La 1 septembrie 2016, iapa Mașa din satul Pitești, raionul Leova, s-a ales cu un job part-time – transportator școlar. De luni până vineri se trezea la 6.00 și, în timp ce copiii luau micul dejun, rumega din fânul care îi mai rămânea în iesle de cu seară. Apoi aștepta cuminte să fie înhămată, iar cei patru școlari să-și ocupe locurile în căruță. Odată pregătirile încheiate, o lua la trap pe drumul pietruit ce curge în zigzag înspre școala din satul vecin – Beștemac.

Partea I: #MAIAVEM8KILOMETRI

Familia Zabunov a cumpărat-o pe Mașa în vara anului trecut, cu o lună înainte să înceapă anul școlar. Li s-a părut rentabil prețul de 2.800 de lei pentru animalul de 23 de ani, vândut la pachet cu „mașina decapotabilă și eco”. De regulă, poziția de birjar îi revenea Parascoviei Zabunov, mama a trei din cei patru copii de vârstă școlară din Pitești și care e lucrător social în Beștemac. Iar când femeia avea liber, locul de la cârma căruței era ocupat de gemenii familiei – Iurie și Andrei, elevi în clasa a V-a. Deși calul cu căruță nu se regăsește în hotărârea de Guvern care reglementează transportul școlar, Daniela Lungu, directoarea gimnaziului din Beștemac, a semnat chiar un contract cu familia Zabunov. 700 de lei pe lună pentru transportarea școlarilor din Pitești.

– Era unica ieșire din situație, explică managerul.

Însă câteva luni mai târziu, copiii au fost nevoiți să-și ia rucsacurile în spate și să parcurgă pe jos cei 4 kilometri care-i despart de satul vecin.

– Au bufnit căruța, ba într-un gard, ba într-un tractor, dracii aceștia mai mititei, explică Parascovia Zabunov.

Astfel a și luat sfârșit cariera de transportator școlar a iepei Mașa. Acum, cât e ziulica de mare, mănâncă fân și o privește distrată pe vaca Marcica, cu care împarte ieslea. Responsabilitatea funcției i-a încărunțit puținul păr ce i-a mai rămas din coamă. Chit că și elevii din Beștemac făceau haz-de necaz de ea, atunci când parca în spatele gimnaziului.

– Ajungeam la școală, o deshămam și o legam la căruță să mănânce fân. Trebuia să stăm afară cât e pauza de mare și să o păzim pe Mașa, ca să nu arunce copiii cu pietre în ea. Ori le făcea plăcere să târâie căruța în râpa de lângă școală și să anine hloabele în gardul din sârmă a moșneagului Ion, își amintește Iura, unul dintre gemeni.

Nici cei patru școlari din Pitești nu scăpau de înțepăturile colegilor.

– Copiii ne spun că vine Gădăru (cum mai numesc elevii satul Pitești – n.r.) cu Mărsădăsul (Mercedes-ul – n.r.). Noi nu le trăgeam atenție și li-o întorceam: Sunteți niște proști și debili, completează Svetlana, sora mai mare a celor doi gemeni.

În timp ce iapa Mașă își moțăie zilele de pensionară, dricul verde din lemn zace abandonat, întors cu fundul în sus, sub gardul familiei Zabunov. Alături, în stare latentă, osiile căruței se odihnesc pe cele patru roți din fier. E tot ce a mai rămas din transportul școlar cu tracțiune animală.

* * *

Satul Pitești nu a avut niciodată o școală a lui. Acum câțiva ani buni, cam în perioada în care a demarat și reforma optimizării instituțiilor de învățământ, autoritățile au hotărât să plătească un căruțaș care să-i transporte pe elevi până în Beștemac. Copiii urau cel mai mult toamna târzie și iarna, fiind nevoiți să suporte ploaia, gerul și viscolul, acoperiți cu o bucată de peliculă sau înfășurați în câteva plapume. Uneori calul se îmbolnăvea sau vremea era prea rea ca să poată să-i facă față, așa că unica șansă a școlarilor la educație erau propriile picioare. Dar și curajul de a înfrunta pustiul câmpiei și freamătul pădurii.

– Mama ne-a zis că, dacă întâlnim un lup în cale, să stăm cuminți și să nu ne mișcăm. El o să se așeze în cur, iar noi nu trebuie să-l strâmbăm. După ce o să ne rugăm lui Dumnezeu și o să ne facem cruce, el o să plece, povestește Svetlana, fiica mai mare a familiei Zabunov care acum e într-a VII-a.

Ceilalți copii o ascultă, dar nu se pot abține și schițează câte un zâmbet care se transformă în rafale de râs. Privirea lor distrată transmite mesajul: ceea ce le cere mama lor e absurd și, cu un Doamne-doamne, nu scapi de sanitarul pădurii.

– Parcă văd scena cum noi îl întrebăm – Lupușorule, ce mai faci? trage un zâmbet ironic până la urechi Eugenia, colega de clasă a Svetlanei.
Cum treaba la tine, lupușorule? continuă Andrei, unul dintre gemeni, aproape tăvălindu-se pe jos de râs.
Cum cu viața, bine? râde și Svetlana de propriile arme de apărare.

Zâmbetele dispar când Svetlana începe să povestească de pățania cu cei doi lupi. Nu rugăciunile, ci picioarele au salvat-o pe ea și pe colega Eugenia. Era în toamna lui 2015. Gemenii au rămas acasă, iar fetele s-au aventurat singure peste dealurile care duc la școală.

– În depărtare, pe un dâmb, am văzut două puncte negre. Era ceață și nu înțelegeam bine ce e, dar am presupus că sunt lupi. Am luat-o la goană, înapoi spre casă, prin câmpie. Fugeam cât ne țineau picioarele, dar nu prea repede, că ne împiedicau galoșii cu care eram încălțate, fiindcă afară era plouat. Mama venea în urma noastră. Ea nu a crezut ce i-am povestit. S-a uitat mai bine și, de fapt, erau doi cioroi, se înseninează la față Svetlana.

Anterior, însă, copila n-a mai fost atât de norocoasă. Se desprimăvăra, iar Svetlana și Eugenia veneau pe jos de la școală. Aproape de intrarea în sat, nu au mai scurtat-o pe drumul de câmp, dar au luat-o pe cel pietruit. La un moment dat au observat o pisică pitită în buruieni, iar Svetlana s-a apropiat s-o mângâie.

– Pâs-pâs-pâs! Credeam că e a bunicii, chiar dacă părea mai mare. Însă motanul mi-a sărit în spate, ținându-se strâns cu ghearele. Mi-a făcut găuri în scurtă. Mă apărăm cu pumnii. Cu greu am dat-o jos, dar ea mi-a sărit și în față, mușcându-mă de frunte. Iaca așa am petrecut atunci Paștele în spital, își amintește copila.

După șase ani de dus copiii la școală, căruțașul angajat de autorități s-a auto-recuzat. Nu a mai vrut să-și omoare animalul pe drumul dintre Pitești și Beștemac. Atunci a și apărut ideea cu iapa Mașa, cumpărată de familia Zabunov. Dar așa cum căruța a cedat la două luni de cărat școlari, gemenii Andrei și Iurie, sora lor mai mare Svetlana și colega ei, Eugenia, au trebuit să se bazeze din noi pe propriile picioare și pe curajul de a înfrunta dealurile pustii.

În pofida celor 8 kilometri străbătuți zilnic, cei patru școlari au încheiat primul semestru. Iar din 10 ianuarie 2017, după 6 ani și jumătate de mers cu căruța sau pe jos, au primit și transport.

– Daaaa, ne ducem acum cu Moskvici-ul la școală, se aude, de la celălalt capăt al firului, glasul bucuros al Svetlanei.

* * *

Spre finele anului trecut, când elevii din Pitești mai străbăteau pe jos câmpurile educației, la câteva dealuri distanță, șapte semeni de-ai lor erau înghițiți de pădurea de stejari și salcâmi din marginea satului Băiuș. Gălăgioși, școlarii se adâncesc pe-un drum de țară strâmtorat de desimea arborilor abominabili și puieții fragili. Cu cât înaintezi mai mult, cu atât liniștea e mai apăsătoare, iar șuieratul vântului printre ramurile înghețate – tot mai sinistru. Inima își întețește bătăile, iar picioarele își iuțesc singure pasul. Însă școlarii – trei băieți într-a V-a, trei fete întra-a VI-a și o fată într-a IX-a – sunt prea osteniți ca să mai tragă atenția la micile zgomote. Nici vrăbiile care sporovăiesc înflăcărate pe marginea drumului și leagănă crengile subțiri ale arbuștilor cu fructe roșii nu reușesc să le capteze atenția.

Dimineața s-au trezit cu noaptea în cap, iar pe la 7.00 erau deja ieșiți din casă. Au nevoie de o oră și jumătate ca să parcurgă cei 6 kilometri care-i desparte de școala din satul vecin, Băiuș. De la școală și până acasă mai sunt binecuvântați cu încă 6 kilometri de mers pe jos. Satul lor – Hârtop – e unicul sat din Moldova întemeiat în fondul forestier. Cu doar 23 de case locuite și ceva mai puține ruine, cătunul nu are nici școală, nici magazin, nici drum de acces. Doar o biserică, și ea construită abia pe jumătate.

Drumul celor șapte elevi e vărgat de câmpii și păduri, păduri și câmpii. Seamănă cu o spinare imensă de zebră. Din marginea satului Băiuș pornește în șes drept, preluat, la orizont, de o fâșie de pădure de stejari cu ramuri puternice și noduroase. După ce traversezi micul desiș, în față ți se întinde o câmpie plină cu cioturi de porumb, străjuită în capăt de calea ferată. Traversezi șinele ruginii pe care abia trecuse un marfar tumultos și, puțin mai la vale, începe veritabila pădure.

Odată intrat pe teritoriul copacilor, drumul se îngustează simțitor și e plin de crăpături adânci de vre-o jumătate de metru. Din cauza lor elevii merg mai mult în șir indian. Sunt roșii ca sfecla. Cei care nu au mănuși, suflă în pumni, care nu au fulare, își afundă gâturile între umeri. De o jumătate de oră, de când au pornit din fața școlii din Băiuș, tot repetă: „Acuși ajungem acasă”. Însă nici peste o oră la orizont nu se zărește vreo cușmă din metal care să scoată aburi cenușii pe hogeag.

– Încetișorul cu încetișorul, te dai cu drumușorul, se consolează Diana, cea mai vorbăreață dintre ei.

Telefoanele școlarilor încep a suna – sunt părinții îngrijorați. Îi roagă să se miște mai repede, că e târziu, că se răcește mâncarea. E deja ora 15.30. Soarele cu dinți coboară încet după crestele arborilor. În pădure se lasă întunericul diafan. Subit se declanșează vântul neastâmpărat, agitând liniștea din pădure și încâlcind pletele copacilor.

– Ia, uăi, ce se aude? urlă un elev înspăimântat.

Cu toții încremenesc pe potecă. Mai că nu respiră. Încordați, privesc lung unul la altul.

– Copacii parcă dansează, măi, ce-i cu voi?! explică cu o voce șoptită Diana, rușinată că s-au speriat de vânt.

Răsuflă ușurați, își zâmbesc și-și continuă drumul. De când fac naveta între Hârtop și Băiuș, în cale le-au ieșit mai mult animale sălbatice. Elevii se opresc și arată spre o mică văgăuna unde, anul trecut au văzut căprioare. Când i-au zărit pe copii, au zbughit-o în desimea de copaci.

– Într-o zi de-abia intram în pădure și am auzit mistreți. Am luat-o pe Doina de șchircă (ceafă, din rus., fig. – de-o aripă) și primprejur, își amintește Ana.
– Mistreții arată ca niște porci, numai că mai mari și sunt cafenii, intervine Ilie.
– Dar tu de unde știi? îl întreabă bănuitor Iulian.
– Pentru că i-am văzut. Parcă și voi ați văzut scroafa cu purcei. Avea klâși (colți – din rus.) ca la elefant, își convinge elevul colegii.
– Ei se tem de noi ca de dracu’, pentru că simt miros de om și fug, dă verdictul Dumitru.

Căprioarele, mistreții, veverițele și iepurii sunt viețuitoarele cu care s-au salutat până acum. Când vine vorba de lupi, discuția capătă o altă intensitate. Pentru ei este un inamic invizibil care lasă doar urme pe zăpadă, însă vizibil pentru oile și cornutele consătenilor găsite sfâșiate în ocoale.

– Deseori, mai ales iarna, vedem pe drum [urme de] labe mari, care nu seamănă cu cele de câine. Chiar l-am întrebat pe deadea (domnul – din rus.) Ion, căruțașul din Hârtop care lucrează la Iargara și trece prin Băiuș, dacă labele sunt de lup și dacă le observă și el. A zis că da, sunt de lup, povestește Diana.

Spusele elevilor sunt confirmate și de Ana Mișcenco, directoarea Întreprinderii pentru Silvicultură Iargara, în incinta căreia intră ocolul silvic Băiuș, Basarabeasca și Leova.

– Ei migrează, vin după hrană dinspre Ucraina. Dar noi nu-i avem. Lupii te atacă doar dacă îi provoci și dacă sunt flămânzi. Dacă-i vezi, nu trebuie să fugi, ci să stai calm. Am avut cazuri când lupul era la o distanță de 20 de metri de mine și nu mi-a făcut nimic, mergea în drumul lui, afirmă Mișcenco.

* * *

Cei șapte elevi merg târșâit, cu capurile plecate și fețele posomorâte. Din clasa I-a accesul la educație a însemnat pentru ei 12 kilometri parcurși zilnic. Se laudă că mirosul primăvăratic al florii de salcâm te înnebunește, pomușoarele de păducel îți lasă gura pungă, iar viorelele culese din poiene le topesc pe mamele lor. Însă distanța dintre casă și școală le taie mult din bucuriile copilăriei. Dimineața se trezesc cu noaptea în cap, noaptea se culcă cu ziua în cap. Regimul soldățesc e mic copil pe lângă absențele care curg cu nemiluita în catalog, întârzierile la prima lecție, certurile cu profesorii, umilințele din partea colegilor, durerea de picioare, glodul, frigul, încălțămintea nouă ruptă la nici o zi purtată și frica de animalele care se plimbă slobode în calea lor.

– Ne ciondănim des cu profesorii. Învățătoarea de franceză ne-a ocărât, zilele trecute, că de ce avem așa multe absențe. Parcă nu înțeleg oamenii aceștia, cât și pe unde mergem, spune nedumirită Doina.
– Altă profesoară ne sfătuiește să ne cumpărăm cizme de cauciuc, ghiozdan din piele, umbrelă și să venim pe timp ploios la școală. Mama i-o spus profesoarei să meargă măcar o zi prin ploaie cu noi, o completează Diana.

Iar capriciile vremii poate să-i țină în casă și câte o săptămână. În special primăvara devreme și toamna târzie, când cărările sunt desfundate și îl împotmolesc chiar și pe cel mai curajos drumeț. Nici iarna nu e mai bine, mai ales când dau nămeții. Tractoarele curăță drumul dinspre Băiuș doar până la marginea pădurii. Pe poteci nu se bagă nimeni.

Fetele mai invocă și aspectul fizic. De când sunt școlărițe, nu se mai pot bucura de înălțimea tocurilor și largul rochiilor. Drumul își impune dress-code-ul lui – pantaloni și încălțăminte pe talpă. Chit că nici asta nu ține prea mult, tot sărutând cei 12 kilometri cinci zile pe săptămână.

– Rupem multă încălțăminte. Deseori ni se dezlipește talpa, sau se rupe fermoarul, și trebuie să ne cumpărăm câte două perechi pe sezon. Se duc o groază de bani. Însă nu toți elevii au acești bani, se tânguie Doina.

Spun că s-au obișnuit deja cu drumul, că nu au încotro. Dar înțeleg că, în felul acesta, sunt discriminați, fără ca măcar ei să aibă vre-o vină. Mai ales că școlarii din Cociulia Nouă, sat aflat la doar 2 kilometri de gimnaziul din Băiuș, au primit autobuz școlar. Ciudoasă pe confortul colegilor săi, Diana nu s-a putut abține și, anul trecut, i-a reproșat-o fostului director, Vasile Țică.

– Dle Vasile, dacă pentru cei din satul Cociulia Nouă, care se află la doi pași de Băiuș, le puneți transport școlar, iar ei se duc pe jos, atunci noi, cei din Hârtop, care suntem la 6 kilometri de școală și mergem prin pădure, cu ce suntem mai răi?! Noi tot suntem copii.

Drept răspuns, directorul le-a zâmbit dulceag, promițându-le că va vorbi cu cei din Cociulia, ca să nu mai meargă pe jos, iar pe școlarii din Hârtop i-a potolit cu: „Voi sunteți adevărați haiduci”.

– Da’ tare mă încălzește pe mine acest cuvânt. Dacă crede că ne spune „haiduci”, ap’ o rezolvat problema transportului, aruncă Diana mânioasă.

De fapt, copiii au primit transport școlar, dar care n-a rezistat mai mult de-o zi. Ilie își amintește istoria printre crize de râs.

– A mers doar o zi. Ne-a adus până la marginea pădurii și a doua zi nu o mai venit.

* * *

Problema celor șapte elevi din Hârtop a fost și problema fraților lor mai mari, și a părinților lor, care au suportat același regim și au îndurat același frig. O problemă transmisă din tată în fiu și din mamă în fiică mai bine de 50 de ani. Au încercat s-o rezolve cu propriile puteri. La început au pus la bătaie transportul personal. Astfel copiii erau duși la școală când cu căruța, când cu mașina.

– Doina e cu trei ani mai mari față de ceilalți. Primele trei clase le-a mers singură. Am transportat-o cu mașina personală sau o însoțeam pe jos până la școală, dacă se strica automobilul. Nu că greu, dar tare greu ne era. Apoi au crescut și ceilalți. Am început a face cu tura. O săptămână noi îi transportam, o săptămână altă familie, care are copil la școală, își amintește Ana Cernenchi.

Însă transportarea copiilor cu tura nu a durat prea mult. Iarna copii crăpau de frig în căruță. Nici plapumele cu care erau înveliți nu îi scăpau de ghearele gerului și, până ajungeau la școală. erau bocnă. Nici calul nu suporta ușor drumul pe vreme rea, iar mașina – una-două și se strica.

– Apoi, am încercat să-i ducem până la calea ferată. De-acolo luau trenul și ajungeau până în marginea Băiușului. Le scurta drumul cu jumătate de oră. Însă trenul nu mai merge. Deci, numai să faci carte în Moldova. Însă cei din Parlament găsesc mașini când trec pe la noi prin sat și se duc la vânătoare. Le cunosc mutrele. Nu s-a găsit unul să vină să facă drumul, își încheie femeia relatarea.

Nemulțumiți și sătui, părinții au ridicat problema inițial la nivel de comună. Primarul le-a promis că, în doi ani, așterne drum în variantă albă până în sat, iar fostul director – transport școlar. Au ajuns și la raion, unde șeful Direcției raionale de învățământ este Alexandru Gospodinov, consătean de-al lor.

– La Hârtop, cazul până când nu are rezolvare. Cu un an în urmă am selectat o persoană ca să transporte copii, dar persoana respectivă nu era adecvată. Le-am propus și părinților care au mașină, dar vor mai mulți bani. Nu pot modifica eu hotărârea de Guvern și nici să alocăm o sumă mai mare decât prevede regulamentul. Doar dacă APL-urile pot să aloce finanțe. Însă sărăcia e mare. Dacă o să renoveze drumul până în marginea pădurii, atunci transportul școlar îl vom pune, dar ați văzut care e starea drumurilor, explică Gospodinov.

Oficialul e conștient că și el se face responsabil de securitatea celor șapte elevi, dar afirmă că pericolul nu e așa de mare precum pare.

– Când eram eu elev, erau anii 1970. Ne adunam la 6.30 în centrul Hârtopului și mergeam prin pădure la școală și iaca peste noi nu a dat lupul. Nu e o situație de nivel național ca să raportez la Ministerul Educației. Are probleme mai majore [ministerul], conchide Gospodinov.

1.300 lei pe lună. Atâta oferă autoritățile pentru transportarea elevilor din Hârtop spre tărâmul educației. Mult prea puțin. O recunoaște și Valeria Bapcinschi, directoarea gimnaziului din Băiuș.

– În banii aceștia intră și benzină, și salariul șoferului, și reparația mașinii, și, desigur, nimeni nu vrea să riște pentru acești bani. E tare complicată situația. Prin pădure numai balauri nu-s. Și printre ei (elevi) sunt și fete.

Cât despre renovarea drumului de acces spre sat, primărița Tatiana Panfili spune că abia a inițiat un proiect în acest sens, dar nu poate da asigurări când vor începe lucrărilor și dacă în general vor începe vreodată.

– E nevoie de aproape 10 milioane de lei ca să faci drumul de la Băiuș și până în marginea pădurii. Am să încerc să găsesc acești bani, dar…, nu-și mai termină gândul alesul local.

În timp ce autoritățile își găsesc scuze pentru situația școlarilor din Hârtop, copiii spun că nu vor renunța în ruptul capului la studii. Știu că de ele depind visele lor de viitor. Marcela se vede deja bucătăreasă, Ana și Ilie – designeri de interior, Doina – inspector ecologic, Dumitru – procuror, iar Ilie – giuvaier.

 

* * *

Problema transportării elevilor e una sensibilă în Republica Moldova. O recunosc chiar reprezentanții Ministerului Educației. Valentin Crudu, șeful Direcţiei învăţământ preuniversitar, spune că responsabilitatea privind asigurarea accesului la educație pentru copii aparține în totalitate autorităților locale.

– Poate trebuie de făcut astfel orarul de transportare a copiilor ca să cuprindă cât mai multe localități. Însă, dacă sunt astfel de situații [ca în cazul satului Hârtop], chiar e grav. Ani de zile și nu pot rezolva problema asta? Cât despre copiii care merg prin pădure sau pe dealuri, nu că le îngrădim accesul la educație, dar nu le asigurăm echitate. Pe unul îl duc cu transport, dar pe altul nu, se arată nedumerit și Crudu.

În același timp, Ministerul Educației nici măcar nu deține date care să arate câți elevi sunt în situația celor din raioanele Florești și Leova. Iar cazuri similare celor relatate mai sus, Oameni și Kilometri a mai întâlnit în raioanele Ungheni, Căușeni și Orhei.

Foto – Polina Cupcea