Mihail CalarașanUltima localitate am lăsat-o în urmă încă acum mai bine de o oră, iar indicatoarele de pe marginea șoselei ciuruite încep să ne atenționeze că am intrat în zona de frontieră. „Totul va fi bine, pentru fiecare dintre noi”, ne asigură în ucraineană Svyatoslav Vakarchuk, pe undele unui post de radio.
„Pe mă-ta!”, explodează Mihail. „Tu vezi asta?” Punctul de control e încă departe, undeva după coroanele copacilor în spatele cărora se profilează turnul grănicerilor, dar în față, pe acostament, deja se vede remorca unui camion. Ne punem la coadă. Suntem al paisprezecelea la număr.
Înțeleg de ce a înjurat Mihail abia trei ore mai târziu, când ne urnim pentru prima dată din loc. Urmează să mai așteptăm încă 12 ore, până o să ne vedem trecuți de partea cealaltă a frontierei, și încă 2.700 de kilometri de străbătut până o să revedem Chișinăul. Asta conform planului…
.
.
Ziua 0
Liniștea
E 23:15. La marginea drumului ce duce spre aeroport, vântul tomnatic suflă ca în palmă. Frigul și ceea ce pare a fi un început de răceală subită mă bagă periodic în crize scurte de tremur. Îmi trag capul mai adânc între umeri și mă uit nerăbdător la silueta Chișinăului somnoros, cu Porțile Orașului dominând cadrul.
Într-un final, de după cotitură își face apariția un TIR cu remorcă frigorifică albă. Nici nu reușesc bine să urc la bord că șoferul, un bărbat de 50 de ani, bine făcut, cu nas cărnos și privire ageră, aruncă: „Noroc! Iată că în sfârșit ne-am și întâlnit. Asta va fi casa noastră în următoarele două săptămâni, sau poate chiar mai mult.”
Călătoria mea cu Mihail a început practic cu ochii închiși, lucru despre care el m-a prevenit din start, când îl abordasem cu propunerea de a-l însoți într-o deplasare. „Eu nu știu unde vom merge. Asta depinde de șefi. De obicei aflu destinația când iau documentele pentru încărcătură. Dar, cel mai probabil, va fi Ekaterinburg.”
Câteva zile mai târziu, Mihail a pomenit deja de Murmansk, iar următoarele discuții telefonice n-au adus mai multă claritate, printre posibilele destinații figurând și Perm, și Sankt-Petersburg. Abia în ziua plecării, cu două ore înainte să mă culeagă de pe marginea drumului, Mihail a venit cu verdictul final: „Mergem în Moscova, apoi în Voronej.”
Încerc să mă fac comod în cabină, în timp ce Mihail sortează un teanc de documente. Poartă un pulover vărgat, cu o jiletcă deasupra. Când pornește, 460 de cai putere nechează răgușit sub capotă, urnind din loc remorca în care au fost băgate la răcoare 20 de tone de carcase de vită.
Mihail se frământă. N-a reușit să cumpere ruble rusești. În Hâncești, unde a mers după încărcătura, casele de schimb valutar n-au avut suma pe care și-o dorea. Îi amintesc de aeroport, pe lângă care urma să trecem în câteva minute. Zis și făcut. Când portmoneul a devenit doldora de ruble, camionul începe să bage viteză prin toamna sudică din Moldova, spre toamna nordică din Federația Rusă.
– Păcat că nu am mers, totuși, în Sankt-Petersburg, încerc eu să întrețin discuția. Am învățat acolo, la fără frecvență, ce-i drept.
– Nu contează că la fără frecvență. Oricum ești deja petersburghez. Iată eu, prostul de mine, niciodată nu am ales căi ușoare. Am intrat la regie la academia noastră de arte (Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice – n.r.), dar apoi m-au luat la armată. Când m-am liberat, am decis să renunț la studii. Un profesor m-a sfătuit să merg să învăț de jurnalist, dar eu n-am ascultat de nimeni și m-am dus în Moscova. Și la [Turnul de Radio și Televiziune] Ostankino am lucrat, și în construcții. Acum, după cum și singur vezi, stau la volanul acestui camion. Când prietenii mei moscoviți au aflat că eu vreau să-mi las lucrul pentru asta, suceau cu arătătorul la tâmplă.
Din momentul de când a luat decizia radicală de a-și schimba ocupația se fac, iată, doi ani. Iar de atunci, se rupe între două lumi paralele: cea din Ungheni, în care locuiește în tihnă alături de soție, și cea din spatele volanului, în care străbate mii de kilometri, mai buni și mai răi.
Uneori se mai abate de la itinerar și dă o raită pe la cele două fete ale sale, ambele stabilite în Chișinău. Dar nu stă mult pe ospețe. „Nu pot suferi cutiile astea. Iată casa pe pământ e altceva. În orice moment poți să ieși afară, să respiri aer curat.”
Ceasul de bord indică miezul nopții. Drumul șerpuiește prin sate cufundate în somn și în beznă, ținând direcția Căușeniului. Suntem nevoiți să ocolim Transnistria, pentru că autoritățile autoproclamate de acolo nu permit camioanelor cu numere de Moldova să tranziteze regiunea cu remorcile pline. Doar dacă sunt goale.
Zona e deluroasă și camionul cu o greutate totală de peste 30 de tone se încordează din greu. „Hai, Pavlușa, eu știu că tu poți. Nu mă lăsa baltă”, i se adresează Mihail drăgăstos. E o poreclă despre care crede că i se potrivește perfect mașinii. „Când, după cursă, merg la garaj, băieții mă întreabă: ‘Ce mai face Pavlușa?’ Înțelegi?! Nu-i interesează ce fac eu, dar Pavlușa.”
Centura orașului Căușeni e pustie, dar Mihail preferă să respecte limita de viteză. Și-a permis o dată să accelereze pe această porțiune de drum și, fără să mai scadă din turațiile motorului, a intrat într-un sat, unde în față i-a răsărit un țânc. A frânat brusc, trăgând puternic de volan în dreapta, și a oprit pe acostament, la un pas de a răsturna camionul. Deja prin retrovizor a văzut cum și o cățea a alergat pe carosabil, l-a apucat pe țânc de ceafă și l-a tras înapoi. După acest incident „nu mai gonesc așa prin sate. Chiar dacă e câine, dar mama este mamă”, explică Mihail.
Pe la 2:00 vedem primele semne clare că granița e aproape – niciun automobil pe drum. Doar camioane. De după dealul din zare năvălește o ceață de s-o tai cu cuțitul. „Aici deseori e ceață densă”, mă asigură Mihail.
Ca prezența mea să nu trezească suspiciunea numeroșilor grăniceri și vameși cu care urma să ne intersectăm, am inventat o legendă – sunt un ucenic care merge să se familiarize cu traseul.
Punctul de trecere a frontierei moldo-ucrainene Tudora – Staro-Kazacie îl trecem în două ore, așa că pe la 4:00 suntem deja, oficial, pe teritoriul Ucrainei. Tragem pe dreapta și ne pregătim de culcare. Nu suntem singurii. Tot acostamentul, pe o lungime de câteva sute de metri, este ocupat de camioane care staționează.
În timp ce mă cațăr pe patul superior, Mihail ia decizia, care ulterior s-a dovedit a fi aproape fatală, de a opri motorul remorcii frigorifice. Huruitul lui agasant dispare și în cabină se instaurează liniștea.
.
.
Ziua I
Cântec de leagăn
Ne trezim la 9:30. Primul lucru pe care îl simt când ies din cabină e briza Mării Negre, a cărei liman e la mai puțin de 100 de kilometri. Înainte să ne reluăm drumul, Mihail dă să pornească motorul remorcii frigorifice, dar acesta tace. Mai încearcă într-un fel, mai încearcă în altul și, după vreo jumătate de oră de chin, renunță. Până când temperatura din interiorul remorcii va crește până la nivelul care ar putea pune în pericol cele 20 de tone de carne, are la dispoziție mai bine de zece ore ca să rezolve problema.
Prima oprire de dimineață – Maiaky, un sat de la gura de vărsare a Nistrului în Marea Neagră, aglomerat cu magazine, băcănii, cantine și cafenele. În centru, în loc de piață publică – parcare pentru camioane.
Mihail nu se simte prea bine și trage o fugă până la farmacie. „De vină sunt țigările și vremea”, bolmojește mai mult ca pentru sine. Apoi merge la frizerie, amplasată la etajul doi al unui centru comercial. Oriunde nu s-ar afla, când vine timpul să se tundă, nu trece pur și simplu pe la o frizerie, ci așteaptă până ajunge la cea din Maiaky.
Țac-țac-țac! Frizerița îl aranjează „ca de obicei, doar că mai scurt”, în timp ce fac schimb de noutăți. Spre final, el se ține de glume, ea îi urează „Drum bun!”.
Cu podoapa capilară aranjată, se apucă să hoinărească prin magazinele de piese auto din zonă. Caută un cablu cu care să încarce acumulatorul refrigeratorului – unica explicație pe care o are pentru motorul care refuză să pornească -, dar nu găsește, așa că revenim la Pavlușa.
Înainte, după aproape 30 de kilometri, ne așteaptă „doi stâlpi”, cum numesc localnicii sensul giratoriu de la marginea orașului Odesa. De aici pornește, spre nord-vest, autostrada care duce la Tiraspol, iar spre sud, cea care duce la Reni. Tot aici se află și un punct de control al Inspectoratului ucrainean pentru Siguranța Transportul Rutier.
Fiecare camion are montat un dispozitiv, ceva de genul unui jurnal de bord electronic, care fixează indici precum viteza de circulație, timpul de circulație sau timpul petrecut în așteptare. Anume de aceste date și sunt interesați, în mod special, inspectorii ucraineni. Însă camionagiii preferă să nu se complice și, chiar dacă știu că au respectat toate cerințele, rătăcesc intenționat printre documente o bancnotă de 200 de grivne (circa 130 de lei – n.r.), asigurându-se că-și vor continua rapid drumul.
Fără să încerce măcar să-și ascundă furia pe inspectorii ucraineni, Mihail accelerează. De la „doi stâlpi” o luăm direct spre nord, pe un drum care, la un moment dat, o ia spre est și se intersectează cu autostrada Odesa-Kiev, adică peste 460 de kilometri care secționează Ucraina practic în jumătate.
Magistrala nu are cotituri și nici localități pe margine. Doar două benzi într-o direcție, două în alta, și zeci de faruri. Condusul pe ea – fără să cotești, fără să reduci din viteză sau să accelerezi și cu același peisaj, la un moment dat, monoton, pe lateral -, te face rapid să pierzi noțiunea de spațiu. Îți dai seama de distanța parcursă doar după indicatoarele rutiere: „Kiev 380”, „Kiev 250”, „Kiev 145”.
Odesa a rămas la o oră și jumătate în urmă, când Mihail decide să facem o pauză. De-a lungul autostrăzii sunt amenajate mai multe sectoare unde poți staționa cu camionul și unde localnicii îți propun de la pateuri și cafea până la piese auto.
Pe platforma unde am parcat, trei femei vând de-ale gurii și diverse mărunțișuri. Mihail cumpără două kilograme de slănină, „dacă tot suntem în Ucraina”, cafea și pateuri. Slănina o ascunde în frigider, ca rezervă strategică, și ne punem să devorăm pateurile.
Odată problema mâncării consumată, Mihail se apucă din nou de capul motorului care-i amenința marfa. Spune că nu a avut de furcă cu el, așa că nu prea știe ce să facă. Cel puțin computerul de bord se plânge că acumulatorul remorcii e practic descărcat.
În spatele lui Pavlușa stă parcat un Jiguli cu numere de Odesa. Șoferul se apropie de noi și începe să-l urmărească pe Mihail cu privirea. Să fi durat asta vreo 40 de minute, până când Mihail nu mai rezistă și sparge tăcerea.
– Dvs. sunteți șofer?
– Da, doar că la mine mașina e mică.
– Nu aveți întâmplător un cablu pentru acumulator?
Nu are, dar încearcă deja în doi să reanimeze remorca frigorifică. Fără succes. De supărare, Mihail trage o înjurătură în română, la care șoferul Jiguli-ului îi ține isonul. Trec amândoi la română, făcând schimb de supărări pe țara în care „satele dispar, terenurile stau pârloagă, iar tinerii pleacă”.
Bărbatul a locuit cândva în Telenești și a lucrat pe ruta de autobuz Chișinău-Voronej, iar în țara vecină s-a mutat pe la sfârșitul anilor ‘80, când s-a însurat cu o ucraineancă.
Ne privește ca pe niște vechi cunoscuți cu care nu s-a mai văzut de-un car de ani. Un „Drum bun!” de la el a sunat mai mult decât încurajator, în situația noastră, și, pe această notă, revenim pe autostradă.
La 18:00 suntem deja în Bila Țerkva, un orășel la nici 100 de kilometri de Kiev. Lângă o cafenea de pe marginea drumului sunt parcate numeroase camioane și Mihail speră ca măcar unul dintre șoferi să știe mai multe decât el despre remorcile frigorifice.
Ne intersectăm cu un conațional care ne anunță că în parcare nu sunt camioane cu refrigeratoare, iar asta înseamnă că, cel mai probabil, nici șoferi care să priceapă în ele nu sunt. În schimb ne pune la dispoziție cabluri cu care să încercăm să conectăm remorca la acumulatorul camionului.
Împreună cu Mihail – eu cu lanterna, el cu cablurile -, ne pomenim sub remorca de 20 de tone. Reușim să le conectăm, mai mult pe dibuite, dar nu ajută. Lăsăm totul baltă și mergem să mâncăm. Pentru prima dată în zi.
Cafenelele de pe marginea drumului parcă sunt toate de-o mamă. Nimic remarcabil și totul din interior îți amintește că ești aici de nevoie, și nu din propria dorință – mese neșterse, scaune neconfortabile. Doar imaginea unui cal zâmbind cu toți dinții te face să te mai destinzi puțin.
Însă Mihail e în continuare încordat, mascându-și îngrijorarea sub un zâmbet șiret. Mai e puțin și temperatura în refrigerator va crește periculos de mult. Totuși soleanca gustoasă îl mai liniștește puțin.
Ne apropiem de Kiev. Intrarea dinspre sud seamănă practic leit cu drumul de la Orhei la Chișinău: aceleași ateliere auto, benzinării, depozite și cafenele. În această zonă Kievul nu are șosea de centură, așa că suntem nevoiți să trecem prin cartierul Teremky. Lăsăm în urmă stația de metro și cotim la dreapta, în direcția orașului Cernihiv, apoi o luăm pe Podul Pivdennyi (Sudic – din ucr.) de pe Nipru.
„Știi, de atâtea ori am trecut prin Kiev, dar nu m-am plimbat niciodată prin el”, constată Mihail, cu o doză de regret în voce.
În așteptarea unei cotituri spre stânga, ajungem și la Aeroportul Internațional Boryspil. De aici șoseaua a fost eviscerată de drumari și trebuie să intrăm pe un drumușor îngust, uitat de Dumnezeu, ca să ajungem în orașul Brovarî, în estul Kievului, în care urmează să ne petrecem noaptea.
„Vara n-am știut că drumul a intrat în reparație și am nimerit în ambuteiaj. Acești câțiva kilometri nenorociți i-am parcurs în jumătate de zi. 30 de metri înaintezi, apoi 30 de minute aștepți.”
Pe la 22:00, intrăm într-o parcare din Brovarî. Paznicul nu s-a bucurat când ne-a văzut cu remorcă frigorifică, pentru că huruitul acesteia le strică somnul celorlalți camionagii. Dar când i-am spus că avem o problemă cu ea, a fost amabil și ne-a sugerat să ne adresăm unor turci, veniți și ei cu refrigeratoare.
Mihail i-a găsit, dar „ei parcă sunt drogați, molatici nu știu cum. Nu înțeleg ce vreau de la ei”. În schimb ne-a sărit în ajutor un ucrainean. Acesta a răsucit ceva la blocul de comandă și motorul refrigeratorului s-a pornit. În ce anume a constat problema și cum ar putea s-o rezolve pe viitor, în caz că reapare, Mihail așa și n-a înțeles.
În schimb s-a liniștit, știind că marfa e în siguranță. A pregătit tăiței instant, și-a îngrijit cu unguent gamba unui picior, a setat alarma și s-a pus la somn. „Ne trezim la două noaptea, ca să ajungem la graniță mai devreme. Această graniță va fi greu de trecut”, avertizează Mihail.
Mă bag și eu la somn. O ploaie liniștită a început să mitralieze parbrizul și acoperișul cabinei, acompaniată de huruitul refrigeratorului. După atâta stres din cauza lui, gălăgie pe care o face ne pare acum un cântec de leagăn.
.
.
Ziua a II-a
Inspectorii
Îl aud pe Mihail cum cotrobăiește prin lucruri și încep să mă foiesc. Ceasul de bord arată 5:45. Afară e încă beznă. „Am decis că e mai bine să dormim mai mult. Eram al dracului de obosit, iar înainte drumul e rău”, explică el de ce nu ne-am urnit din loc la ora 2:00, cum programase în ajun.
Următorul sector de drum, din Brovarî și până la punctul de trecere a frontierei ucraineano-rusă Hremeaci, are 300 de kilometri, dintre care 200 șerpuiește prin sate părăsite, păduri și câmpii fără margini. Mai este o opțiune – punctul de trecere Troyebortnoye, dar Mihail prognozează că acolo va fi o coadă imensă. Chit că nici „nu iubesc să trec pe la Troyebortnoye. E plicticos să conduci 300 de kilometri fără cotituri.”
Demarăm la 6:00. Parcarea, aglomerată cu o seară înainte, a pustiit vizibil pe parcursul nopții. Ploaia nocturnă n-a contenit, așa că se joacă de-a prinselea pe parbrizul lui Pavlușa, în timp ce băgăm viteză spre orașul Cernihiv.
La postul de radio kievean pe care-l ascultăm încep știrile: „Migrația forței de muncă a crescut cu 40% față de anul trecut. Principalele destinații rămân aceleași țări: Polonia, Ungaria și Germania.”
Pe Mihail îl irită știrile triste, așa că include CD-ul său preferat, inundând cabina cu blatneak (orig. în rusă – блатняк, gen de cântece care abordează, preponderent, viața și moravurile lumii interlope – n.r.).
Niciodată n-am înțeles de ce acest gen cântece este atât de popular printre camionagiii din Est. Într-un final aflu că, de fapt, lui Mihail nu-i place blatneak-ul. Spune că discul are și „piese bune, despre viața cotidiană”, doar că el nu știe pe ce să apese ca să ajungă direct la ele, așa că le ascultă pe toate la rând.
Lăsăm în urmă indicatorul rutier Cernobîl, ocolim pe centură orașul Cernihiv și dăm nas în nas cu un echipaj al poliției rutiere. Nu mai are rost să încerci să demonstrezi că nu ai încălcat nimic. Câteva grive rătăcite, din nou intenționat, printre documente și suntem liberi.
După Cernihiv, drumul lat se preschimbă într-unul îngust, de-a lungul căruia își târâie zilele orășele de provincie. Unul dintre ele e Berezna, în care facem popas pe la 9:00. Când ies din cabină, simt deodată că suntem în nord – frigul străpunge până la oase.
O espresso dublă, o inspecție vizuală a camionului – să ne asigurăm că totul e în ordine -, și putem să o luăm din loc. Nu înainte ca Mihail să mai schimbe niște ruble pe grivne. „Pentru orice eventualitate.”
Cu cât ne apropiem mai mult de frontieră, cu atât mai des întâlnim sate prăpădite. „Mă uit la aceste case abandonate și nu înțeleg – ce nu le ajunge oamenilor?! Trăiești în sânul naturii, departe de civilizație, de-o dragoste. Aș vrea să trăiesc așa. Evident că, nu chiar ca un pustnic. Mi-ar plăcea să trăiesc mai aproape de natură, dar să am mașină cu care să ajung unde am nevoie, în caz de ceva. Pentru că, fără mașină, ai fi izolat de restul lumii, iar omul are nevoie de alți oameni cu care să comunice”, reflectează Mihail cu voce tare, aprinzându-și o țigară.
Pavlușa are o suspensie rigidă și simți cu tot corpul fiecare denivelare și fiecare gaură peste care calcă. Iar drumul pe care mergem e ciuruit de gropi și doar rarele porțiuni cu asfalt mai bun ne permit să accelerăm până la 60 de kilometri pe oră. Acest drum îl sperie pe Mihail. Chiar dacă te răsplătește cu peisaje frumoase, cu siguranță nu ai vrea să rămâi blocat într-o asemenea fundătură.
„E de groază. Odată, într-o iarnă, mergeam pe aici. La vamă m-au lăsat să trec pe la o bucată de noapte. Conduc eu, dar, de jur-împrejur, niciun suflet, nicio mașină. Doar nămeți pe marginea drumului. Dar dacă ai o pană? Poți să stai aici mai bine de-o zi, că n-are cine să te ajute. E un drum pustiu.”
Când până la graniță mai rămâne 30 de kilometri, indicatoarele rutiere încep să ne atenționeze că suntem în zona de frontieră dintre Ucraina și Federația Rusă. „Totul va fi bine, pentru fiecare dintre noi”, ne asigură în ucraineană Svyatoslav Vakarchuk, pe undele unui post de radio.
„Pe mă-ta”, explodează Mihail. „Tu vezi asta?”
De după coroanele copacilor abia de se profilează turnul grănicerilor, dar în față, pe acostament, deja se vede remorca unui camion. Am înțeles de ce a înjurat Mihail abia trei ore mai târziu, când, pentru prima dată de când ne-am pus la coadă, am înaintat puțin.
Între timp tragem la o cafenea – un element indispensabil pentru orice punct de trecere a frontierei și un fel de meridian zero al camionagiilor care așteaptă uneori și cu zilele până se văd trecuți de partea cealaltă.
Printre camioanele înșiruire pe acostament Mihail observă unul familiar. „E Mit’ka!” S-au cunoscut într-o vară, când au stat în rând trei zile. Se salută de parcă sunt prieteni din copilărie și care nu s-au văzut de o mie de ani.
Mihail îi zâmbește larg și-i oferă o cafea. „Cafeaua fără țigări e ca sărutul prin sticlă”, remarcă Mit’ka. Mihail dă din cap aprobator.
Timpul parcă s-a oprit în loc. Înaintând câte puțin o dată la fiecare trei ore, îți vine să urli de plictiseală. Din cauza vremii posomorâte și a ploii, seara s-a lăsat pe neobservate. Pe turnul punctului de control se aprinde un proiector, luminând zona în locul lunii ascunse în spatele norilor.
După ce s-a despărțit de Mit’ka, Mihail a dat cu aspiratorul prin cabină, a șters parbrizul și acum stă aplecat deasupra unei integrame. „Știi, mie îmi place pe așa vreme să stau acasă, să fac focul și să citesc o carte. Ador să citesc în timp ce lemnele trosnesc, indiferent dacă în cămin sau în sobă”, se destăinuie el. Spune că are acasă o întreagă bibliotecă și că el nu împarte scriitorii în „mai bun” și „mai rău”, pentru că „arta e o chestiune de gust.”
Când, într-un final, farurile roșii ale camionului din față se aprind, îi călcăm rapid pe urme și ne vedem trecuți de barieră.
– Acuș se începe – dă-i lu’ ăsta, dă-i lu’ celălalt.
– Și dacă nu le dai nimic?
– Se vor mișca mai lent și vor verifica până în pânzele albe. Nu ai vrea astfel de probleme. Ucrainenii, chiar dacă iau, iau o anumită taxă. În schimb de la ruși nu mai vezi rest. Cât le dai, atâta și iau. Important e să nu le dai mai puțin decât trebuie.
Ușa cabinei se deschide și patru ochi mă fixează cu privirea – doi sunt ai grănicerului cu Kalașnikovul în spate, doi ai colegului său patruped. „Ce anume ați fotografiat pe teritoriul Ucrainei?”, întreabă grănicerul, când îmi observă geanta aparatului. A plecat, ridicând din umeri, abia după ce i-am rulat aproape toate cele 700 de fotografii pe care le făcusem până la acel moment.
Trecem rapid controalele, doar că Mihail a fost nevoit „să mai dea” și din cauza mea, pentru că „prezența ta i-a iritat”, înaintăm puțin și ne pomenim în fața altei bariere – de la intrarea în zona neutră. E 23:35 când aceasta se ridică și ne mișcăm din loc, nimerind automat într-un alt fus orar. Suntem deja cu o oră înainte față de cât am fost câțiva metri înapoi.
Stăm blocați binișor și pe fâșia neutră dintre Ucraina și Federația Rusă, care, aici, are doar vreo 300 de metri. Din direcția frontierei ruse mai trec periodic camioane cu numere turcești, dar noi tot nu ne mișcăm din loc.
Ploaia s-a oprit și o ceață ușoară a cuprins zona. Punctul de trecere a frontierei ruse abia de se mai vede în față, la fel ca și cel ucrainean din spate. Iar noi continuăm să așteptăm, cu un vag sentiment că stăm între „nicăieri”, dar totuși conștienți că suntem aproape de finiș și că, în câteva zile, vom fi în Moscova.
„Am lucrat mulți ani prin Moscova”, povestește Mihail. „Am văzut acest oraș și pe față, și pe dos, dar vreau să spun că, în general, am fost un norocos. Mi s-a propus gratuit chiar și un apartament. Spuneau: ‘Ia-ți soția, fetele și mută-te!’ Eu am refuzat. Mi-au propus și a doua oară. Am refuzat din nou.
Am trăit mult timp în Moscova, dar așa și n-am devenit „de-al lor”. Am acolo mulți prieteni, doar că, așa cum am fost moldovean, așa și am rămas.
Moscova era cât pe ce să mă facă prizonierul ei, iar când am simțit asta, am început să-mi arăt coarnele. Ei nu i-a plăcut acest lucru și m-a regurgitat. Am plecat și acum locuiesc în Ungheni, mai exact – nu departe de oraș, și nu regret absolut deloc.”
Peste două ore primim undă verde de la semafor și tragem sub un pavilion special. Mihail trece primul controlul grănicerilor și, după ce se asigură că și la mine totul e în ordine, îmi sugerează: „Intră rapid în cabină și să nu-ți scoți nici nasul.”
Câțiva bărbați în uniformă kaki verifică atent cabina și, fără să observe ceva suspect, – geanta cu aparatul de fotografiat am avut grijă s-o zătresc din timp -, trec direct la subiect:
– Șefule, o facem rapid sau cum? La noi s-a mai scumpit puțin.
– Rapid, evident. Acuș intru și la Dvs., și la domnul de acolo, nu vă faceți griji.
Să alerg cu aparatul de fotografiat, dar chiar și fără el, pe teritoriul punctului de control, nu pot. Mă întind și, cât timp am dormit, Pavlușa a trecut scanerul, mecanicul și diverși inspectori.
.
.
Ziua a III-a
În Moldova
Mă trezesc când Pavlușa trece peste un limitator de viteză, la ieșirea de pe teritoriul vamei rusești.
– Noi mergem!, anunță Mihail.
– Așa de repede?! Cât e ora?, întreb eu, încă buimac de somn.
– Patru și jumătate. Așa de repede… Nici nu-ți imaginezi cât a trebuit să dau, ca să trecem mai repede.
Facem primii kilometri prin regiunea Breansk. E beznă, iar pe drum doar noi cu Pavlușa. E un drum bun. După cele din Ucraina, e un pic ciudat că mergi și nu ești aruncat în sus la fiecare dâmb sau gaură din asfalt.
Motorina rămasă în rezervor ne mai ajunge doar pentru vreo sută de kilometri, așa că avem nevoie urgent de o stație PECO. Mihail spune că în Ucraina combustibilul e prea scump, iar în Moldova – că nu e calitativ. Așa că el, de regulă, face plinul în Moldova, străbate Ucraina fără a mai dea pe la vreo benzinărie și trece din nou pe la pompă deja în Federația Rusă.
Cu cât e mai aproape benzinăria de graniță, cu atât e mai mare prețul la combustibil, așa că trecem pe lângă primele fără să reducem din viteză. Într-un final, după vreo 20 de kilometri, oprim. Mihail face plinul, plătește la un terminal o taxă rutieră de 7 mii de ruble (circa 1.800 de lei – n.r.) și ne continuăm drumul.
Avem de parcurs 120 de kilometri până în Klințî, un oraș în care trebuie să trecem vămuirea. La graniță verificarea e superficială. Anume în timpul vămuirii este ruptă plomba de la refrigerator și marfa controlată de-a fir a păr.
Zonă industrială, treceri peste calea ferată, gară, închisoare cu perimetru triplu de securitate – câteva dintre peisajele surprinse în Klințî.
Vama se află la zece kilometri de oraș, după o fâșie de pădure, într-o zonă unde telefonul nu are semnal, și e înconjurată de un gard înalt cu sârmă ghimpată. În interior, câteva hangare și platforme pentru camioane, două clădiri administrative, o cafenea și mai mulți vameși în uniforme și camionagii care roiesc în jurul lor.
Parcăm lângă un TIR tot cu numere de Moldova și Mihail sare din cabină. Eu am rămas, conștient că prezența mea pe afară ar da prea mult de bănuit. Plus că începutul de răceală pe care-0 bănuiam încă din Chișinău a evoluat după două zile de drum într-o răceală zdravănă. Sleit de puteri, mă culc.
O oră mai târziu, Mihail deschide ușa. „Totul e perfect. Cred că degrabă o să ne pornim.” Peste jumătate de oră mă trezește din nou. „Abia mi-au zis că au de gând să descarce toată marfa, s-o verifice, apoi s-o încarce înapoi. O să ne reținem o zi aici.”
Am început să mă frământ. Mă tem că n-o să rezist încă o zi fără leacuri, așa că decid s-o iau înainte, să trag la o cunoștință din Moscova și să mă pun pe picioare, în timp ce Mihail termină vămuirea. Oricum cele 20 de tone de carne trebuiesc livrate în orașul Klin din suburbia Moscovei, așa că o să ne intersectăm pe undeva pe acolo și-o să ne continuăm drumul spre Voronej, de unde o să luăm lapte condensat și-o să revenim în Chișinău. Cel puțin așa am convenit.
Mihail se înțelege cu un coleg care tocmai părăsește teritoriul vamei și acesta mă lasă la gara din Klințî. Îmi iau bilet și, a doua zi dimineață, mă dau jos la Gara Kievski din Moscova. Îl sun să văd care-i situația – lucrurile se mișcă greu, așa că revine el când iese din Klințî.
Aștept trei zile, dar Mihail nu revine. Sun eu din nou – tonuri scurte. Iau un autobuz de pe cursa Moscova-Chișinău și mă întorc în Moldova.
.
.
Ziua X
„Iată așa”
A trecut mai bine de o lună de la călătoria în care am făcut 1.200 din cei peste 3.800 de kilometri planificați, dar Mihail așa și n-a mai sunat. Iar încercările mele de a-l contacta tot rămâneau fără răspuns. Până într-o zi, când mă pomenesc cu el la celălalt capăt al firului.
„Noroc! Ești bine? Merg iar în Rusia, nu vrei să vii cu mine? Ha-ha! Atunci am stat cinci zile în Klințî. N-au găsit o afurisită de ștampilă pe o carcasă și au decis să întoarcă tot lotul în Moldova. Așa că n-am mai ajuns nici în Klin, nici în Voronej. Se mai întâmplă și din astea, iată așa.”