Campioana

La începutul anilor 2000, Elena Iabanji a lăsat în urmă o Moldovă în care se temea „c-o să-mi găsesc dimineața copiii înghețați” și-n care „frigiderul plin cu produse mi se părea cea mai mare bogăție posibilă” și a plecat…

… la capătul pământului. Acolo, „unde am venit doar cu o valiză”, a ajuns să-și spună ‘Ai trăit degeaba!’, după ce a fost diagnosticată cu cancer și a crezut că mai are doar două săptămâni de viață. A greșit și a reușit să învingă boala. Ca să se refacă, a început să alerge și…

… nu s-a mai oprit. Și-a dat propriul start cu o cursă în susținerea unei instituții oncologice, simțindu-se datoare statului care a salvat-o. „Când m-am uitat în urmă și am văzut că mai mult de jumătate din atleți sunt în urma mea, m-am simțit campioană. De atunci am câștigat multe titluri, dar satisfacția și bucuria aceea n-am mai trăit-o.”

.

Capitolul I

Acasă

M-am născut în satul Tartaul din raionul Cantemir. Acolo am mers la școală, de acolo am plecat la studii în Chișinău, unde am absolvit Tehnicumul de Comerţ Sovietic (actualul Colegiu Naţional de Comerţ al ASEM – n.r.). După căsătorie m-am mutat în Basarabeasca, unde i-am născut pe Sergiu și pe Sandu.

La început am lucrat vânzătoare la Univermagul din oraș, apoi magazinul s-a închis și am trecut să vând bomboane la „Bucuria”. Atunci situația în țară era foarte grea – salariile se rețineau cu lunile, lumina se dădea doar câteva ore pe zi. Erau timpuri când ne adunam afară toți vecinii și fierbeam cartoafe la foc.

Rudele care plecau în Portugalia povesteau despre posibilități mari de câștig, iar când o cunoscută mi-a spus că ea acolo are frigiderul plin cu produse… Mi se părea că aceasta este cea mai mare bogăție posibilă – un frigider plin cu mâncare!

Apoi a plecat și soțul în Portugalia, în timp ce eu cu copiii am rămas în Moldova. Lumina și apa rece în continuare se dădea pe ore, cazangeria la care era conectat blocul nostru a fost distrusă, iar afară erau -20 de grade Celsius. Aveam noroc că grădinițele și școlile se încălzeau cu generatoare, dar când băieții ajungeau acasă, stăteau în frig.

Ne culcam îmbrăcați, cu căciuli pe cap și cu două-trei iorgane deasupra. Mă temeam c-o să-mi găsesc dimineața copiii înghețați, că ei o să moară în somn. Fiecare noapte era un test – dormeam puțin, apoi mă trezeam de frică și săream să văd dacă respiră.

La telefon soțul îmi povestea despre iernile însorite din Portugalia, care sunt atât de calde, încât în blocurile de la ei nici nu există sistem de încălzire. Așa că acea iarnă a fost ultima picătură. Am hotărât să plecăm cu toții.

Am făcut acest sacrificiu pentru băieți, pentru că nu vedeam viitor pentru dânșii la noi în țară. Era atâta banditism împrejur… Toți copiii din mahala visau să fie killeri, când vor crește mari.

Am mers la Ambasada Portugaliei din București să obțin vize printr-un program de reîntregire a familiei. Dar salariul soțului nu era suficient pentru trei persoane și ei mi-au dat viză doar mie și lui Sandu, fiul mai mic.

Cel mai mare, Sergiu, studia la Liceul Moldo-Turc din Ceadîr-Lunga. Profesorii îmi propuneau să-l las, că ei vor avea grijă de el, însă eu am refuzat. Lumea atunci se ucidea pentru o viză, iar eu am refuzat vizele. Nu puteam pleca fără un copil. Cum pe unul să-l iau și pe altul să-l las!?

Peste câteva luni, m-au sunat de la Ambasada Portugaliei și mi-au spus că-mi dau viză pentru toți trei.

.

Capitolul II

Portugalia

I-am dat pe băieți la școală, iar eu m-am angajat să spăl vesela într-un restaurant. Veneam seara acasă și ne plângeam toți trei: ‘Azi a fost greu, dar mâine va fi mai ușor’. Și așa în fiecare zi.

O cunoscută mi-a spus că, de obicei, primele 6-7 luni sunt grele, dar apoi e mai ușor. Și eu îmi doream să adorm atât de strâns, încât să mă trezesc peste acele 6-7 luni, când va începe să fie mai ușor.

Portugheză am învățat-o din auzite, lucrând și ajutându-mi fiii cu temele pentru acasă. Abia peste vreo trei ani, într-o iarnă, am mers la niște cursuri serale de limbă portugheză.

Era foarte greu. Școala era departe de casă, iar eu mergeam la lecții după lucru și ajungeam acasă aproape de miezul nopții. Însă profesoara era foarte bună. Admir astfel de oameni. Ea făcea voluntariat și avea răbdare să ne explice, să ne întrebe. Era curioasă să ne cunoască, să știe ce gândim, ce mâncăm, cum trăiam acasă. Și nicidecum nu putea înțelege de ce noi punem covoare pe pereți. Din cauza frigului, îi explicam noi.

Astăzi mă bucur că am rezistat în acele momente grele, chiar dacă eram gata să revin în Moldova. Dorul față de casă, de prieteni, de cultura noastră, ne trăgea înapoi. Însă știam că, dacă mă întorc, voi avea și mai puțin decât aveam aici, pentru că, pe plan material, în Portugalia e mai ușor.

De la restaurant m-am concediat. Necunoașterea limbii îmi crea mereu situații conflictuale. M-am gândit să trec un curs de contabilitate și să-mi găsesc un serviciu mai prestigios, dar am făcut o mică cercetare despre salarii și am ajuns la concluzia că e mai convenabil să lucrez menajeră. În plus, e un lucru mai puțin stresant și nu necesită cunoștințe aprofundate de limbă portugheză.

Am ajuns să lucrez în paralel la șapte case și alergam dintr-un capăt al orașului în altul. Atunci cheltuielile erau foarte mari – învățătura copiilor, aranjarea casei… Noi doar n-am luat nimic din Moldova. Am venit doar cu o valiză. N-aveam nici măcar strictul necesar și în fiecare lună erau cheltuieli noi. Aveam doar patru farfurii, patru căni și patru linguri. Dacă nu spălai vesela, n-aveai din ce mânca.

La început am locuit într-un apartament cu 11 moldoveni, majoritatea bărbați. În fiecare seară, după lucru, aceștia se puneau pe băut și la bătut cărți. După un an ne-am mutat.

Localnicii nu prea au încredere în străini, de aceea a fost greu să ne găsim un apartament. Abia acum în Portugalia a ajuns faima despre moldoveni, că suntem un popor bun, sârguincios și respectuos. Dar înainte noi eram considerați ruși, pentru că veneam dintr-o fostă țară sovietică. Pentru portughezi nu existau moldoveni sau ucraineni, toți erau tratați drept ruși. De aceea aveau frică și, cu toate că aveau apartamente libere, nu le dădeau în chirie.

.

Capitolul III

Operația

În 2010 am ajuns la spital cu dureri acute. Medicul m-a verificat, mi-a făcut o injecție și m-a programat pentru a doua zi, sâmbăta. Și m-a amenințat că, dacă n-am să vin, n-am să mai fiu primită niciodată în acel spital. Eu acum îmi dau seamă de ce medicul a fost atât de categoric – n-a vrut să-mi spună despre ce-i vorba, dar dorea să se asigure că am să vin.

După acea injecție m-am simțit mai bine și stăteam deja pe gânduri: să mai merg la spital a doua zi sau nu. Am mers. În timp ce așteptam medicul, am fost sunată din Moldova și anunțată că o rudă tocmai a decedat de cancer.

Când am intrat în cabinet, imediat am fost înconjurată de trei medici și două surori medicale. Am înțeles că se petrece ceva rău, dar nu înțelegeam ce. Am întrebat. Mi s-a spus că e vorba de cancer și că trebuie să fiu operată cât mai repede posibil.

În timp ce medicii vorbeau între ei și perfectau documentele pentru operație, mă gândeam la sunetul din Moldova, la ruda care a decedat. Credeam că eu voi fi următoarea…

Mi-au dat să iscălesc acordul pentru operație și mi-au spus că am maximum două săptămâni. Eu am înțeles că mai am doar două săptămâni de viață. De fapt, ei se refereau la două săptămâni pentru pregătirea documentelor, dar eu în momentul acela eram blocată și nu înțelegeam nimic.

Am ieșit din spital și m-am așezat pe jos. Nu plângeam. Nici nu eram în stare să plâng. Doar trăgeam adânc aer în piept.

După vizita la spital m-am întors la lucru, pentru că îmi cerusem liber doar pentru prima parte a zilei. Mă întrebam dacă mai are rost să lucrez, dacă tot mai am doar două săptămâni de trăit.

‘Pentru ce-ai trăit?’. Mi-am dat seama că am trăit degeaba. Sincer, eu mi-am zis – ‘Ai trăit degeaba!’. În viața asta cel mai important este ceea ce faci tu pentru tine. Nu trebuie să aștepți alții să-ți îndeplinească visurile sau să te ducă undeva. Dacă vreai să te duci, du-te. Fă-ți tu pentru tine. Dar eu la momentul acela uitase-mi de mine. M-am dizolvat în alții.

La operație am intrat la ora 10 dimineață. Când am redeschis ochii, eram deja în sala de recuperare. Mi-am revenit treptat. Întâi s-a trezit capul, dar nu-mi simțeam corpul. Apoi am putut să-mi mișc mâinile, dar încă nu-mi simțeam picioarele. Parcă nici nu le aveam.

Noaptea, după operație, am avut o criză. Eu nu pot explica de ce sau de unde, dar în cap îmi intrase un gând – dacă adorm, nu mă mai scol. Am stat toată noaptea în picioare, ținându-mă de picurătoare cu ambele mâini. Așa și m-a găsit dimineața sora medicală. Nu putea să-mi descleșteze degetele de pe bară.

După acea noapte eram sigură că m-am salvat și că, ce a fost mai rău, a trecut. Mama mea avea o vorbă: ‘Ai avut o încercare’. Se vede că aceasta a fost încercarea mea.

.

Capitolul IV

62 de minute

După operație organismul era slăbit. Nici să merg bine nu aveam puteri și medicul mi-a recomandat să merg la sală. Și eu m-am dus, dar aveam peste o sută de frici, pentru că mi-au spus de probabilitatea să fiu operată din nou, dacă voi face efort prea mare.

Am încercat să alerg pe bandă. Peste doar un minut m-am simțit rău. Antrenorul mi-a sugerat să merg. Pas cu pas, am început să mă simt tot mai bine la fiecare antrenament, iar peste câteva luni deja alergam. La început un minut, apoi trei, apoi șapte…

După vreo jumătate de an de sală, am văzut anunțul unei curse de alergat de 5 kilometri, intitulată „Femeile împotriva Cancerului”. Participarea costa 11 euro, dintre care 1 euro mergea la organizatori și 10 la un centru oncologic.

Eu mă simțeam datoare statului portughez, – până în ziua de azi mă simt datoare, pentru că n-am plătit nici-un ban pentru operație și tratament, ba invers, statul îmi plătea mie bani, pentru că eram în concediu medical, – eu doream să dau ceva în schimb și m-am gândit că acești 10 euro, strânși de la mână la mână, pot ajuta pe cineva.

Era luna aprilie, o zi plină de soare. Cursa semăna mai mult cu o sărbătoare: baloane, muzică, dansuri… Atunci în viața mea totul era așa de negativ, iar această competiție a fost ca o lumină la capătul tunelului. Mi-a plăcut foarte tare. Eram încântată și pentru că am reușit să ies din cercul meu de boală, lucru, casă.

La cursă au participat vreo șase mii de oameni. Am reușit să alerg cei 5 kilometri și am ajuns la finiș în prima jumătate.

În următorul an am mai fost la „Femeile împotriva Cancerului”, după care mi-am dorit să particip la competiții adevărate. Doream să-mi încerc puterile și m-am înscris la o cursă de 10 kilometri, care avea loc nu departe de casă.

Primul meu gând era să nu ajung ultima la finiș. Tare-mi era frică să fiu ultima. Am reușit să fac 10 kilometri într-o oră și două minute. Acesta este primul meu timp oficial – 62 de minute.

Când m-am uitat în urmă și am văzut că mai mult de jumătate din atleți sunt în urma mea, m-am simțit campioană. De atunci am câștigat multe titluri, dar satisfacția și bucuria aceea n-am mai trăit-o.

La sală continuam să merg după lucru, dar am început să alerg și pe afară. În parcul de lângă casa în care stăteam înflorise salcâmii și era un miros atât de frumos… Cu toate că locuiam în zonă, niciodată nu m-am primblat prin parcul acela.

Iar vizitele la medic au început să devină tot mai rare. O dată în trei luni, apoi o dată în an, apoi în doi ani…

.

Capitolul V

Campioană

În parc mă simțeam singură, mai ales că alți oameni alergau în grupuri. Apoi o companie de alergători mi-au propus să mă alătur. Bucuria mea n-avea margini. Eram fericită că am fost invitată într-un grup, până mi-am dat seama cât sunt ei de puternici. La început, rămâneam totdeauna în urmă cu un cerc. Eram pe cale să mă dezic, dar am continuat să alerg cu ei.

Toți membrii grupului lucrau la aceeași companie care promova cultura fizică printre angajați și chiar le achita taxele de participare pe la diverse competiții. Înscrierile se făceau în ianuarie, pe un an înainte, iar dacă cineva dintre angajați nu mergea la competiție, compania își returna banii din salariul lui.

De aceea unii dintre ei mă mai rugau să particip în locul lor, când ei nu puteau. Nu achitam nici participarea, nici transportul, doar veneam și alergam. Pentru mine era nemaipomenit.

Un an de zile am tot alergat sub nume străine. Când am început să am o viteză mai bună, unul dintre membrii grupului mi-a spus că el niciodată n-a alergat atât de repede, cum am alergat eu în locul lui.

Mai târziu, un coleg din grup m-a invitat la o competiție de tip trial, adică pe teren accidentat. Aici nu doar viteza contează, ci și strategia de parcurgere a obstacolelor, cum ar fi un deal, un râu sau o mlaștină.

Era toamnă, când frunzele sunt ruginii, iar cursa trecea prin vii. Tartaulul nostru este înconjurat de vii și eu toată copilăria mi-am petrecut-o în vie. De bucurie, am întins brațele în timp ce alergam.

La finiș am ajuns a patra.

La o altă întrecere, care a avut loc în Azore, l-am cunoscut pe organizatorul unei competiții trial de 24 de ore. Până atunci, cea mai lungă probă la care participasem fusese de 70 de kilometri.

Nu știam nimic despre astfel de competiții. Cum să lupți noaptea cu somnul? Ce să mănânci? Cum să te menții atâtea ore în mers continuu?

La prima încercare am reușit să alerg 136 de kilometri. La a doua încercare, când s-a lăsat seara și atleții au început să obosească și să scadă din viteză, eu am accelerat. Și am ținut-o așa toată noaptea.

Pe la ora 3:00 a început să mă ajungă și pe mine somnul. Alergam și, la un moment dat, mi-am dat seama că nu înțelegeam unde mă aflu. Mă abătusem de la cărare și mă trezisem când am călcat pe iarbă.

Dimineața a început să mă doară genunchiul. Mă rugam la mama și la tata, cu care vorbisem toată noaptea, să-mi ieie durerea de picior până la finalul competiției, după care pot să mi-o dea înapoi.

La ora 7:00 o colegă mi-a spus că sunt înaintea tuturor. Când am aflat aceasta, am uitat de durere. Mi-am dezbătut toate unghiile, dar îmi ziceam că eu n-am să-mi stric rezultatele pentru o unghie.

Și-am câștigat, la categoria „femei”, după ce am parcurs 160 de kilometri în 24 de ore. Mi-am bătut propriul record.

.

Capitolul VI

Acasă

O nepoată mi-a spus că și în Moldova au loc competiții de alergare, așa că am căutat informații despre organizatori, despre edițiile anterioare, și m-am înscris la ediția din 2018 a Campionatului Republicii Moldova la supermaraton.

Cu patru luni înaintea competiției de 24 de ore am început să mă pregătesc intensiv. La antrenament mă vedeam deja în Moldova și simulam diferite situații. De exemplu, îmi închipuiam că sunt la final, cineva mă ajunge din urmă și trebuie să depun maximum de efort ca să fiu prima.

În Moldova am zburat cu toată familia. La astfel de competiții copiii îmi sunt întotdeauna alături, și nu doar ca cei mai importanți suporteri. Ei mă ajută cu aprovizionarea la timp cu alimentație și apă, dar și prezența lor mult contează.

La competiție am mers direct din cabinetul de fizioterapie, pentru că îmi traumatizasem piciorul în timpul antrenamentelor. Îmi propusesem drept scop să fiu prima dintre femei care ajunge la finiș, chiar dacă rivalele erau foarte puternice, cu rezultate anterioare mai bune decât ale mele.

După ce s-a dat startul, am încercat să fiu în rând cu campioana din Rusia, care avea rezultatul cel mai bun printre femei. Dar la fiecare trei ore a trebuit să fac pauze de 15 minute, în timp ce rivala nu se oprise de loc și era cu două cercuri înaintea mea.

Pentru că aveam deja experiență, m-am bazat pe noapte și nu am dat greș. La miezul nopții, după 14 ore de alergare non-stop, atleta din Rusia s-a oprit, și atunci a fost momentul meu să accelerez. După ce am mers al cincilea cerc pe lângă ea, m-am liniștit. Era clar că voi câștiga competiția printre femei și că nu voi dezamăgi pe nimeni.

Astfel, în iunie 2018, la vârsta de 51 ani, am devenit campioană absolută a supermaratonului din Moldova. Am alergat 178 de kilometri și 400 de metri în 24 de ore, un record al cursei din toate edițiile.

Am făcut asta pentru că am vrut să le transmit consătenilor care au venit la Chișinău și au împânzit parcul cu postere de susținere – încrederea că putem obține succese, femeilor de vârsta mea – încrederea că pot să fie sănătoase și active și că există viață complet sănătoasă și după cancer.

Text și foto – Olga Lucovnicova