Polina CupceaMaria e cuprinsă de teamă. Teamă care s-a cuibărit în sufletul ei de când a început toată nebunia cu „virusul ucigaș”. Noaptea nu mai doarme bine, iar ziua mănâncă prost. „La cină am mâncat doar o jumătate de lămâie. Nu mi-e foame.”
Gândurile ei roiesc în jurul câtorva cuvinte: granițe, casă, Goșa. Cuvinte care-i macină sufletul și-i sfredelesc creierii. Cuvinte care o lasă nopți întregi cu ochii pironiți în tavan. „Știi, mă doare capul tare. Nu mai pot. Mă doare de vreo lună, de când a început totul. I-am spus [soțu]lui Vanea că, dacă reușesc să ajung acasă, ap’ să mă ducă la durkă (spitalul de psihiatrie – din rusă). El a zis, în glumă, că va brona (rezerva – din rusă) un loc de pe acum”, oftează Maria prelung.
Cum o să treacă granițele care s-au închis? Unde o să doarmă, dacă nu ajunge acasă? Dacă nu-și vede copilul? Și, în general, ce virus mai e și acesta, de a blocat-o în Italia și nu poate veni în Moldova?
Aceste întrebări îi sunt cei mai fideli prieteni și o urmăresc peste tot: pe deal, la via italianului, în farfuria cu cartofi scăzuți, pe care o lasă neatinsă, în baie și în pat, în lucrurile împachetate într-o geantă roșie cu linii negre.
„De ce m-o adus naiba aici? Dacă știam…”
.
Capitolul I
‘Cu mască să mă pupi. Bine, mamă?’
Era joi, 2 aprilie. Peste două zile urmau să se împlinească exact trei luni de când Maria se afla în Mareno di Piave, o comună cu 10 mii de locuitori din nordul Italiei, la vreo 60 de kilometri de Veneția. Tot sâmbătă, 4 aprilie, tinerei de 30 de ani îi expira și „contractul de muncă” pe care așa și nu l-a văzut în ochi. S-a angajat neoficial, cu încă cinci cetățeni moldoveni și câțiva români, pe-o plantație de viță-de-vie. Muncă sezonieră.
„Mi-a promis că o să câștig șase euro pe oră. Însă la banii aceștia se mai adaugă gazda, care costă 200 de euro, și deja mâncarea, pe care noi o cumpărăm și tot noi o gătim. Știi, nu am cheltuit niciun bănuț”, spunea mândră Maria, de partea cealaltă a telefonului.
Pentru că sâmbătă era ultima zi de muncă, Maria trebuia să se întoarcă acasă. A făcut echipă cu colega ei de cameră Ana și cu un moldovean care are mașină personală și, tustrei, au decis că vor părăsi Italia.
„Sâmbătă seară vreau să ne pornim, căci seara dau drumul la vamă. Așa am înțeles. Venim prin Austria. Nu știu cum o să trecem vămile astea. Cică pe cea dintre România și Moldova trebuie să o treci pe jos. Nu știu de ce, dar mă tem să nu avem probleme. Mă tem că nu voi putea să vin acasă și să-mi văd băiatul. Mă tem că ‘oi bomjui (vagabonda – din rusă) pe aici, dacă nu ajung în Moldova. Eu doar am venit numai pe trei luni. Eu doar nu am pe nimeni aici.”
Maria vorbea pe șoptite despre planul lor de evadare. Îi era frică de ceilalți moldoveni, „să nu audă și să vreie și ei”. „Dacă pune pe altcineva în locul meu sau nu o să încapă în mașină? Nu mă tem de coronavirus, ca de vămile astea”, ne spunea îngrijorată tânăra, în timp ce pe fundal se auzea cum țăcănește foarfeca de curățat viță-de-vie.
Maria
De pe 17 martie, când Uniunea Europeană a anunțat că își închide granițele pentru o lună, din cauza pandemiei de coronavirus, a tot sunat la diverse curse Italia-Moldova să-și rezerve un loc, dar șoferii i-au explicat că, deocamdată, nu fac niciun „reis” (cursă – din rusă). „Chiar aseară am sunat la un moldovan și am întrebat. Poate are vreun loc. A râs și mi-a zis: ‘Tu nu vezi ce se face în lume? Pe cai zburători doar de să vii.’ Cică să aștept până pe 15 aprilie, dar și atunci s-ar putea să nu scoată interdicția asta.”
Așa că unica ei salvare era tânărul moldovean cu mașină proprie și care i-a promis că, sâmbătă, pornesc spre Moldova. „Nu prea am încredere în el, dar de cine să-mi leg speranța? A zis că și el vrea acasă. Sâmbătă o să lucrăm până la patru seara, apoi o să-mi strâng lucrurile și poate mare-i Dumnezeu și ne pornim. Doamne, așa de tare vreau să-mi văd băiatul!”, se confesa tânăra la telefon.
„Eu în Mareno di Piave nu mă pot întoarce. Sâmbătă e ultima zi de lucru la italian. Tot sâmbătă trebuie să părăsesc și kvartira (apartamentul închiriat – din rusă). Iar pe 4 aprilie se împlinesc trei luni de când stau în Italia. Eu am venit cu biometricul (pașaportul biometric, în baza căruia cetățenii Republicii Moldova au dreptul la o ședere de 90 zile, timp de 6 luni, pe teritoriul Uniunii Europene – n.r.). De nu era coronavirus, oricum sâmbătă era să vin acasă.”
Nu avea un plan de rezervă pentru cazul în care grănicerii nu o lăsau să treacă, dar spera că „’om trece și noi, așa cum o trecut toți”, pentru că „trebuie să ajung acasă, la Goșa.”
„Dacă nu iese cum am plănuit, am decis cu Ana să ne luăm sumcile (gențile – din rusă) și să ne ducem spre gară, spre aeroport, că poate ne-o prinde poliția și ne-o deporta acasă. Știi, chiar glumeam cu Ana pe tema asta, când am fost la magazin. Că, dacă ne vede vreun polițist și ne zice: ‘De când vă căutăm, fetelor!’, noi o să-i răspundem: ‘Dap’ noi de când vă căutăm…’,” râdea Maria scurt.
Încerca să mai facă diverse glume, dar vocea ei trăda îngrijorare și neliniște. Repeta deseori cuvintele „teamă”, „grijă”, „vamă”, „coronavirus”. Ceea ce-i mai dezbătea gândurile sumbre erau apelurile pe care le primea de acasă, de la soț și de la fiul ei de 7 ani, Goșa. Chiar în ajun au sunat-o să-i arate noua bicicletă.
„Eram așa de mândră de ei… Goșa călare pe bicicletă! Mi-a zis: ‘Mama, fă odată toți banii ceia și vin’ acasă.’ I-am spus: ‘Goșa, dacă am să vin acasă, am să te pup și am să te strâng așa de tare, ca o să-ți iasă tot din tine.’ Dar el a zis: ‘Dar cu mască să mă cuprinzi și să mă pupi. Bine, mamă?’.”
Maria știe foarte bine că, atunci când o să ajungă acasă, va trebui să stea 14 zile în carantină. Adică să nu iasă deloc din ogradă. Cel puțin asta i-au transmis rudele. „Să mă pună și 28 de zile în carantină, numai să-mi văd băiatul! Săptămâna trecută, Vanea plângea la telefon… Pentru prima dată l-am auzit bocind. Îmi zicea că se teme și el, că au închis granițele și că nu voi putea să mă întorc.”
Când a ajuns pe 4 ianuarie în Italia, nici prin gând să-i treacă că, în nici două luni, viața tuturor avea să fie dată peste cap la propriu. În comuna Mareno di Piave s-au luat măsuri riguroase, ne povestea Maria. După ce se întorceau de pe deal, nimeni nu ieșea din casă. Nimeni nu se plimbă prin parcuri, doar cei cu câinii. Poliția colinda străzile și striga în megafon: „Stați în casă. E periculos!”
„La magazin ne ducem o dată pe săptămână. Numai ele și farmaciile lucrează. În magazin intră câte unul. [Odată] Ne-am întâlnit cu salvarea și credeam că e poliția. Tare ne-am mai speriat. Cică, dacă te prinde pe stradă, ap’ îți pune amendă, vreo 400 de euro.”
În ciuda măsurilor luate de către administrația comunei Mareno di Piave contra „virusului ucigaș”, Maria a continuat să lucreze fără dezinfectant sau măști de protecție.
.
„Corona pe deal nu vine! Tot normal. Nu mă ia pe mine asta. În munți nu ne ia nici dracul! Mor babele în Italia, nu cei tineri. Eu mai tare mă tem că n-oi ajunge acasă. Noi nici televizor nu avem, ca să ne informăm.”
.
Departe de știri, doar ce mai auzea de la colegii de muncă și cât îi mai transmitea familia din Moldova, coronavirus îi părea o invenție. „Ei, eu nu cred în corona asta. Eu cred că sunt minciuni. Ce fel de boală mai este și asta!? Au scornit-o ca să poată scoată bani din Moldova, râsurile astea de la noi. Nu ai auzit cum ne așteaptă Dodon? Ne face case în țintirim!”, a trântit-o nervoasă Maria.
S-a calmat rapid și a făcut glume pe seama satelor Bălceana și Sofia, pentru că și ea e dintr-un sat din raionul Hâncești. La acel moment, ambele localități erau în carantină. „Poate s-or mai liniști bețivii pe acasă!”
.
*
În Italia, Maria a lucrat din zi și până în noapte. Dimineața erau transportați pe dealurile cu viță-de-vie, împrejmuite de munții Alpi și încălzite generos de soare, iar seara târziu – aduși acasă. „Lucrul e greu. Noaptea, când ajung în cameră, mă dor mâinile, îmi amorțesc picioarele. Tot mă doare. Dacă știam…”, ofta Maria la telefon.
Când Ana, o prietenă din Cărpineni, i-a spus că este de lucru „la Italia, pe deal, la vie”, Maria nu a înțeles ce va avea de făcut. Doar a presupus. E fată de la țară – a prășit viță-de-vie, a legat butuci, a cules și a zdrobit struguri – și a crezut că nu va fi nimic complicat. Însă prima zi de muncă o să-i rămână întipărită în memorie pe veci.
„Plângeam că vreau acasă, deoarece nu știam ce trebuie să fac. E diferit de ce făceam eu în sat. Bosu’ răcnea la mine: ‘Hai mai repede, că dau cu tine de pământ.’
Se comportă tare urât. Apoi tot el mi-a arătat cum trebuie să curăț, să leg, să o îngrijesc. Și, iaca, în trei luni m-am deprins și cunosc tot”, povestea femeia.
În Piața Guerrazzi din Cecina, Livorno
S-a deprins și cu „viața de studentă”. Împreună cu prietena ei Ana și cu o altă moldoveancă, au închiriat un apartament în Mareno di Piave, pe o perioadă de 3 luni. Tot cu Ana a împărțit nu doar camera, dar și patul. Nu-și puteau permite un apartament mai mare. Se bucura de condițiile modeste și își aducea aminte cu drag de zilele când lucrurile erau în albia lor. „Îmi place când e frumos și nu e carantină. Te plimbi, lucrezi, caști gura prin magazine. Frumos.”
Cu șeful așa și n-a găsit limbă comună. După ce la început a muștruluit-o, într-una dintre zile Maria l-a rugat să-i pună bani pe contul de telefon, ca să-și sune copilul. „‘Dă pi**ă și-ți pun!’ Nu am înțeles ce-a fost asta, dar mai mult nu am ridicat întrebarea asta. Am rugat-o pe o femeie să mă ajute. Mi-a încărcat telefonul și pot vorbi în fiecare zi cu Goșa și cu Vanea.”
Nu a fost primul șef care i-a făcut avansuri. În toamna lui 2019, când s-a aventurat pentru prima dată în peninsulă, a lucrat, tot neoficial, la un italian de 75 de ani. A rezistat o lună. Trebuia să facă mâncare, curat și să spele. După ce termina menajul, vopsea pipe pentru fumat în atelierul amenajat în curtea casei.
„La început [bătrânul] era mai cumsecade, dar peste vreo două săptămâni o început a arăta draci. Rău se comporta cu mine. Vorbea prostii: că să nu mă țin tare, că oricum o să ajung la dânsul în pat, ca toate celelalte. A început să aiurească. Nu-mi dădea voie să mănânc, ca să nu am curul mare. Așa că, dacă primele două săptămâni păpam numai macaroane cu tomate, apoi celelalte două am mâncat mere cu pâine. Vorba ceea: am trăit numai pe bunișor – măr cu pâine”, râde acum Maria, cu amărăciune în glas.
Pentru cei 850 de euro pe care italianul i-a trântit la finalul lunii pe masă, a plâns necontenit nopțile în cămara rece, umedă și mucegăită pe care i-a pus-o la dispoziție bătrânul. A răbdat toată bătaia de joc pentru țâra de bani. „Nu știu de ce nu m-am dus de la debil. M-am gândit la bani. Sincer. Cu ce trebuia să mă întorc acasă, când am împrumutat ca să vin încoace?”
Așa că, la început de ianuarie 2020, când a mers în Italia pentru a doua oară, a fost mai atentă în alegerea lucrului. Însă, dacă nu e dracul, e taică-su, remarca Maria supărată. „Dacă nu-i bătaia de joc din partea angajaților, ap’ iaca te pocnește kakoi-ta (un oarecare – din rusă) coronavirus. Jur că, dacă ajung cu bine acasă și-mi văd băiatul, nu mă mai întorc niciodată în Italia asta!”
.
Capitolul II
„E greu fără tine, Marie”
Era sâmbătă, 4 aprilie. Zorii zilei băteau grăbite în geam. Maria răsufla cu greu. Cu greu s-a ridicat și din pat. „În sfârșit a venit și ziua asta.” A oftat lung și și-a tras anevoie pantalonii și puloverul negru. Noaptea a dormit și mai prost decât în celelalte zile. Doar două ore.
S-a culcat cu gândul la familie și s-a sculat tot cu el în cap. „Oare ce au mâncat aseară? Oare ce fac? Oare Goșa a dormit dezvelit? Oare …?”
A mers la baie și s-a privit în oglindă. Cu părul încărunțit, cu ochii roșii și umflați, nu se mai recunoștea. „Parcă-s o narcomancă, dar nu o femeie de 30 de ani”, și-a zis în sinea ei și-a aruncat cu apă rece peste fața arsă de vânt.
Degetele de la mâini o dureau. Arătătorul mâinii stângi era zdrelit până la carne de la foarfeca de curățat via. O durea și corpul. De la muncă și „retrăială”.
– Dacă nu ajung azi acasă? Ce am să mă fac?, o întreba un gând asupritor.
– Ei, o să iei din banii adunați și o să trăiești până o să găsești tu o cale, îi răspundea un alt gând.
– Nu! Păi ce, să cheltui toți banii pe care i-am făcut!? Am venit aici doar să văd Italia și gata!? Nu, vsio (gata – din rusă), terminați! O să ajung acasă și totul o să fie bine, și-a încheiat Maria simfonia din cap, ștergându-se cu prosopul pe față.
A tras adânc aer în piept și a mers în bucătărie să ia micul dejun. Jumătate de oră mai târziu, a venit mașina și i-a transportat pe câmp. La plantat viță-de-vie. „Am pus în pământ crenguțe. Numai că la noi le pui cu hârlețul. Aici e oleacă altfel”, explica Maria.
De prânz nu s-a atins. „Parcă ți-i foame când te gândești – iaca-iaca, amuș te pornești spre casă?! Nu mai mergea nimic. Nu mai puteam înghiți măcar o fărâmitură de pâine.”
În drum spre rândurile cu viță-de-vie, a sunat telefonul. Era Ghenadie. Băiatul care i-a promis că o va lua acasă cu mașina personală. I-a reamintit că o să vină seara să-i ia gențile, apoi, pe la miezul nopții, vor porni. Mariei îi venea să chiuie de bucurie. „Dacă mi-a zis de genți, znacit (înseamnă că – din rusă) mă ia acasă.”
Cu fața descruntată, a început a târâi în spate crengile uscate de printre rânduri și să le scoată la margine. Orelele se scurgeau greu. Inima îi bătea cu putere când privea spre vârfurile albe ale munților. Înțelegea că îi vede pentru ultima oară. „Mâine, dacă a da Dumnezeu, o să fiu departe de aici.”
Soarele a coborât leneș după creste, în timp ce Maria tăbârcea ultimele brațe de vreascuri. Era gata să cadă peste unul. Nu mai avea putere. „Așa de mult am lucrat în după-amiaza aceea, că simțeam operația de pe jănski”, se tânguie femeia.
Pe la șase seara, a ajuns, în sfârșit, acasă. A făcut un duș. Și-a mai verificat odată „sumcile”, să se asigure că nu a uitat nimic, și, împreună cu Ana, s-au pus să-l aștepte pe Ghena.
Tânărul a venit așa cum le-a promis. Pe la șapte seara. Au coborât gențile în portbagajul mașinii.
.
„Totul mergea ciotka (ca pe unt – din rusă). Doar că ne-o mărit taxa. De la 100 la 150 de euro. Nu am mai zis nimic. Parcă te fac ăștia 50 de euro? Nu aveam răbdare să mă văd pornită odată.”
.
La miezul nopții, în noaptea de 4 spre 5 aprilie, au pornit din Mareno di Piave. Pe bancheta din spate a mașinii s-au cocoțat Maria, Ana și mama lui Ghenadie, iar în față – un cunoscut de-al Anei.
Ca să se protejeze câtuși de puțin de noul virus, femeia și-a confecționat măști din șervețele umede. Măști medicinale în farmacii nu găsise.
Odată băgată în mașină, Maria nu și-a mai luat ochii de la drum. Teama așa și nu o părăsea. Vămile… „Doamne, dacă mai trec și de acestea”, se ruga femeia întruna. În același timp, „eram bucuroasă că scap de Italia”.
În mașină suna muzica, iar pe fundal toți pălăvrăgeau despre coronavirus, despre Paște, despre Moldova, despre ce urmează să facă mai departe și cum va arăta lumea după pandemie.
Până spre dimineață, Maria așa și nu putuse să ațipească. Era neconfortabil să dormi cu capul rezemat de sticla geamului și cu picioarele pe „sumci” și „vroiam tare să mă văd în vamă la Leușeni”.
Prima oprire, la șase dimineața, a coincis și cu primă trecere de frontieră. Să fi fost Slovacia sau Slovenia, femeia nu-și poate aminti. Dar își aduce aminte perfect că „Ghena o încurcat drumul. Noi trebuia să fim la vamă la austrieci. Ei, dar nu-mi băteam capul. Aveam încredere în el.”
În vamă erau tare puține mașini și foarte multe tiruri, își amintește Maria. Au coborât din mașină. „Eram țapeni. Nu puteam merge.” Au completat niște hârtii. Polițiștii de frontieră le-au măsurat febra. Toată procedura nu a durat mai mult de câteva minute. Apoi două mașini ale poliției i-au escortat câțiva kilometri. Una în față, alta în spate. Cu girofarurile pornite.
„Au mers că să ne arate drumul concret. Parcă eram prezidențî, cu atâtea mașini în jurul nostru”, râde acum Maria, când își aduce aminte cum a început ziua de duminică.
Doar că, peste jumătate de oră, cu toată escorta și cu GPS-ul mașinii lui Ghenadie, s-au trezit tuscinci iarăși în vama pe care deja o trecuseră. A Slovaciei sau a Sloveniei. „Și za h*inea (Ce dracu’ – din rusă), văi, Ghena, văi!, i-au reproșat pasagerii, cu fețele crispate.
De data asta s-au reținut trei ore, din cauza schimbului „de smene” (ture – din rusă), iar îngrijorarea Mariei a început a crește. Trebuiau să fie demult în vamă la austrieci, încă de cu noapte. Cel puțin așa a înțeles ea de la Ghena, că „noaptea dă voie moldovenilor, la austrieci”.
S-au mai plimbat în jurul mașinii, au mai tras aer proaspăt în piept, și, pe la 10 dimineața, au pornit. De data asta, în direcția corectă – Austria. Escortați de aceiași polițiști. „Oare ce au zis de noi?! Că, uite ce-s de proști, că nici nu știu cum să ajungă.”
Au mers încontinuu încă vreo șase ore. Opreau la benzinării, ca să-și dezmorțească corpurile înțepenite. Maria nu și-a luat nicio cafea. „Ei, să mai cheltui bani și pe astea. Am băut apa din sticluță și am mâncat ce mi-am făcut de cu seară în Italia și gata!”
După chindii, pe la patru, au ajuns într-un orășel la câțiva kilometri de hotarul dintre Austria și Ungaria. Au stat acolo, într-o parcare, până la orele 21.00, când a fost permisă trecerea. Cinci ore de povești de viață, mâncat nucușoare și băut cafele.
Au trecut ușor. Controlul a fost similar cu cel de dimineață. „Vameșii iarăși ne-au măsurat febra, ne-au pus să ne iscălim pe niște foi.” Peste o oră, după ce au așteptat să treacă cele 23 de mașini din fața lor, au pornit spre România.
Maria era obosită. Nu luase legătura cu familia sa din Moldova și nu închisese un ochi de când pornise din Italia. „Voiam să fiu sigură că ajung acasă. Mă temeam că, dacă închid ochii, am să rămân blocată pe veci acolo, pe drumuri.”
Cu toate astea, simțea valuri de ușurare. Simțea că trăiește. Își mai făcea niscai griji despre cum vor trece penultima vamă, dar liniștea o cuprindea tot mai mult. „Mă temeam să nu-l oprească pe Ghena, la români, în carantină, din cauza numerelor românești de la mașină. El are pașaport românesc, iar documentele pe mașină – moldovenești.”
În dimineața zilei de 6 aprilie, la șase dimineața, cei cinci moldoveni au ajuns la frontiera Ungariei cu România. În vamă – țipenie de om. „Eram doar noi și am trecut-o rapid. Desigur, cu măsurat febră, iscălit acte.”
Ziua au petrecut-o pe drumurile României, iar spre seară au ajuns în vama pustie de la Leușeni. Maria simțea că o ia cu leșin. Cât timp i-au verificat pașaportul și au iscălit foi precum că respectă să stea în casă 14 zile, inima îi bubuia. Deja era sigură că le dă voie să treacă.
A tras aer adânc în piept. Îi mai rămăsese doar câțiva kilometri de parcurs. „Nu pot să-ți descriu cât eram de fericită.”
La prima benzinărie de lângă vamă, o aștepta Vanea. I-a recunoscut mașina din depărtare. Era fără băiat. „Pe Goșa nu l-am luat. Am vrut să-i facem surpriză”, i-a zis Vanea sfios.
Maria i-a sărit în gât și i-a tras o „pupătură” serioasă. „Îmi era atât de dor…”. Vanea, la rândul lui, a strâns-o cu putere și i-a spus răspicat: „Nu-ți mai dau voie nicăieri fără mine. E greu fără tine, Marie.”
Ajunși acasă, Goșa a auzit sunetul motorului și a alergat la poartă. A văzut-o pe maică-sa prin geamul mașinii și a înmărmurit. Nu înțelegea ce se întâmplă. Vanea l-a atenționat că maică-sa are „gripă aviară” și să nu se apropie de ea.
„Nu mai este… Asta e spălare de bani. Nu are nimic mama”, i-a replicat băiatul de șapte ani cu gura știrbă până la urechi și, în doi pași, i-a sărit Marei drept în brațe. „L-am strâns așa cum am visat. Tare, de să-i iasă tot din el”, își amintește femeia.
.