Tot satul îl cunoaște pe Săndăluță. Unu – că umblă desculț toată vara. Doi – la fiecare cruce își face cruce; și nu din cele minuscule, pripite și jigărite, dar din cele cât Cruciadele de mari. Trei – e un bețiv de toată frumusețea. Patru – își bate femeia. Regulat. Cinci – are un băiat cuminte, ca cel pe care îi ține Sfânta Maria în brațe. Șase – în fiecare duminică se duce la biserică, dar nu desculț. Șapte – părinții lui sunt unii dintre cei mai buni gospodari din sat. Opt – iubește animalele; unde le întâlnește, le pupă în bot și le mângâie pe urechi, lăsându-le, drept dovadă a dragostei lui, niște bale pe mustăți și pe nasurile roz și moi. Nouă – dacă îi vorbești urât de Dumnezeu, atunci îl pomenește cel mai tare – ți-l înfășă în mii de înjurături. Zece – are un zâmbet dulce, suav, de copil.

– Măi, Săndăluță, măi, da’ ce încălțări frumoase ai!

Săndăluță privește la picioarele-i goale care aproape că nu se văd din praful gros de pe șosele. Nu zice nimic, doar zâmbește alintat ca o fată mare. Apoi te trimite în gaura prin care ai venit pe lume, încet și sigur. Fie că s-a obișnuit cu glumele răutăcioase ale oamenilor, fie e mai înțelept decât cei care-l întreabă.

Să umble desculț, e una dintre puținele lui plăceri. Nimeni nu știe cu câtă nerăbdare așteaptă să dea căldurile, să arunce cât colo ciorapii și galoșii din picioare și să simtă Pământul-mamă. Nu o face pentru oameni, ci pentru degetele lui înnebunite să sărute țărâna, asfaltul, glodul și pietrele. Șase luni din an le ascunde în bocanci și tot felul de bazaconii din acest regn. Doar vara, un pic din primăvară și din toamnă îi alină durerea. La matematică nu a fost bun, cum n-a fost bun nici la restul disciplinelor, dar să adune și să scadă zilele friguroase de cele calde, la asta mintea îi umbla brici. Tocmai el se minuna, darămite Dumnezeu.

Când era mic, părinții îi cumpărau pe sezon zeci de perechi de sandale, dar el le ducea la gunoi sau, și mai sigur, le zvârlea în gura focului, care le rumega lacom și pofticios. Odată a încercat să le poarte o zi întreagă. Lacrimile maicii sale și privirile batjocoritoare ale sătenilor îl convinseseră. Ziua își simțise picioarele încorsetate, iar în noaptea ce urmase – avu febră de 40 de grade și coșmaruri. Striga:

– Mi-au furat picioarele! Nu-mi tăiați degetele!

Se zbătea ca o găină după ce îi tai capul, iar leșul cald cădelnițează cu sânge buruienile din jurul trunchiului. De atunci, maică-sa încetase lupta cu încălțările rătăcitoare, iar Săndăluță, unde-l vedea pe Isus răstignit, făcea reverențe. Se proptea în fața bărbatului încătușat în cuie și se ruga să dispară de pe fața pământului toate sandalele, iar picioarele lui să suporte zăpada și gerul. Apoi îi pupa degetele sângerânde și, mângâindu-le, îl dojenea:

– Și pe tine au încercat să te încalțe vara. Iartă-i pe oameni, că nu știu ce fac!

După ce scălda în lacrimi picioarelor Mântuitorului, începea un adevărat ritual. Ridica mâna dreaptă în sus cu tot cu cap. Rămânea așa câteva secunde. Apoi îndrepta semnul crucii la buric, zvârlind capul în piept. Încremenea preț de câteva minute. Cei care-l priveau – li se părea o veșnicie zeflemitoare, dar lui Săndăluță – o secundă miniaturală. Mai admira ceva timp pe Mântuitorul și pleca. Era fericit. Ritualul îl repeta la fiecare răstignire. Și cum în sate sunt zeci de răstigniri, Săndăluță avea serios de lucru. Niciodată nu a făcut închinăciunile de mântuială. De fiecare dată se străduia să-i iasă cât mai bine. Asta a durat ani, mai durează și acum.

În sat era o batjocură ca fiul unei familii binevăzute să umble desculț, dar lumea îl ierta – doar pentru că se ruga prea frumos în fața lui Isus și venea la biserică încălțat. Duminica suporta tălpigii. Atât. În rest, să nu vadă, audă sau simtă miros de încălțăminte. Maică-sa chiar începuse să îndrăgească toanele fiului său. Ritualurile de la răstigniri le lua ca pe un semn dat de la Dumnezeu.

*  *  *

– Tuți p*** și Hristoșii Dumnezeilor mătii!

Săndăluță urlă înnebunit prin ogradă. E beat criță. Dă să dezlege caii de la căruță, dar nu poate. Animalele își întorc capul de la Săndăluță. Nu-l suportă beat, iar Săndăluță merge legănat în fiecare zi. De câteva zile bea de se târâie pe brânci. Apucă un cal de bot. De data asta nu-l mai pupă, ci-l lovește cu putere. Nechezatul calului spintecă burta nopții.

Scoate un brici. Lama strălucește în lumina lunii.  Animalele fârnâie nervoase și-l privesc lung. Câte are de gând să facă cu el? În numele măsii ar putea s-o facă, însă, până una-alta, îl vâră înapoi în buzunar și cade în genunchi. Nu reușește să-și mențină echilibrul și se trezește pe spate, la picioarele cailor. Vede pe cerul înstelat o cruce nebuloasă și strigă:

– Da’ cum ai făcut tu socotelile acolo, măi?

Închide ochii, iar lacrimile fierbinți merg agale pe fața murdară. După visul profetic avut acum două nopți, nu mai era acel Săndăluță cuminte și bețiv, ci Săndăluță cel turbat și bețivan. Se făcea că Dumnezeu i-a trimis o pereche de sandale din sânge. Când s-a trezit, visul i se prefăcu într-o veste. Teribilă veste…

Deschide ochii. Vrea să se scoale, dar nu poate. Durerea, vinul, și umilința îl țintuiesc la pământul rece și moale. Iar înjură. Ridică mâna butucănoasă ca să-și deschidă cămașa. Reușește doar să o sfâșie. Nasturii albi de sidef cad ca niște mărgele de rouă în firele de iarbă mototolite. Urlă atât de tare încât trezește toate dobitoacele. Învălmășeală de sunete usturătoare: Guiț, Beee, Cotocodac, Muu, Ssss.

– Gura! Gura! Că vă …

Nu a făcut nimănui niciun rău. L-a iubit pe Dumnezeu mai tare decât toți cei 12 Apostoli. A băut și bea, și o să mai bea: în cele 10 porunci nu e înscris – Să nu te împrietenești cu Gâl-Gâl.

Un nou acces. Se tăvălește prin iarbă răcnind, dă cu pumnii în aer, apoi îi încrucișează la piept. Caii frământă mustul ierbii, greierașii au muțit. Scoate iar briciul. Îi netezește tăișul cu limba. Câteva picături de sânge îi umple gura. Scuipă. Sângele ajunge pe picioare. Nu are curajul să ducă briciul la gât, că vede iar trena Domnului pe cer, ca o dâră de lapte.

Dumnezeu doar îl privește blând. Ce să-i spună?! Nu are ce să-i spună. Închide porțile cerului,  stinge stelele și se duce la culcare. Nu-și târâie șoșonii, pentru că nu-i are. E și el desculț. Vrea să-i șoptească lui Săndăluță ceva, dar se gândește că oricum va da mâna cu el peste ani și atunci vor sta la taclale și la despicat firul în patru. Oftează. Cum a putut să-i scape Lui una ca asta?! Drept ofrandă și probă a iubirii pentru El, Săndăluță și-a închinat unicul băiat pe altarul Lui – la teologie. O bătăie învăluită de mister și cu mai multe necunoscute îi nenorocește unicul băiat…

Săndăluță s-a mai potolit. Privește liniștit prin pâcla întunericului noroios, la sandalele de culoare sângerie – mâine îl vor purta ca să-și viziteze băiatul. La spitalul de nebuni.

Textele din rubrica „Mon Amur” se bazează pe fapte sau situaţii reale din viaţa unor persoane, conţinând şi elemente de ficţiune.

Grafică – Diana Roșcovan