Mihail CalarașanN.R. – Dragă cititor, te atenționăm că urmează imagini și descrieri care te-ar putea afecta emoțional.
Spre amiază, în secție se lasă liniștea – schimbul de tură a trecut demult, pansamentele sunt făcute, iar medicii și asistentele își văd de rutina zilei. La un moment dat, liniștea este întreruptă de sunetul strident al soneriei. La intrare stau două femei – mamă și fiică. Așteaptă să li se deschidă ușa Secției îngrijiri paliative din cadrul Spitalului Municipal nr. 4 din Chișinău.
O infirmieră le deschide, dar cele două venite sunt oprite la intrare – după pandemie, tuturor pacienților li se face un test rapid la COVID. În 2020, practic tot personalul secției s-a infectat concomitent cu COVID, astfel că testările au devenit obligatorii. Testul a ieșit negativ și femeile sunt lăsate să treacă. În timp ce infirmierii pregătesc patul pentru noua pacientă, fiica femeii discută cu Tatiana Alandarenco, șefa secției. Vorbesc încet, calm, cumva fără emoții.
Bătrâna își ține fiica de mână în tăcere. Totul durează vreo 10 minute, după care o infirmieră o ia de mână și o conduce în salon – o încăpere spațioasă, cu tavanul înalt vopsit în alb, împărțită în trei cu ajutorul unor pereți separatori. La geamuri se află două cămăruțe pentru pacienți, iar lângă ușă e amenajat un spaţiu dotat cu masă de călcat și dulapuri.
Femeia oprește lângă un pat. Cât personalul se ocupă de așternuturi, ea pur și simplu stă nemișcată și privește țintă la el. Când totul e gata, se culcă fără să scoată un cuvânt, după care se întoarce cu fața la perete.
.
Ușile albe
Intersecția străzilor Columna și Petru Movilă, deși se află în chiar inima capitalei, nu este prea populară printre turiști – ea nu are atracții importante sau cafenele invadate de hipsteri, iar rarii trecători ajung pe aici doar cu treburi.
Dominanta intersecției poate fi considerată o clădire veche de secole, păzită de un gard din fier forjat, cu țepușele îndreptate spre cer. Clădirea, construită la începutul secolului XIX de comunitatea evreiască, găzduiește acum Spitalul Municipal nr. 4, unde se află cea mai mare secție de medicină paliativă din Republica Moldova.
Cancerul este una din principalele cauze ale deceselor în Republica Moldova. Mai exact, se află pe locul doi, după bolile aparatului circulator. Peste 180 de mii de persoane, ceea ce echivalează cu populația orașelor Bălţi, Cahul, Orhei și Ungheni, au decedat de o formă de cancer în perioada 1990-2022, conform datelor Agenției Naționale pentru Sănătate Publică.
În interior, edificiul pare simetric. Inițial, vizitatorul se pomenește într-un coridor spațios flancat de ghivece cu plante de cameră, iar de aici – într-un hol pătrat cu o masă și câteva fotolii. Din hol, la stânga și la dreapta, pornesc două coridoare.
Pe coridorul din dreapta, în spatele primei uși se află cabinetul medicilor, după care alternează saloanele pacienților. În capăt se mai află o încăpere mică, unde medicii pregătesc soluțiile, injecţiile, precum şi pansamentele. Tot aici este situată intrarea într-un alt coridor, mai mic, care găzduiește izolatorul pentru pacienţii în stare deosebit de gravă, camera de duș și veceul, precum și o ușă albă care e mereu închisă. Secția nu dispune de morgă proprie, iar, în caz de deces, pacienții sunt transportați la morga situată în sectorul Râșcani. Și, până sosește autospeciala, persoanele decedate sunt ținute în această încăpere minusculă fără calorifer.
Pe coridorul din stânga holului, se află cabinetul asistentelor și alte saloane pentru pacienți. Tot aici, într-un coridoraș, este amenajată un fel de cantină. Secția nu are o cantină propriu-zisă, pentru că pacienții sunt hrăniți direct în salon.
La capătul coridorului mai este o uşă micuţă pe care n-o observi din prima. În spatele ei se ascund scările spre parter. Suprinzător, dar clădirea are două nivele. Din cauza reliefului, din faţă edificiul pare mai mic decât este în realitate.
Pereţii albi fac ca încăperile să pară mereu luminoase, chiar şi într-o zi posomorâtă de februarie. Un curent de aer abia simţit se plimbă pe coridoare și flutură perdelele, totuşi în saloane e cald. Din când în când, pacienţii îşi fac apariţia în coridor – unii se deplasează în cârje, alţii în cărucioare. Cei care se simt mai bine ies la priza din coridor, pentru a-și încărca bateria la telefon.
Însă în saloane sunt şi persoane care niciodată nu se ridică din pat. În aceste încăperi nu vei auzi sunetele tipice pentru o secţie de spital: radioul sau televizorul, frânturi de discuţii și râsete.
În Secția îngrijiri paliative lucrează concomitent vreo 10 persoane – infirmiere, asistente şi asistenţi, medici. Și ei mereu au de muncă – aici sunt internate, în medie, câte 35 de persoane şi toate necesită atenţie. Medicii lucrează de dimineaţă până seara, când predau ștafeta medicului de gardă. Infirmierele şi asistentele au alt program de lucru – o zi din trei.
Medicii fac rondul, dau indicaţii cu privire la tratament, asistenţii şi asistentele se ocupă de injecţii, perfuzii și pansamente, iar infirmierele au grijă de restul – hrănesc pacienţii, le schimbă scutecele, îi ajută pe cei neputincioşi să se deplaseze.
.
Palliative care
Persoanele bolnave de cancer în fază terminală au organele interne afectate de metastaze, din care cauză suferă dureri cumplite. Acestea sunt atât de mari, încât bolnavul nu mai este în stare să se gândească la altceva, decât la o cale de a scăpa de ele.
Pentru a le atenua durerile, bolnavilor li se prescriu substanţe narcotice, de genul Tramadolului sau a morfinei, însă la domiciliu acestea pot fi administrate doar în doze mici care, după o anumită perioadă, nu mai sunt suficiente pentru a le alina suferinţa. Dacă persoana ajunge la această fază a maladiei, familia e nevoită să ia o decizie deloc uşoară – de a-l interna pe cel drag într-o secţie paliativă.
Îngrijirea paliativă este, probabil, cel mai dificil domeniu al medicinei, din punct de vedere moral, deoarece nimeni nu-și face iluzii cu privire la recuperarea pacienților. În esență, misiunea de bază a unei secţii paliative este să-i asigure pacientului, pe cât posibil, o plecare din viață cât mai demnă.
Pe lângă bolnavii de cancer, în Secția îngrijiri paliative a Spitalului Municipal nr. 4 sunt internate și persoane în vârstă, persoane cu probleme psihice și alte afecțiuni grave. În 2023, 964 de pacienți au trecut prin această secție, iar aproximativ 65% dintre ei sufereau de cancer.
Conform datelor statistice, 30% la sută dintre pacienţii secției mor pe patul de spital, proporție care reprezintă cam 300-350 de decese anual. Potrivit personalului secției, acesta este totuși un indicator bun, care sugerează că pacienţii au fost selectaţi corect pentru spitalizare.
Spre deosebire de Secţia de reanimare de la Spitalul de Urgenţă şi spitalele orășenești, aici nu se atestă cazuri de urgență, or internarea pacienților este programată din timp. În total, în secţie se pot afla concomitent circa 40 de pacienţi. În fiecare zi cineva vine şi altcineva pleacă.
.
„Ştiam ce mă așteaptă la muncă”
Nicolae are 24 de ani. Absolvent al unui colegiu de medicină, în prezent este asistent medical în cadrul Spitalului Municipal nr. 4. În timpul primei lui ture după angajare, au decedat cinci pacienţi. De fapt, totul s-a întâmplat în doar câteva ore. Acum percepţia lui despre moarte e alta. „Ştiam ce mă aşteaptă la muncă.”
Dimineaţa, după ce au intrat în tură, Nicolae, împreuna cu colega sa Elena, o asistentă medicală tânără, merg în încăperea specială să se pregătească pentru schimbatul pansamentelor. De pansamente au nevoie pacienţii cu escare, adică răni la nivelul pielii și a țesutului învecinat. Acestea apar mai ales la persoanele care stau mult timp în aceeași poziţie, de regulă, în poziţie culcat. Uneori şi cancerul în fază terminală se manifestă sub forma unor răni deschise pe corp. Prin prelucrarea cu Betadine şi schimbarea regulată a pansamentelor, escarele pot fi menţinute într-o stare relativ satisfăcătoare.
„Sper că nu ai mâncat azi”, se interesează Nicolae, înainte de a începe rondul împreună. În primul salon, cel mai mare din toată secția, sunt internați opt bărbați. Imediat cum am intrat, unul dintre ei cere o ţigară: „Tinere! Hei, tinere, ai ţigări? Am fumat timp de 40 de ani şi acum ce mă fac? Vreau o ţigară!”. „Domnule, aveţi voie să fumaţi, doar că fumatul este interzis în incinta spitalului. Nu putem face nimic.” „Ba mie mi se poate totul!”, replică el supărat și îşi acoperă faţa cu mâinile.
După ce au schimbat pansamentul primului pacient, Nicolae se interesează dacă cineva mai are răni. Bărbatul care tocmai ceruse o ţigară ridică un pic mâna. Apoi se întoarce cu faţa la perete, mișcare care-i dezgolește spatele – pe coccis are o plagă mare, deschisă. Nicolae și Elena i-o prelucrează cu grijă și ne îndreptăm spre ieșire.
În următorul salon se află o femeie cu cancer mamar în fază terminală – practic întreg pieptul e o imensă rană. Pacienta aşteaptă răbdătoare ca Nicolae şi Elena să termine procedurile.
De regulă, procedurile durează vreo 50 de minute. Dar timpul diferă de la o zi la alta, totul în funcție de pacienţi. Elena spune că acestea pot dura şi până la patru ore, în special atunci când de pansament are nevoie fiecare pacient.
După prânz, în secție intră kinetoterapeuta Elena. Ea ține în mâini un dispozitiv de magnetoterapie, care ajută la îmbunătățirea circulației sângelui. Însă acest aparat este necesar doar pentru cei care nu au cancer, deoarece, în caz de cancer, astfel de proceduri nu pot decât să înrăutățească lucrurile. „Mama mea a împlinit recent 85 de ani. Când îi ajut pe pacienții noștri, simt că o ajut pe mama mea.”
.
„Nu m-am obişnuit”
Radu este medic de gardă pe timp de noapte. Mai munceşte prin cumul şi la Spitalul Ministerului de Interne: „Anterior lucram la închisoare, deci atunci tratam deţinuţii, iar acum tratez poliţiştii.”
La Secția îngrijiri paliative, el face gărzi nocturne deja de patru ani, totuși recunoaște: „În aceşti patru ani de lucru, nu m-am obişnuit să le spun rudelor că persoana dragă lor a decedat.”
Ceasul arată 6:50 dimineața. Rând pe rând, se aprind lămpile speciale care dezinfectează aerul și suprafețele. În saloane încă e întuneric, pacienții dorm, iar personalul medical se pregătește de schimbul turelor.
Într-un coridoraș din partea centrală a secției, pe un pat de spital zace o bătrânică subțirică. Respiră cu greu, de parcă ar avea lichid în plămâni. Horcăitul ei sparge liniștea matinală din încăpere. „E într-o stare foarte gravă bunicuța”, spune abia auzit o asistentă medicală, în timp ce se ocupă de niște acte.
Afară e încă întuneric. Cât timp nu se întâmplă nimic, hoinăresc cu aparatul foto pe coridoarele pustii. Când trec pentru nu mai știu a câta oară pe lângă patul de spital pe care zace bătrânica, constat că e liniște. Mă apropii un pic și văd că plapuma nu se mai mișcă în zona pieptului. Chem medicul: „Veniți, vă rog, să vedeți!” Radu se apropie, îi verifică pulsul și se întoarce spre mine – atâta a fost.
Bătrâna avea 84 de ani și era internată de vreo săptămână. Moartea bântuie pe coridoarele clădirii construite în secolul XIX.
În continuare, totul se desfășoară rapid și bine pus la punct: infirmierele o dezbracă pe femeia decedată și îi mută cadavrul pe o targă din metal. Următorul pas – anunțarea rudelor, care trebuie să semneze actele necesare, și solicitarea transferului cadavrului la morgă.
Personalul secției încearcă să protejeze restul pacienților de astfel de scene. Când cineva se stinge din viaţă, ceilalți sunt rugați să intre în salon. Dacă vreun pacient totuși remarcă ce s-a întâmplat, modul în care reacționează diferă de la caz la caz. Dar întotdeauna reacționează, pentru că fiecare dintre ei înțelege foarte bine – următorul ar putea fi chiar el.
În această casă a ușilor albe nu există povești cu final fericit.
P.S. Când am început să documentez acest material, înțelegeam că realizarea lui va fi pentru mine o experiență traumatizantă. Cititorii care ne urmăresc de ceva vreme probabil își amintesc de povestea persoanelor cu stomă, în care unul dintre eroi a fost tatăl meu – din 2012, el lupta cu cancerul de vezică urinară. Spre regret, la 4 ianuarie 2021, el a plecat în lumea celor drepți. A decedat în somn, la Spitalul orășenesc din Râbnița. Decesul a survenit la ora 6 dimineața. Îi cedaseră rinichii. Suferea de cancer în fază terminală. Înainte să pun filmul în aparatul foto și să pășesc pragul Secției îngrijiri paliative a Spitalului Municipal nr. 4, înțelegeam că urma să văd ceea ce i s-a întâmplat și tatălui meu. Acum trei ani, eu am fost ruda telefonată dimineața de medic.