Amar!

Zorii zilei de duminică abia de se mijeau peste satul Beștemac din Leova când Ghiță și Parascovia s-au trezit. Bărbatul a coborât de pe cuptor și s-a uitat cu drag la femeia slabă ce moțăia sub cearșaf, pe un pat de alături – ca să respecte tradiția, ambii au decis ca, în această noapte, să doarmă separat. Și-a tras grăbit pantalonii și puloverul, și-a îndesat cușma adânc pe ceafa blondă și a ieșit. La poartă deja îl aștepta un prieten cu căruța, ca să-l repeadă până la stână, acolo unde lucrează cioban de șase ani. Trebuie să dea de mâncare la oi, să le adape și să le rânească. „Hai, Steluța!”, a răcnit la iapa cu priviri blajine. Căruța s-a urnit din loc.

Parascovia a vrut și ea să coboare din pat, dar a renunțat. Până la 9.00 mai are timp. Privește la pervazul geamului plin cu sticle de șampanie și cutii de maioneză. Zâmbește fericită. Apoi atinge cu degetele crăpate rochia albă pusă cu grijă pe cuier, alături de costumul gri, ce atârnă pe covorul de deasupra patului. În cămăruța strâmtă, sărăcăcioasă și plină până la refuz cu lucruri de sărbătoare, totul e cu fundul în sus. Jos, la capătul patului, stau rezemate de perete două icoane vechi și prăfuite. Pe masă – pungi pline cu fructe, dulciuri, șervețele. Între masă și dulap – o boxă, așezată pe cuptorul electric, acoperă fereastra de două palme. Lângă ușă – un bufet uzat, învelit cu baloane umflate și dezumflate, un microfon și câțiva colaci.

Frigul pătrunde în bojdeucă pe gaura cât un ou de găină din ușa de pal. Parascovia se dă jos din pat. E timpul să aprindă focul. Pășește cu grijă peste pantofii negri și cizmele albe care adie a botine de cowboy. Le mângâie și pe ele, emoționată. Astăzi, ea cu motănașul ei se căsătoresc. Ea e puișor, iar el e motănaș. Așa se dezmiardă de când s-au văzut prima dată. S-a întâmplat acum câteva luni, când Ghiță își tot căuta mireasă. „Greutăți și acasă. Nu aveam când să prășesc. Nu avea cine să aibă grijă de gospodărie, dacă lucrez cu oile”, explică bărbatul. Într-una din zile, Constantin, șeful la care muncește Ghiță, a mers după niște tălănci la o stână din Borogani, sat aflat cam la 30 de kilometri distanță de Beștemac. Acolo a zărit-o pe Parascovia, care închega brânză cu o prietenă.

„Constantin mi-a zis că la Beștemac are un băiat frumos și dacă nu vreau să merg cu el să-l văd. Davai (hai – din rus.)! La stână trei ciobeni mulgeau [oile]: Ghiță, Buhaiog și Tuța. Nu știam care e Ghiță. Apoi Constantin mi l-a arătat. Îl priveam pe furiș și mă rușinam. Am așteptat până au muls oile, apoi ne-am dus la bar și am cumpărat o șampanie… De atunci am rămas la el. A fost dragoste la prima vedere”, își amintește tânăra. Și Parascovia i-a căzut lui Ghiță cu tronc la inimă, dar acum nu se lasă copleșit de detaliile primei întâlniri. „Dacă nu-mi plăcea, nici n-o luam”, spune răspicat bărbatul.

Îmbrăcată în hainele de zi cu zi, Parascovia se impacientează. Focul deja bubuie în sobă, ceasul arată ora 9.00, iar Ghiță încă nu-i venit. Peste două ore trebuie să fie la cununie, în satul vecin, Troian. Între timp mai trebuie să meargă și la cimitir, ca să depună flori la mormintele părinților lui Ghiță, să se fardeze și să-și aranjeze părul. Fața negricioasă i se luminează când își vede bărbatul intrând pe poartă – în mână ține cercurile pentru rochia de mireasă.

Din urma lui Ghiță apar și nunii. Sunt opusul finilor. Umblă ambii val-vârtej prin ogradă și, ba întreabă de una, ba de alta, ba strigă după un ac cu ață, ba se interesează de tămâie sau de sticla cu vin, ba cheamă mirele, ba cheamă mireasa. Zăpăciți și aprinși, seamănă cu o furtună doldora de tunete și fulgere. Maria, ca și Ion, vorbește tare și mult, de parcă ar mitralia cuvintele. După câteva pregătiri, făcute într-o ambianță vijelioasă, au pornit la casa morților ca să le transmită, prin tămâierea mormintelor, că Ghiță se căsătorește.

Nașul Ion e mândru că azi cunună. Și anume pe Ghiță, cel mai bun prieten cu care a învățat la o școală auxiliară din alt sat. „Când aveam o bucată de pâine, o împărțeam cu Ghiță. Dacă nu aveam ce îmbrăca, atunci împrumutam de la Ghiță. De asta simt că e de datoria mea să-l cunun. Eu nu am mulți bani să-i pun pe masă, că sunt sărac și nu lucrez peste hotare, dar important e că iau parte la un așa eveniment din viața lui. Eu mai am părinți, dar el nu are pe nimeni”, explică Ion. Plin de ardoare, tot cădelnițează mormintele cu fum de tămâie și aruncă invitații: „Vă poftim și pe voi la nuntă!”

Nici Ion, și nici Ghiță nu se dau în explicații despre cum au ajuns la internat. „De la școală ne-au trimis la internat. Aici, în școală, profesorii nu prea aveau grijă de noi. Sunt multe întrebări pe care nu se merită să le povestesc. La internat nu a fost ca acasă, dar îmi ceream voie și veneam la părinți ca să-i văd”, își amintește Ghiță.

Întorși acasă, mirii încep să se chitească pentru cununie. Parascovia scoate cu grijă rochia de mireasă de pe umeraș. E pentru prima dată când o îmbracă. „Rochia e împrumutată din sat și mi-au adus-o aseară. Să vezi ce fericit era Ghiță. M-a luat în brațe și m-a învârtit până am amețit. – Ho, măi, ce-i cu tine? Lasă că o să avem când să facem asta, mâine”, zâmbește mireasa topită de amintirile proaspete.

Rochia e prea mare pentru corpul ei mic. Ca să-i mai ascundă din voluminozitate, îmbracă deasupra scurta albă de fâș pe care i-a adus-o maică-sa. Costumul de pe Ghiță e și el mătăhălos, dar tânărul nu are o scurtă sub care să-l ascundă. A suportat gerul zilei cu o răbdare de fier, doar în cămașă și sacou.

Mirele e tăcut de felul lui. La întrebări răspunde scurt și tăios. La rugăminți dă doar afirmativ din cap, iar mâinile lungi și fine se apucă imediat de trebăluit. Merge mereu cu capul plecat. Dacă nu-i convine ceva sau se găsesc din cei care să-l jignească, înghite noduri și privește lung, cu demnitate, aproape schițând un zâmbet zeflemitor în colțul gurii, dar niciodată nu le întoarce vorba. Când îi ajunge cuțitul la os, se folosește de pumni. „Uneori sunt boxer”, arată spre cicatricea tipărită deasupra unui ochi.

Mama sa a murit acum opt ani – „a răcit sângele”. Tatăl, acum patru ani, la o vânătoare – „din neatenție”. Cei doi frați mai mari sunt peste hotare, „la zarabotcă” (la muncă – din rus.), și nu au putut să vină. „O să-mi trimită bani, că drumul costă mult”. Asta e toată familia lui Ghiță.

Inițial mirii au vrut să facă o nuntă mai mare, într-un local din sat, dar și-au dat repede seama că banii aruncați pe chirie „înapoi nu-i mai vezi”, iar ograda și casa lui Ghiță e destul de încăpătoare pentru cele câteva rude și prieteni. În plus, proaspăta familie urmează să se mărească în câteva luni cu un nou membru, lucru care a cam precipitat pregătirile. „Cum face toată lumea, așa facem și noi”, explică succint mirele.

După ce s-au chitit cum au putut mai bine, mirii, însoțiți de nași și doi vornicei, au urcat într-un microbuz. În drum spre biserică, nașul face cheful. Șoferul încearcă să pornească aparatul radio, dar își aduce aminte că nu l-a reparat. Dar nu disperă, așa că scoate smartphone-ul și include o piesă la întâmplare. Muzica animează spiritele și chiotele vorniceilor, ațâțați de nașul bine-dispus.

Biserica i-a întâmpinat cu un aer puțin mai dezmorțit decât cel de afară. Până și preotul ruguma aburi tot citind rugăciuni. Când sunt puși să recite „Tatăl Nostru”, mirii iau apă în gură. Preotul începe să-i probozească. Nașul Ion sare cu vorba: „Eu o știu!”. Preotul îl probozește și pe el amenințându-l cu mătănii. O femeie încearcă să le transmită mirilor o foaie pe care e imprimată rugăciunea – e probozită și ea: „Nu-mi umblați cu foile. Eu înțeleg că vreți să-i ajutați. Eu înțeleg că țineți la dânșii. Când o să facă copii, o să fie singuri”. Ghiță nu rezistă și spune că el de fapt știe rugăciunea. Începe s-o recite, acompaniat de murmurul Parascoviei. Pe alocuri înghite câteva cuvinte sau chiar expresii. Nemulțumit, slujitorul bisericii le dă exemplu cum se spune corect „Tatăl Nostru” și îi condiționează: să vină peste o săptămână la el cu lecția învățată.

Legalizați în fața Domnului, Ghiță și Parascovia sunt gâtuiți de emoție la ieșirea din biserică. Mult prea fericiți că sunt miri, că pot să-și serbeze pirostriile, că își fac nunta „după puterile noastre”. Reveniți în sat, coboară prin centrul localității, iar restul drumului până acasă îl parcurg pe jos. Sunt întâmpinați de oameni cu găleți pline cu apă, de priviri încurajatoare, încruntate sau batjocoritoare. Însă alaiului nici că-i pasă: mândri, chiuie și zâmbesc în fericirea lor simplă și săracă.

Cât timp mirii au fost plecați la cununie, acasă rudele au aranjat masa în două odăi din casa care stă nelocuită, vinul a fost turnat în sticle, iar câțiva flăcăi au testat boxa. Așa că atunci când alaiul nupțial a intrat pe poartă, muzica răsuna în toată mahalaua. În timp ce mirele s-a prins în treburile gospodărești, mireasa a încins o horă cu primii nuntași sosiți, plămădind nisipul, presărat din abundență încă din ajun, pe zăpada din curte. A urmat apoi primul dans al mirilor. Apoi iar hore, și-apoi iar dansuri…

Banii care nu i-au ajuns pentru nuntă, Ghiță i-a luat în avans de la șeful său. În schimbul lor bărbatul crede că va munci luni bune, dar nu se mai îngrijorează și de asta. „Sănătate să fie, că banii o să-i facem noi. De foame nu murim, în casă e cald, avem televizor”, zâmbește blând mirele. Când vinul a fost băut și boxa a amuțit, proaspăta familie a făcut socotelile câștigului la nuntă: o juncă, câțiva cârlani, două gâște și două rațe. S-au mai ales și cu 3.000 de lei, bani care se vor duce, însă, pentru o intervenție chirurgicală de care proaspătul soț are nevoie.

Foto – Polina Cupcea și Nicolae Cușchevici