Blajinii din satul „mort”

De zeci de ani, ziua de 7 iunie adună o mână de oameni în cimitirul din Elenovca, raionul Dondușeni. În această zi, oameni din Briceva, Târnova și Dondușeni trec pe cărările nestrăbătute și umbrite de copaci, adâncindu-se într-un cimitir desprins de lume. Acolo, o singură dată pe an, în fața la vreo 50 de morminte, ca în fața unei sobe ce mocnește molcom iarna, sătenii spun povești și deapănă amintiri de pe timpul când Elenovca era departe de a fi doar un alt sat pe cale de dispariție. 

 

E aproape 11 dimineața, când în fața a două morminte s-au adunat trei oameni. Stau comozi în jurul unei mese de lemn și sporovăiesc amintiri de când erau copii. La marginea scaunului lung și nevopsit, s-a așezat Alexei Rubliov, un bărbat de 68 de ani, cu o șapcă neagră înfundată peste părul încărunțit. La mijloc, la o distanță de un cot, e Liuba Socolova, sora lui, o femeie de 72 de ani, cu părul scurt ascuns sub o pălărie albă. În celălalt capăt  – Sergiu, amicul lor din copilărie, un bărbat josuț de 56 de ani, îmbrăcat într-o cămașă cu mânecă scurtă. În buzunarul acesteia a împăturit cu grijă o mască de protecție albastră. 

De 25 ani acesta e singurul loc unde se văd toți trei. Alexei vine din orașul Dondușeni. Liuba, din Briceva. Iar Sergiu coboară o vale și urcă un deal, fiind singurul dintre cei trei care a mai rămas în sat.    

Tustrei s-au născut în Elenovca. Au copilărit împreună păscând vacile, prășind grădinile și, uneori, jucându-se cu mingea. Au mers pe rând la aceeași școală primară. Au învățat acasă la lumina lumânărilor și a opaițelor. Și toți trei stau acum în fața mormintelor în care sunt îngropați părinții lui Alexei și Liuba, care au murit la 70 și 75 de ani. 

– Tata era invalid de război. Avea paralizate o mână și un picior și avea nevoie de îngrijiri. Dar cum pensia era mică, așa a lucrat ca paznic la o fabrică, spune Alexei cât își trece mâna prin mustățile încărunțite.

– Altceva nu putea face nimic, continuă Liuba cu privirea ațintită în depărtare. 

– Dar știți, tata meu așa de tare o iubea pe mama… Eu așa dragoste niciodată în viață nu am văzut și nici nu o să văd. El nu putea lucra, dar cu mâna cu  care putea îi învârtea roata la mașina de cusut. Mama îl îmbracă pe tata, el singur nu putea. Tata era la lucru, ploua, ea fugea ca să-l schimbe… Trebuia să aibă grijă toată viața de tata și de noi trei copii. Când pe mama a paralizat- o, tata a făcut un fel de cărucior pentru copii. Cu frânghia îl mișca până la aragaz, îi aducea să mănânce și o hrănea”. 

În stânga celor două morminte, Marina, soția lui Alexei, o femeie cu părul roșcat, s-a ascuns de soarele arzător sub un copac de vișin. Ceva mai la deal, ca și Marina, soția lui Sergiu, Tanea, s-a așezat lângă mormântul bunicii și privește tăcută crucile din metal.  

– Iaca, s-au speriat oamenii (de COVID -19) și nimeni nu o venit, zice Sergiu schițând un zâmbet și arătând cu mâna la cimitirul gol și și proaspăt cosit de buruieni.  

– În alți ani era plin cimitirul. Mașini – o grămadă. Nu era pe unde de trecut. La fiecare mormânt veneau câte trei-patru oameni, continuă Alexei. 

În Republica Moldova, Paștele Blajinilor se sărbătorește peste o săptămână de la Paștele creștin-ortodox. În această zi, oamenii împart pomeni pentru sufletele celor răposați. Preotul citește rugăciune și stropește cu aghiasmă fiecare mormânt. 

În ultimii patru ani, Blajinii au fost sărbătoriți în aprilie. Anul ăsta, din cauza pandemiei de coronavirus, sărbătoarea răposaților a fost mutată pe 6, 7, 8 iunie. Asta în timp ce la Elenovca Paștele Blajinilor a avut loc de când se țin minte sătenii pe 7 iunie, de Ziua Sfintei Treimi. COVID-19 a făcut ca Blajinii lor să coincidă cu restul țării. 

Elenovca e o palmă de pământ ruptă de lume. La 12 kilometri de raionul Dondușeni, doi kilometri depărtare de Briceva și la cinci kilometri de Târnova. După ce străbați lanuri de grâu, de floarea-soarelui și de soia, se ivește ca-n palmă sătucul cu patru case. După cel de-al Doilea Război Mondial, pe timpul când în cătun nu era tras nici curent electric, Elenovca număra 223 de locuitori, 53 de gospodării, o școală primară și un magazin. Clădiri care odată cu anii s-au risipit. 

„Cam prin 1968, îmi pare că, s-a închis școala. După patru clase mergeam zilnic doi kilometri pe jos până la școala din Briceva, satul vecin. Și tata, care lucra la fabrică, mergea pe jos. Toți lucrătorii mergeau pe jos până în Briceva. Acolo era și fabrică de cărămidă. Era tot”, își amintește Alexei cu privirea spre mormintele părinților. 

În 1994, anul în care Liuba și Alexei și-au pierdut mama paralizată și țintuită la pat, satul număra 11 locuitori. A urmat recensământul din 2004, care i-a găsit cu opt locuitori, și apoi cel din 2014, cu 6. Din cauza numărului mic de locuitori, cei cinci nu-și mai amintesc când ultima dată a trecut un preot să sfințească mormintele. 

„Preotul nu reușește să ajungă și în Elenovca, pentru că are tot în această zi cimitirul din Târnova și Briceva”, explică primarul interimar al comunei Târnova, Victor Bodorin. 

Împrejmuit de un iaz la intrare și umbrit de o pădurice la ieșire, satul adăpostește acum cinci oameni. Toți aciuați în doar două case. La casa din vale, cu pereți din lut care se dărâmă, își duce traiul Valeriu, un bărbat înalt de 49 de ani, și fiica lui. În fața casei, pe imașul imens, pasc 30 de vaci cu viței și câteva oi. 

În casa din deal, locuiește Sergiu cu Tanea și mama ei. Soacra lui Sergiu e nou-venită. Are aproape un an de când s-a mutat aici. „E țintuită la pat. Nu avea cine să îngrijească de ea și am adus-o la noi”, explică Tanea. 

Singurele clipe în care Tanea nu trebuie să smulgă buruieni, să prășească, să adape vitele, să facă de mâncare, să-și spele mama și să hrănească orătăniile este atunci când cară timp de două ore căruciorul cu lapte la punctul de colectare din satul vecin Briceva. Dar și asta se întâmplă peste o zi. 

În noaptea dinaintea Blajinilor, Tanea abia de se mai ținea pe picioare. Era moartă de oboseală. Cu toate astea, nu s-a lăsat până nu și-a pregătit pomenile și și-a călcat hainele. În ziua următoare, la cimitir, Tanea e de nerecunoscut. Poartă o rochie albă, cu linii negre, lungă până la genunchi. Părul scurt l-a prins lejer într-un coc. Și-a dat cu fond de ten pe față, accentuându-și sprâncenele cu creionul și genele cu rimelul. 

Cu o mască de protecția băgată într-o pungă transparentă pe care o ține strâns în mâna dreaptă, Tanea coboară încet spre mormântul unde s-au adunat soțul ei Sergiu, Alexei cu Marina și Liuba. 

De printre copaci își face apariția și Ghenadie, un bărbat înalt și uscățiv. Vine tocmai de la Dondușeni. Se apropie bucuros de cei cinci, cu o sticlă de coniac în mână. 

– Ce-i cu tine? Tu ce, ai îmbătrânit?, îl întreabă Tanea cuprinsă de mirare. 

– Ghena, la noi aici este un corespondent. Masca ai îmbrăcat?, îl întreabă Sergiu ironic. 

– Pentru ce mască, dacă aici este aer liber?!, îi răspunde și scoate un pahar de 50 de grame, toarnă din licoarea tare și i-l întinde lui Sergiu, de sufletul celor care nu mai sunt cu ei. 

– Noi nu o să bem din veselă mică, râde soția lui Alexei, Marina.

– Pentru noi. Ca să trăim!, își ține Sergiu discursul și dă peste cap băutura.

Liuba scoate o farfurie cu pârjoale tăiate în trei și o pungă cu plăcinte de casă și le pune pe pământ, în mijlocul celor adunați sub umbra copacului de vișin. 

Din cauza pandemiei de COVID-19, în cimitirul de la Elenovca s-au adunat, rând pe rând, peste 20 de oameni, adică nici un sfert din cei care se grămădeau în alți ani. Cea mai mare frică a lor e departe de cea de a se infecta. Chiar dacă pe 7 iunie bilanțul persoanelor infectate ajunsese la 9 700 de cazuri. Frica lor e despre amenzile de 22 de mii de lei aplicate celor care încalcă măsurile restrictive în perioada regimului de carantină. Sunt amenzi pe care nu și-ar permite niciunul dintre cei adunați să le plătească din pensii sau salarii. 

– 20 de minute ține masca asta. Eu, dacă vin de la Briceva un ceas, ce, să o arunc ca să o cumpăr pe a doua, să dau bani?, întreabă Sergiu pe un ton vădit deranjat. 

– În Germania, mi-au spus cunoscuți, primesc 69 de euro amendă, îi informează Ghenadie. D-ap’, mă scuzați, ei ce salarii au… Dar la noi ce salarii? Asta-i durdom (casă de nebuni – din rusă). Douăzeci și ceva de mii…

– Ghena, dar de unde ei iau bani?

– Ap’ pe oameni fac bani. Ei se compară cu Europa, d-ap’ uitați-vă ce amenzi sunt în Europa. 

Ghenadie umple de supărare din cauza amenzilor al doilea pahar și-l dă peste cap. 

– Da’ țineți minte cum era înainte? Până la ora 12 toți stăteau lângă morminte. După asta toți mergeau la canalul din vale și aranjau masa. Și toți oamenii din cimitir se așezau pe o parte și pe alta. Își aminteau despre cei plecați dintre noi. Eu eram mic. Aveam vreo 12 ani”, povestește Alexei cu ochii strălucind. 

– În 1978, asta încă se mai făcea, încearcă să concretizeze soția lui Alexei. Când noi ne-am căsătorit și am venit aici, încă am văzut oameni. După asta ceva s-a schimbat, fiecare stătea doar lângă mormântul lui. 

Dialogul celor care se văd o dată pe an se întrerupe la văzul unei mașini albe care intră pe teritoriul cimitirului. 

– Asta-i poliția!, zice Liuba cu un soi de frică în voce.

 – Care poliție?, întreabă Sergiu pe un ton neîncrezător. 

– Ieri în Dondușeni nimănui nu dădeau voie în cimitir, povestește Alexei.

– În Chișinău fix așa. Eu m-am uitat la știri, le spune Tanea despre decizia luată chiar cu o zi înainte de Primăria Chișinău de a închide cimitirile din capitală în ziua blajinilor în condițiile numărului tot mai mare de infectări cu COVID-19. 

Și autoritățile din raioanele Strășeni și Cahul au decis că cimitirile trebuie să rămână închise pentru a împiedica răspândirea infecției. Restul cimitirelor din țară au oficiat slujbe de pomenire. Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove „a recomandat participanților la slujbe să evite aglomerările și să respecte distanța sanitară”. 

Din mașina albă, pe care Liuba de frică a confundat-o cu cea a poliției, coboară Anastasia Cuciumei, o femeie josuță de 68 de ani îmbrobodită cu o basma albastră pe părul roșcat, însoțită de două rude. Vine din Târnova la mormintele tatălui, bunicilor și fratelui Andrei care a decedat cu vreo opt ani în urmă. Andrei a fost într-o clasă cu Liuba. La scurt timp după clasele primare a ajuns la internat. Mama lor, rămasă văduvă, nu mai putea face față sărăciei și îi era tot mai greu să le pună o bucată de pâine pe masă. 

– Eu nu-mi amintesc părinții. Tata a murit când eu aveam un an. Mama era însărcinată cu fratele când a murit tata, începe să povestească Anastasia. 

– Eu îmi amintesc cum era la școală, continuă Liuba. Păduchi erau mulți. Voi trăiați tare sărac. Nu te supăra. Și iată, Andrei, fratele tău stătea în fața mea. Un păduchi merge pe el. Eu, hop, și-l apuc.

– Erau, erau păduchi, își amintește femeia din partea opusă a mesei. 

– Dar pe urmă, pe noi ne-au pus într-o bancă. Prind eu un păduchi. Îl pun pe masă și învățătoarea strigă la noi, dar noi ne uităm unde merge el, râde Liuba de sub pălăria albă. 

– Noi aveam casă în partea cealaltă de sat și aveam stupuri de albine, povestește roșcata Anastasia. Prispa casei era înaltă și noi ne așezam și băteam păduchii. 

– Ei, ferească Dumnezeu, țățăie Liuba.    

– Țin minte că pe noi mama ne curăță cu kerosină și dust ne ungea, puneam ceva pe cap și umblam așa două-trei zile. Apoi scoteau și lindina care era mai mică și albă. Dar înainte nu erau oamenii așa bolnavi cum sunt acum, spune Anastasia cu o blândețe afișată. 

– Dar înainte tare greu se trăia. Grădină, gospodărie, porci, vaci. Cu asta trăiam. Când eram mici în vacanță lucram la fabrica de păsări, nu stăteam acasă. Din copilărie muncim. Noi am trăit ca în deșert. Fără lumină. Eram așa de înapoiați. Acum sunt toți dezvoltați și înțeleg totul. Atunci eram proști. Eu despre mine vorbesc. Eu nimic nu am văzut până în clasa a 9-a. Tucma atunci am văzut că este lumină și televizor. 

Era anul 1968. Liuba era elevă în clasa a 8-a când familia Rubliov a plecat definitiv din Elenovca, satul unde au trăit o viață. Părinții acestora au cumpărat o casă chiar la intrare în satul vecin – Briceva. Tot în același an, Liuba a fost admisă la Soroca la medicină. „Dar dacă eu nu am văzut niciodată nici televizor, nimic, am văzut un schelet și am leșinat. Am venit înapoi acasă”, râde femeia acum. Până la urmă a învățat comerț și a lucrat ani de zile master la fabrica de sticlă din Florești. 

– Dar oamenii erau altfel, îmi pare. Acum tot este. Se poate de trăit normal. Dar oamenii sunt ciudați. Eu toată viața am lucrat în societate și iubesc oamenii. Înainte oamenii erau mai prietenoși, remarcă Liuba…

– Și noi încă facem parte din generația ceea, aprobă Anastasia dând din cap.

Dintr-odată, în timp ce o scanează cu privirea pe Liuba, fața Anastasiei parcă se luminează și exclamă:

– Liuba, iaca tu trebuie să-ți vopsești părul!

– Dar de ce?, tresare femeia uimită. Acum e la modă părul alb, răspunde ea liniștit, iar faldurile rochiei înflorate se leagănă în bătaia vântului.    

– Eu îmi vopsesc părul, se laudă Anastasia. 

– Feciorul cum vede cu părul alb îmi zice: „Mama, s-a terminat vopseaua la magazin? Să nu te văd așa. Ești tânără!”. Tânără… Am cinci vaci, trei purcei, „curcani dohrena (din rusă: mulți). M-am zacalibit (n.r. m-am săturat) cu viața asta, dă alehamite din mâini Liuba. 

 – Da pentru ce ție? Tu doar ești pensionară o întreabă Anastasia cu un zâmbet cald. Pentru cine te chinui așa?

– Eu trebuie să-mi ajut copiii cât trăiesc, vine și explicația Liubei.

– Și eu îmi ajut copiii. Dar nu chiar așa, spune Anastasia. Dacă o să dau totul copiilor, cu ce o să trăiesc eu?, întreabă retoric femeia îndreptându-și spatele. 

Alexei se tupilează ca o pisică și se apropie tiptil de cele două femei. Vrea să o sperie pe Anastasia, dar dânsa aude foșnet și întoarce capul. Izbucnesc toți în râs. Anastasia, drept replică, îl apucă de vârful mustății pe Alexei și-l ia la trei parale:

– Iaca spune. Pentru ce îți trebuie ție mustața asta?, întreabă roșcata printre hohote de râs.

– Eu n-am dinți de-am de vreo 30 de ani, răspunde el râzând. 

– Șap?

– Mustața îi astupă, pentru că e fără dinți, o lămurește sora bărbatului amuzată. 

– Eu și  barbă am avut. Bunelul meu din Baraboi iaca așa barbă lungă a avut. Era cațap, lipovean. Tu tot ești cațapcă!, arată cu palmele până la brâu lungimea bărbii. 

– Da. Mama este cațapcă. Suntem lipoveni!

La 7 iunie 2020, la fel ca-n ceilalți ani, oamenii veniți pentru câteva ore în cimitirul de la Elenovca își adună pomenele primite de sufletele morților și se pornesc care pe jos, care cu mașinile acasă. 

Se despart nostalgici, cu gândul că ar putea să fie ultima dată când se mai văd. Își flutură mâinile în semn de adio, se privesc lung și își spun unul altuia: 

– Hai rămâneți sănătoși! Gata, mă duc, le zice Anastasia și merge în grabă spre mașina parcată într-un capăt de cimitir. 

Tanea și Sergiu, se desprind și ei din grup, și se îndreaptă cu pași înceți spre mormântul bunicii. Se fac comozi pe scaune în liniște.

Alexei părăsește și el formațiunea și se duce agale până la mormintele bunicilor. Se apropie de o cruce din metal albastră, construită în stilul staroverilor. O privește contemplativ câteva secunde și coboară înapoi la mormintele părinților, unde îl așteaptă soția Marina și sora Liuba. 

– Dar cu sticla ceea rămasă jos ce facem?, întreabă Liuba cu privirea spre sticla de plastic cu alcool de sub umbra unui copac tânăr de vreo 2 metri. 

– O lăsăm. A lua-o cineva. Eu am sădit copacul, cineva l-a uda, râde Alexei.

– Oare peste câți ani o să stăm la umbră?, întreabă soția lui curioasă. 

– Noi deja nu o să mai stăm, nu o să mai reușim. O să crească copacul în vreo cinci ani, dar noi…, încheie Alexei și trage aer adânc în piept. 

– Hai, hadem, că eu mă tem să nu ne amendeze cu vreo 20 de mii de lei, insistă soția lui Alexei. Trecem cinci minute pe la Liuba și mâncăm, și mergem acasă la Dondușeni. 

– Toți se tem [de COVID-19] și pleacă…, o zice deznădăjduit Alexei cât își șterge fruntea cu dosul palmei.  

În câteva minute, Liuba, Alexei și Marina ajung în vârful dealului spre ieșirea din sat. 

– Aici erau case lângă case. Aici au dărâmat casele și au făcut teren…, spune încet Alexei. 

– Iată aici Cighirinî au trăit, rostește Liuba cu voce melancolică. 

– Aici moșul meu a trăit… 

– Dar noi iată aici am trăit, arată cu mâinile simultan cei doi frați spre o bucată de pământ verde împrejmuită cu sârmă. 

 Prin sunetul drăngănitului de mașină pe drumul de țară, Alexei spune că-i place să vină des la pescuit în Elenovca, la iazul de lângă fosta lor casă părintească. Liuba, însă, povestește că vine și ea de câteva ori pe an în satul natal, doar că la mormintele părinților.  

„Aproape toți din cei pe care îi cunoaștem din sat au murit. Și o dată în an, de Troița (n.r. Sfânta Treime), ne întâlnim și ne vedem cei care am mai rămas. Iată femeia ceea Anastasia, eu așa niciodată nu o întâlnesc, dar la cimitir ea a venit și am văzut-o. Numai de Blajini te întâlnești cu cei pe care-i știi de-o viață”.