Articol tradus din limba rusă. Versiunea originală poate fi accesată aici.
#5
Anna Revizor
Până să înceapă războiul la scară largă, am activat în cadrul Teatrului pentru Copii și Tineret din Harkiv. Montam spectacole, munceam, aveam în paralel şi alte proiecte, preponderent pentru copii. Activitatea era foarte intensă.
Cu o săptămână înainte de război, am prezentat spectacolul „Cântecul Pădurii” în cadrul Teatrului pentru tinerii spectatori. Și iată că, pe 22-23 [februarie 2022], venim de dimineaţă la repetiţie. Atmosfera e apăsătoare și toți sunt abătuţi. Toţi înţeleg că ceva o să se întâmple, totuşi. Noi nu doream să credem în asta până în ultimul moment, dar atmosfera era încordată. Pe oricine întreb, îmi spun: „Nu credem [că o să se întâmple ceva], dar am ochit de cu zi unde stă geanta pentru situații de urgență, ca, în caz de nevoie, să-mi arunc în ea toate cele necesare”. Era o presimțire la nivel de subconştient.
.
Era foarte umed, era frig şi întuneric
În seara din ajun nu puteam să adorm. Era cam ora trei noaptea, iar eu ascultam piesele unei cântărețe de la noi care, din 2014, a plecat pe front. A fost cumva simbolic că anume în acea noapte am aflat despre această piesă – «Колискова для ворога» („Cântec de leagăn pentru duşman”). Mi-a plăcut, o tot ascultam şi nu puteam adormi. Apoi am adormit, iar pe la șase dimineaţa mă sună Margo Bordian, o actriţă de la teatrul nostru, şi îmi spune: „Anea, a început războiul. Adună-ţi lucrurile.”
Timp de cinci minute eu pur şi simplu stau și repet: „Aha, aha”. Încerc să cred că este adevărat. În Harkiv eu închiriam o cameră – de baştină sunt din Poltava (oraș aflat cam la 140 de kilometri mai la vest de Harkiv). Bat la uşa vecinilor cu care sunt în relaţii bune şi le spun: „Nu vă panicaţi, dar adunaţi-vă lucrurile. A început războiul. Calm!”.
Ei se uită la mine, cuprinşi de panică, şi încep iute să-și adune lucrurile. Cam într-o oră eram gata. Aceşti prieteni m-au repezit până la apartamentul lui Margo, după care ne-am pornit la părinţii ei, pentru că părinţii ei ştiau unde se află un loc sigur.
O lună am trăit într-un adăpost antiaerian construit sub o instituţie de învăţământ. A fost construit încă în anii războiului rece, fiind proiectat să reziste unei explozii nucleare.
Adăpost nu prea tocmai spațios – o cameră mare, una mai mică şi un hol micuț. În primele zile eram vreo 200 de persoane. Dormeam pe șezute, după care ne-am îmbolnăvit, pentru că era foarte frig. Prima săptămână a fost de groază și pentru mine – aveam febră, tuşeam din toţi rărunchii. Acolo era foarte umed, era frig şi întuneric. Nici nu poţi ieşi ca lumea afară, ca să respiri aer curat, chiar dacă organismul are nevoie de aşa ceva. Este oribil şi pentru tine, dar şi pentru toţi cei din jur: pentru copiii mici, pentru câinișori, pentru pisicuţe, pentru toţi.
Apoi numărul oamenilor din adăpost a scăzut. Și fiecare [din cei rămași] și-a amenajat locușorul lui. Am pus și măsuţe, pe care să ne pregătim de-ale gurii. Cam aşa a fost existenţa noastră timp de o lună.
La 22 martie, am părăsit Harkivul. Am găsit pe cineva cunoscut cu maşina. Acesta ne-a dus până la Gara de Sud și am plecat cu un tren de evacuare. Eu m-am dus la mama, în Poltava, iar Margo a plecat în Ujhorod.
.
Am venit pentru vreo cinci zile, dar am rămas pentru două luni
La Poltava a fost greu. Nu aveam de lucru, practic mă căţăram pe pereţi din cauza impasului: stai singur cu propriile gânduri, încerci să te distragi și faci voluntariat, te ocupi cu activități de rutină, te dedici hobby-urilor, dar oricum te simţi naşpa, pentru că eşti de unul singur. Eşti în permanență singur cu propriile gânduri. Te uiţi la ştiri, vezi tot felul de filmuleţe, eşti dobă de aceste ştiri.
Eu am venit din Harkivul în care nu aveam legătură ca lumea – cât era linişte, ieşeam pe prag, cinci minute sunam cuiva şi reveneam. Iar când vii în Poltava – o avalanşă întreagă de informaţie.
Televizorul! Începi să privești televizorul… Ai uitat de el de pe la 15-16 ani, dar acum îl priveşti – telemaratonul (buletin oficial de informare difuzat de mai multe posturi TV din Ucraina – n.r. ), o groază de ştiri.
Cu Margo am ţinut legătura permanent. Ne sunam, ne scriam. Ea era în Ujhorod, a mers pe la teatrele din Transcarpatia, a făcut cunoştinţă cu o sumedenie de oameni, s-a implicat în diverse proiecte. M-a invitat vara în ospeţie, aşa că m-am dus. Au venit şi nişte prieteni de-ai noştri din Harkiv, s-a adunat gaşca noastră, a fost grozav. Și aşa s-a întâmplat că eu am venit pentru vreo cinci zile, dar am rămas pentru două luni. De trei ori am returnat biletele [de călătorie]. Era atât de bine, încât nu aveam chef să plec de acolo.
În acea perioadă, Teatrul din Mariupol a anunțat despre organizarea unui concurs [de selectare a actorilor]. Noi cu Margo am reflectat la acest subiect. Era tocmai ocazia să ne amintim de programul pe care l-am pregătit cândva. Am promovat concursul și, din 1 octombrie, am devenit parte din trupa teatrului. Am tras o fugă până în Harkiv, mi-am luat lucrurile din cămăruța mea, le-am dus în Poltava și înapoi în Ujhorod. Mi-a luat trei zile, în total, două dintre care le-am petrecut în tren.
.
A doua oară am interpretat acest rol la Chișinău
Repetițiile încep imediat ce ajung în Ujhorod. Facem cunoștință cu membrii trupei. Pe atunci, în componența ei intrau Anatoli Șevcenko, Ihor Kitriș, Olena Bila, Vera Fiodorovna, Dima Muranțev și Maxim. Și deja noi cu Margo ne-am alăturat și am început să montăm povestea „Rățușca”. După care [în trupă] au venit și colegi de-ai noștri din Kiev, Dnipro. Dar asta s-a întâmplat mai aproape de Revelion.
Mai avem o artistă, Natalia Metleakova, ea de la bun început face parte din trupa Teatrului din Mariupol, și inițial ea avea un rol în „Krik nații”, dar, în urma operații, a avut nevoie de o perioadă lungă de reabilitare, așa că am fost inclusă eu în spectacol. Am avut un festival, iar a doua oară am interpretat acest rol la Chișinău.
Să joc în acest spectacol este o responsabilitate mare. Natalia Gennadievna interpretează un pic alt gen de roluri. Noi suntem diferite ca plasticitate, ca trăsături psihice și fizice. Și asta este absolut firesc, pentru că suntem persoane absolut diferite, așa că imaginea personajului a fost adaptată un pic, ca să mi se preteze mai bine.
Pentru prima dată te simți responsabil de asta, pentru că este vorba de un subiect foarte important pentru Ucraina. Este primul spectacol montat de Teatrul din Mariupol [după evacuare] și anume spectacol reprezintă inima acestui teatru.
Anume de la el a început totul și acele idei care au fost incluse în acest spectacol sunt perpetuate în activitatea noastră, în concepţia teatrului nostru.
Când eşti copleşit de muncă, te distragi, faci ceva pentru altcineva, dar şi pentru tine, şi nu [ai timp să] cazi pe gânduri, dar, în paralel, ai o contribuţie reală care, ulterior, va avea un impact asupra culturii. Acest lucru este important îndeosebi acum, pentru că este vorba de frontul cultural. Nu ai timp să reflectezi prea mult, să-ţi plângi de milă. Pur şi simplu munceşti, trăieşti, te dedici vieţii şi muncii și atât. Nu te mai consumi cu fleacuri.
E adevărat că, atunci când au loc tragedii, iar la noi, în fond, tragedii se întâmplă în fiecare zi, pentru că în fiecare zi suntem atacați, în fiecare zi băieţii noştri mor, această muncă te ajută să rezişti, să-ţi edifici viaţa şi să edifici viaţa ţării tale.
.
Îţi este dor ca de un om
Când am plecat din Harkiv şi nu am fost acolo de mult timp, din octombrie, apoi am revenit pentru o singură zi, am înțeles cât de mult îmi lipsește acest oraș. În viața mea s-a schimbat totul, pentru că eu îmi vedeam viitorul în acest oraș. [La acea revenire] A fost nașpa de tot – mi-era dor de el ca de un om. Nu mă așteptăm că mi se va face dor de el atât de tare.
Harkivul este un oraș tare fain… Puterea lui constă în diversitatea lui, dar, într-o anumită măsură, diversitatea reprezintă și problema lui. Totuși orașul mereu a avut o poziție distinctă – ucraineană. Și, după anul 2014, locuitorii din Harkiv au demonstrat clar că nu au nevoie de Rusia. Oricum ar sta lucrurile la capitolul limbii vorbite, Harkiv înseamnă Ucraina.
Când în teatrele noastre spectacolele au început să fie traduse în ucraineană, clar că s-au găsit persoane care s-au obișnuit să comunice o viață întreagă în rusă și acum nu au niciun chef să învețe o altă limbă… Clar că, de cele mai dese ori, ele sunt persoane mai în vârstă, totuși acest lucru ține mai degrabă de factorul uman. Eu una nu am avut în anturaj persoane cu viziuni pro-ruse.
În Harkiv se vorbește o limbă mai pură – fie că e ucraineana, fie că e rusa. Totuși, vorba ceea, tot răul spre bine, mai ales după invazia [rusă]… Am mulți cunoscuți din Harkiv care toată viața au vorbit în rusă, iar acum au trecut la ucraineană. Și asta fost decizia lor conștientă, nimeni nu i-a impus. Pur și simplu nu mai vor [să vorbească în rusă].
.
Te înaripează și îți insuflă speranță
Acum suntem în Ujhorod… Prima perioadă era cam ciudat, pentru că era un mediu nou. Ești departe de casă, de locurile familiare. Apoi te obișnuiești un pic. Acum parcă ne-am acomodat, dar totuna persistă sentimentul că trebuie să fii acolo, chiar dacă mintea îți pune: „Și ce vei face acolo? Vei sta?”. Aici cel puțin muncești cu dedicație și faci ceva real.
Cu Moldova e cam aceeași situație. Există așa o frământare, precum că trebuie să fii acasă și să ajuți acasă. Dar, totodată, știi că, plecând în alte țări, sensibilizezi lumea despre războiul din țara noastră, despre evenimentele din țara noastră. E și acesta un ajutor.
La noi, în Ucraina, lumea nu știe dacă se va trezi mâine, pentru că în fiecare zi urlă sirenele. Chiar și acum, cât noi discutăm, în Poltava, în Harkiv și în Dnipro e alertă de raid aerian.
Sunt o adevărată ruletă rusească aceste ființe care ne erau vecini. Ei încearcă să facă totul ca să nu ne mai trezim dimineața. Tu nu poți pur și simplu să te deconectezi și să-ți savurezi viața. Iată din acest punct de vedere, deplasările peste hotare sunt bune.
Când plecăm undeva, ne mai detașăm un pic. Toți au nevoie de asta, mai ales cei din Mariupol. Persoane noi, emoții pozitive… Oamenii au mare nevoie de toate astea. Mă bucur că teatrul nostru poate beneficia de aşa ceva, pentru că revenim cu impresii noi și este fain când ai amintiri noi.
Toate acestea ne apropie de alte persoane. Face ca și membrii trupei să fie mai uniți. Este foarte bine când observi că persoana cu care activezi împreună și care a avut anumite momente dificile, din punct de vedere moral, parcă a reînviat: începe să zâmbească, să fredoneze ceva. Acest lucru te înaripează și îți insuflă speranță.