Liliana Botnariuc„Credeam că gata, a apărut vaccinul, mâine e la noi în țară, poimâine ne vaccinăm și a treia zi pandemia s-a terminat dracului”. Cele câteva zile, planificate imaginar de Alexandru, s-au transformat, în realitate, în jumătate de an de așteptare pentru Republica Moldova.
La 2 martie, în dimineața din ziua vaccinării, Alexandru Botizatu, șeful Departamentului Reanimare și Terapie Intensivă s-a trezit la 5:50, somnoros și obosit la fel ca-n fiecare zi. La 7:00, când prima știre din buletinul radio anunța: „Primul medic din țară urmează să fie vaccinat astăzi la Spitalul Republican…”, a închis volumul definitiv.
Toate site-urile și televiziunile trâmbițau într-una aceeași știre cu o seară înainte, după anunțul Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției Sociale (MSMPS). Directorul spitalului îl informase, printre altele, că el ar putea fi primul medic vaccinat.
La 7:10 a ieșit din mașină în parcarea din spatele spitalului într-un pulover mulat pe gât, scurtă neagră din piele cu glugă din material și pantaloni negri. A urcat grăbit în ascensorul larg de la parter, apăsând butonul etajului 15 și dialogând cu femeia josuță de lângă el:
– Vă vaccinați ori nu vă vaccinați?
– Cam nu știu ce să fac, domn doctor. Mi-am dat acordul, dar cam tot ce aud…, s-a bâlbâit femeia.
– Dar ce ați auzit?, a insistat Alexandru.
– Tipa… Nu știu… Eu una cam șăd pe dubii. Am trei copii acasă și cam stau și mă gândesc ce să fac, să nu șăd prin reanimare după vaccina asta.
– Ați văzut pe cei care decedează în reanimare sau nu?, a fixat-o el cu privirea.
– Am văzut…
– Ei tot au copii acasă… Și ei vor să se vaccineze, dar n-au avut timp să aleagă, a încheiat Alexandru calm.
Femeia a lăsat capul în jos tăcută și i-a urat o zi bună, intrând în cabinetul infirmierelor. Alexandru a deschis ușa de metal a biroului său: o cameră mică mobilată cu dulap, masă și câteva scaune. A îmbrăcat costumul chirurgical albastru. A deschis raportul pe care-l expediază în fiecare dimineață Ministerului Sănătății despre situația din reanimare: „64 de pacienți, 27 dintre ei la ventilator, 14 intubați și 23 la respirație non-invazivă cu masca CPAP”.
Apoi a izbucnit. „Dar eu vreau să mă vaccinez odată să scăpăm de tot asta și mi-i totuna dacă-i Pfizer, Sputnik sau AstraZeneca. Noi nu avem tratament împotriva COVID-19. Tratamentul este doar de suport, un antibiotic, un anticoagulant, oleacă de oxigen și organismul își recapătă forța. Dar unica salvare e vaccinul pentru că eu știu ce se face în reanimare… Doar în noaptea trecută o femeie de 57 de ani a fost trecută la respirație artificială…”.
***
Acum un an, în ziua de sâmbătă 7 martie, în jurul orei 15:00, Alexandru a fost sunat de directorul Spitalului Clinic Republican „Timofei Moșneaga”:
– A aterizat acuma o pacientă care vine din Italia suspectă COVID-19 ori cu test confirmat neclar. Salvarea o ia și o duce la [Spitalul Clinic de Boli Infecțioase] „Toma Ciorbă”. Te duci, te rog, și verifici dacă-i starea gravă.
Era ziua în care s-a înregistrat, oficial, primul caz de infectare cu virusul SARS-COV-2 în Republica Moldova. Alexandru a urcat în mașină debusolat. „Era neclaritate. Am întâlnit acel sentiment de frică și de frustrare”. S-a pomenit față în față cu un medic de la Spitalul de Boli Infecțioase și întrebarea: „Ce facem că acuși îi ora 16 și, în general, cine suntem noi în fața unui fenomen pe care l-am văzut numai prin știri în Italia?”.
Au cerut ajutor de la Ministerul Sănătății și Agenția de Sănătate Publică ca să facă testul femeii internate. Apoi au început să răsfoiască iar protocoale despre cum se tratează COVID-19 și cum se echipează. „Știam niște lucruri teoretice, dar la nivel practic, nu. Despre tratament nu știam mare treabă: un pic de Eufilin, Dexametazon, pe ce știam noi că putem trata o pneumonie”. I-au făcut radiografia plămânilor.
Alexandru a îmbrăcat echipamentul după instrucția de pe desen și a mers în salon la pacientă. „Avea o tuse care se auzea de afară din drum. Era o pacientă obeză, cu diabet zaharat, dificultate de respirație, dar nu critică. Și cu o frică enormă că ea are COVID-19 și noi ne comportăm un pic straniu”. Voia s-o liniștească. „M-am făcut că eu știu tot despre COVID-ul ista. I-am inspirat încredere”.
La 20:30 aveau testul COVID-19 confirmat și decizia că o internează în secția de terapie intensivă a Spitalului Republican. „Pentru că nu era în primele zile de boală și nu știam cum ar putea evolua starea”. În timp record trebuia să organizeze o secție COVID-19. „Atunci erau șase secții, acum sunt șapte de terapie intensivă”.
La ora 22:00 pacienta era deja în terapie intensivă, secție COVID-19, cu masca de oxigen pe față. În următoarele zile, numărul pacienților bolnavi a continuat să crească. Spitalul „Toma Ciorbă” primea pacienții COVID-19 din toată țara, iar Spitalul Republican pe cei mai gravi.
Administrația a reprofilat blocul nou, destinat intervențiilor chirurgicale, în bloc COVID-19 cu 67 de paturi de terapie intensivă pentru pacienții în stare gravă. „În ultima vreme mai puțin de 58-59 de pacienți nu avem, iar în fiecare tură, la un medic revin șapte pacienți gravi”. La 18 martie au înregistrat primul deces: o femeie de 61 de ani, cu hipertensiune și diabet zaharat din satul Bălceana.
Spre sfârșit de martie, exact când blocul era reprofilat și protocolul de lucru semnat, Alexandru a făcut febră. S-a izolat de soție și cele două fetițe de 11 și 5 ani, singur, în apartamentul unei rude. A apărut tusea, slăbiciunea și testul COVID-19 confirmat pozitiv. „Eu deja voiam să fiu pozitiv, ca să iau boala și să fac imunitate, să nu-mi fac griji suplimentare. Așa gândeam în subconștient”. A rugat administrația spitalului și MSMPS să urmeze tratament de acasă, de unde ar putea coordona la telefon în continuare munca departamentului. „Au decis că nu: Tu mai întâi ești medic și categoric la spital”. Pe 30 martie a ajuns la spitalul „Toma Ciorbă”.
În prima săptămână de internare, Alexandru s-a izolat de toți cei dragi. Dădea câteva mesaje seci rudelor și apropiaților cu: „Sunt bine”. „Eram în depresie pentru că eram implicat într-un proces la serviciu, totuși eram șef de departament și m-am dus pe nepregătite, lăsând în loc un alt șef. Cineva refuza să activeze în secție COVID-19, cineva, nu. Eu la telefon încercam nervos să rezolv”. Febra nu scădea de câteva zile. Fratele său îi spunea s-o liniștească cumva pe mama lor căci era speriată și plângea: „Își face griji că nu o să-i permită să te vadă, că sicriul nu se permite să fie deschis”, îi spunea el.
„Și la un moment dat am intrat în așa o avalanșă că nu voiam să văd nimic. Am zis: Duceți-vă dracului și lucru și casă și tot”. Și a început să citească tot ce găsea pe internet despre COVID-19. Și-a revenit într-o săptămână și-i suna pe toți. „Eram odihnit și vorbeam cu toată lumea că deja se cam sătura de mine. Îmi ziceau mai privește un film, ceva”.
Apoi a revenit la muncă și a urmat aproape un an de lucru de luni până luni, decese unul după altul, inclusiv din rândul apropiaților. La început, un coleg de 60 de ani responsabil de tehnologiile informaționale la spital, cu care lucrase cot la cot din 2011. „Aproape de ora 6 vorbesc cu el și-mi arată așa un deget că totu-i bine, se luptă și la ora 8 mă sună colegii și îmi spun că a decedat. Iaca aici apar acele întrebări: De ce?”.
Apoi, tatăl unei prietene de-a lui, tot medic. „El mergea spre formă gravă, avea temerea de a fi intubat, ceea ce e foarte frecvent în rândul pacienților, căci înțeleg că starea este extrem de gravă. Devenise agitat și spunea: „Dacă ai să mă intubezi, fiica n-o să ți-o ierte niciodată”. Așa a fost… Asta chiar marchează… Dar dacă nu-l intubai, el, oricum, decedează-n puii mei”, povestește el cu vocea joasă și ochii înlăcrimați.
Alexandru a locuit izolat de soție până în iunie, iar de cele două fetițe ale sale până-n septembrie. Se vedeau prin video. Le vizita o dată la două săptămâni la Orhei, unde rămase în grija mătușii, fără să le îmbrățișeze. „Acum, când povestesc, îmi pare destul de absurd cum sună, dar asta era realitatea. La mine capul era plin cu lucru și nu realizăm că-s atât de distant”.
Simțea că cedează psihologic. Pacienți mulți, medici puțini. Au cerut ajutorul de la medicii rezidenți. „Mi-a fost atât de greu să cerșesc o duminică și eu n-am avut-o, căci anume în duminica ceea se întâmpla ceva. De fapt, în fiecare zi se întâmpla ceva, dar duminica eu credeam că nu ar trebui să se întâmple. Și nu a fost nicio duminică liberă”.
***
Alexandru a coborât de la etajul 15 la etajul întâi. De pe holul lung, a intrat pe rând în camerele cu personal medical responsabil de secțiile din terapie intensivă, cu aceeași întrebare:– Azi ne vaccinăm?
– Azi ne vaccinăm, i-a răspuns un coleg.
– Desigur că ne vaccinăm. 100%. Ieri m-a sunat un preot și o zis că dacă mă vaccinez mă dă afară din biserică. Dar eu îs om creștin-ortodox, Alexandru, a râs altul.
– Felicitări! O să fiți vedetă!, i-a urat o colegă.
– Asta-i de bine sau de rău?, a concretizat el. Îl știi pe Iurie Gagarin? El n-o făcut nimic… S-a urcat în rachetă și a zburat în cosmos și toată viața a fost vedetă…, a făcut aluzie el, completând niște fișe necesare pentru direcția resurse umane. Dar voi vă vaccinați?
Când nu întreba despre vaccin sau starea pacienților, Alexandru informa despre starea lor la telefonul care suna non-stop:
– Pacienta e extrem de gravă. E la noi de zece zile. Vorbim cu colegii din Germania. Dar pronosticul e foarte rezervat, sub 10% de speranță, dar depunem tot efortul. De dimineață nu e nici o schimbare. Ceea ce o mai ține în viață e vârsta. E tânără… 42 de ani.
După zeci de minute de interogatoriu despre starea fiecărui pacient, Alexandru a îmbrăcat combinezonul și mănușile, și-a acoperit părul, a luat o pereche de ochelari dintr-un vas de plastic, i-a potrivit pe ochi și a intrat în secția COVID-19.
A parcurs secția de terapie din salon în salon sub sunetul aparatelor care ticăie, oprindu-se în fața monitoarelor pacienților inconștienți să verifice datele. Apoi, în salonul cu pacienți care se simt mai bine pregătiți să ia micul dejun aranjat pe o tumbă alături.
– Cum vă simțiți? Ne transferăm în altă secție?, a întrebat el un bărbat brunet cu masca de oxigen pe față.
Pacientul i-a zâmbit, ridicând degetul mare în semn că totul este în regulă. La 8:00, Alexandru a ieșit deja din focar. A scos grăbit și a aruncat la gunoi costumul, masca, ochelarii și mănușile. A alergat într-un salon strâmt de alături după o mască nouă și un pix. A coborât cu pași mărunți două etaje pe scări, aranjându-și masca pe față, până-n într-o sală largă plină ochi cu mese și scaune asemenea unui torent pentru volanta de dimineață. A luat loc la masa din față. A respirat adânc de după mască, ațintindu-și cu privirea colegii.
– Principalul obiectiv de azi e vaccinarea. Azi trebuie să vaccinăm 40 de lucrători. Cine rămâne rezervat față de vaccinare? Ori o s-o facă mai târziu, ori la moment n-o poate face? Pentru că am vorbit cu cineva cu boli reumatoide care chiar nu se poate vaccina, i-a întrebat Alexandru privind spre lucrători medicali echipați toți în costume chirurgicale, halate albe deasupra și măști pe față.
Cinci mâini din cei vreo 30 de oameni prezenți s-au ridicat în sus ca niște drapele ancorate. Alexandru a încuviințat din cap și a trecut la darea de seamă. Rând pe rând, șapte șefi de secții s-au ridicat și au anunțat numărul de pacienți din fiecare secție, starea, câți dintre ei au fost intubați, câți dintre ei se simt mai bine și pot fi transportați în alte secții. Alexandru și-a făcut notițe cu pixul într-un caiet, revenind la vaccin:
– Sunt sigur că fiecare dintre noi are pe cineva din rude acasă COVID-19 pozitiv. Pentru azi e vaccinarea în anesteziologie și cei din terapie intensivă. Dar nici toți dintr-o secție parcă tot n-aș recomanda… , a râs el ca să detensioneze atmosfera
– Cap n-o să aibă cine lucra, a continuat un coleg gluma.
Sala s-a inundat în hohote de râs.
– Trebuie de documentat toate reacțiile, începând de la o mâncărime, gâdilit de unghii și până la manifestări clinice. Și alcool nu se poate trei zile pentru că împiedică formarea anticorpilor, a încheiat Alexandru, urându-le o zi bună.
Până la ora 9:30 Alexandru a asistat la Consiliul Medicilor, a continuat să primească sunete despre starea pacienților, să răspundă la mesaje și să fie anunțat că reprezentanții Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) în Moldova, ajunși mai devreme, voiau să filmeze spotul de vaccinare cu mesajul primului medic vaccinat. Ofițerul de presă a spitalului i-a cerut la telefon să fie în halat în hol.
– Dar nu știu unde l-am pus!
Fuga după halat, într-un salon, în altul. Ia-l de unde nu-i. „O să mă filmeze și fără halat”. A coborât la parter într-o cameră mică cu chiuvetă, frigider și-un scaun pus pe mijloc ca loc de vaccinare.
– Și eu ce fac după ce m-am vaccinat? Mă ridic de pe scaun? Ca să nu umblu ca o…, a întrebat Alexandru curios.
Instrucția era simplă: să iasă din cameră și să aștepte 15 minute orice reacție.
– Buletinul îl ai la tine?, s-a auzit o voce din încăpere.
– Nuuu!, i-a răspuns Alexandru întins, dând ochii peste cap.
A respirat adânc și a luat-o din nou, la fugă, pe scări până la etajul întâi, de – acolo, în ascensor, până la oficiul lui de la etajul 15, răscolind în geantă neagră după buletin.
***
Alexandru nu putea să stea locului de mic. A urmărit autocarele, care treceau fără întrerupere pe traseul național, în fața casei sale din Ciocâlteni, Orhei. A mâncat roșii și căpșuni nespălate și a cărat apă de la fântână. Într-o zi a ajuns la spital cu degetul de la mână rănit de lanțul unui vițel. „Are și acum unghia strâmbă, dacă-i neastâmpărat”, râde mama sa, Galina. În altă zi i-au pus ambele mâini în ghips. Le avea rupte de la încheieturi după ce-a căzut de la înălțime de pe-un „turnic” ( bară – din rusă).
Se trezea uneori la 5 dimineața să o ducă pe vaca Marțolica la cireadă. „Eu vin de la coada vacii și o spun cu mândrie”. Marțolica nu era doar una dintre sursele lor de venit, dar și plasa lor de siguranță pentru viitorul lui Alexandru. Mama lui, care își pierduse soțul pe când Alexandru avea doi ani, se gândea să o vândă în caz că nu ar fi intrat la buget la universitate.
Alexandru zice că-i plăcea să joace toate jocurile „tâmpite”, de la aruncatul cu pietre în păsări, până la bețe în cutii. Pe la 14 ani a mers la un coleg care avea Dendy și juca „un oarecare Mario” zicându-i: „Ești nebun să stai în casă și să te uiți la unul care merge prin televizor? Hai, afară! Te joci, mai arunci, mai furi o căpșună de undeva!”.
Dar pentru că prioritar jocurilor și muncii prin gospodărie, pentru mama lui, erau temele de acasă, Alexandru și-a zis s-o facă pe șmecherul. „Făceam una și aceeași temă de două ori numai să nu mă trimită mama să lucrez. Știam temele pe de rost, fără să realizez că acest lucru îmi va face bine mai târziu”. Alexandru devenise pasionat de teatru, matematică și fizică. Participa la olimpiade. Iar lucrul prin gospodărie ajungea să-l facă mai mult fratele său cu trei ani mai mare.
În clasa a 7-a, când mama lui suferea de o pancreatită, Alexandru a fost cel care a avut grijă de ea, făcându-i masaj la spate și burtă. „Și ea spunea că am o mână foarte ușoară și o să fiu medic”. Așa că la absolvirea liceului bătălia cea mare s-a dat între teatru, economie și medicină. Mama îl vedea doar la medicină „pentru că este sufletist” și pentru că „n-ar strica să aibă medicul ei care s-o trateze”.
Alexandru a susținut examenul de intrare la chimie pe 9. A intrat la buget, pe când contractul ajungea la șapte mii. Mama n-a vândut-o pe Marțolica. A vândut lapte în piață, a țesut noaptea covoare, a îngrijit ziua copiii de la grădiniță și bucățile de pământ ca să facă niște parale. Și i-a trimis în fiecare săptămână câte o geantă cu mâncare de casă. „Eu ziceam: Îi mare Dumnezeu, o să ajungem și noi să avem bani”, își amintește mama lui Galina.
După prima jumătate de an, Alexandru câștigase prima lui bursă de 300 de lei. S-a dus acasă la mama cu un buchet mare de crizanteme albe. După, au tăiat porcul. Alexandru a înșfăcat inima într-un lighean și s-a urcat pe lejancă (cuptor – n.r.). „O tăia și vorbea singur. Și atunci l-am întrebat: Îți place să fii medic? Da, îmi place!, mi-a răspuns. Și parcă mi s-o luat o piatră de pe suflet pentru că lucrul trebuie să-l faci cu dragoste și te simți împlinit sufletește”, povestește Galina cu vocea tremurândă.
Alexandru era pasionat de sistemul cardiovascular și își dorea să fie „chirurg de inimă”. A început rezidențiatul în chirurgie pediatrică, dar s-a răzgândit în câteva luni și-a trecut la anestezie și reanimatologie. Din 2011, după absolvire, lucrează medic anesteziolog-reanimatolog la Spitalul Clinic Republican. Din 2013 este asistent universitar la Catedra Anesteziologie și Reanimatologie. Din 2014 – șef de secție în același spital. Din 2015 – șef al Departamentului Reanimare și Terapie Intensivă.
Nu-și amintește câți oameni a salvat. Nu i-a numărat și crede că e frustrant pentru un medic să-și asume meritele pentru lucrul pe care trebuie să-l facă. În schimb, nu-și poate scoate din minte doi pacienți care au murit. Primul, un pacient cu stop cardiac în tura lui de gardă pe când era medic rezident. „Mă gândesc că n-aș fi aplicat toate metodele ca să-i salvez viața”. Al doilea, un pacient operat la inimă, pe când el era medic anesteziolog – reanimatolog. „Nu am luat în calcul că un dispozitiv care administra anestezia nu lucrează. Asta m-a marcat. Acum deja când apare o problemă la pacient, lumea râde: „Vine Botizatu! Verificați dacă lucrează aparatele!”.
***
Alexandru a revenit într-un suflet cu buletinul în mână. A inspirat aer adânc în piept și a pășit urmărit de cameramanul de la OMS, ca o vedetă de la Hollywood, pe lângă masa din odaia largă. A prezentat buletinul asistentei medicale, care i-a verificat datele și le-a introdus în calculator.A pășit hotărât, urmărit de camera de filmat, într-o cameră de alături amenajată cu o masă pe mijloc. S-a așezat pe scaun, în fața asistentei medicale. Femeia i-a măsurat temperatura la încheietura mâinii, dorindu-i succes. Alexandru a părăsit încăperea, intrând în salonul vecin amenajat special pentru vaccinare. S-a așezat comod pe scaunul mare cu fața spre reflectoare, fiind înțepat în câteva secunde de o seringă în brațul stâng.
– Care o filmat iese. Am rugat toți după linia roșie, mai intervenea paznicul.
Soția lui Tatiana privea știrile de acasă, alături de Cătălina, fiica cea mai mare. Când l-a văzut pe tatăl său vaccinat la televizor a întrebat-o: „Mama, și eu o să învăț despre asta la istorie?”.
În timpul vaccinări, Alexandru zice că s-a gândit la: „Când oare vom vaccina oamenii și-n afara sistemului medical și, evident, că primul om care mi-a trecut prin minte că aș vrea să fie vaccinat a fost mama și părinții soției căci sunt mai în vârstă”.
După vaccinare, Alexandru a ieșit drept ca un soldat din încăperea strâmtă în cea largă. Și-a primit certificatul, a făcut poze și a rămas în picioare câteva secunde să povestească în fața camerei cum a fost. Zicea că n-a simțit practic nici o durere decât înțepătura acului. Ținea mâinile în față încrucișate, mișcându-și încontinuu degetele mari.
– Lasă mâinile în jos!, i-a șoptit o colegă.
Alexandru a executat imediat ca un copil ascultător. Colegii au chicotit. El a luat loc pe fotoliul de lângă ușă. Atenția presei era focusată pe următorii medici care pășeau rând pe rând în camera strâmtă.
Primul medic vaccinat a așteptat cuminte cele 15 minute în care ar fi putut să apară reacții adverse ale vaccinului. Între timp, a luat telefonul și a început să deschidă mesajele care curgeau gârlă însoțite cu fotografii și printscreen-uri cu el deja publicate în presă. Fratele său Oleg, stabilit în Rusia și vaccinat cu patru zile mai devreme cu Sputnik, a fost primul care l-a felicitat. O prietenă i-a trimis un printscreen cu el, cu mâinile pe genunchi, privirea în jos și mesajul: „Parcă ești bednii rostvenik (rudă sărmană – din rusă)”. A râs. Colegii îl tot luau peste picior că este vedetă.
– Domnule Botizatu sunteți prima persoană din Republica Moldova care a primit vaccinul, ce emoții aveți?
– Sunt cele mai frumoase emoții și țin acest certificat de vaccinare, exact cum am absolvit universitatea de medicină cu aceeași mândrie și gânduri bune că în sfârșit este speranță în acest tunel întunecos.
După, Alexandru a urcat binedispus în blocul nou de terapie intensivă. S-a echipat cu fața spre o oglindă mică rezemată pe una dintre polițele din lemn.
– V-am văzut pe pagină la Maia Sandu!, l-a anunțat o colegă entuziasmată.
Alexandru a continuat să-și fixeze masca zâmbind, ignorând mesajul.
– Semăn cu o rață?, a râs el și a mers în zona COVID-19 într-un salon mic cu doi pacienți.
S-a apropiat tiptil de o pacientă culcată pe o parte cu masca de oxigen pe față. A mângâiat-o pe cap.
– Să vă spun un secret? Eu m-am vaccinat. Deja s-o vaccinat vreo jumătate din colegi. O să reușim toți!, i-a povestit el vesel.
I-a scos atent masca, potrivindu-i, în loc, inhalatorul cu medicamente. L-a conectat la priză și a rămas alături de ea, supraveghindu-i inspirația și cifrele de pe monitor. Alexandru a urmărit alți doi pacienți să-și primească medicamentul din inhalator. A trecut apoi pe lângă fiecare dintre pacienți urmărind din mers cifrele și a supravegheat intubarea unei alte paciente.
La scurt timp, Alexandru a fost anunțat prin mesaj că unul dintre pacienții de 59 de ani a decedat. A privit lung în perete. Și-a lăsat câteva secunde capul între palme până sunetul telefonului l-a scos din starea de amorțeală.
Mai bine de trei ore, a vorbit la telefon încontinuu, mișcându-se dintr-un capăt al camerei lungi în alta, luând decizii în zeci de secunde despre transferul pacienților în așteptare. „Acum suntem blocați. Avem 65 de pacienți. Doi i-am transferat din reanimare în stare mai bună. Alți doi vin în loc de la Călărași și de la Maternitate. Pe parcursul zilei cineva poate să decedeze și se eliberează un loc. Suntem la limită”.
A consultat la telefon medici din alte spitale: „6 mg la kg corp. Se face intravenos o singură dată. A doua zi, exact peste 12 ore se reevaluează analizele și dacă starea e fără ameliorare și analizele permit, se poate de mai făcut jumătate de doză. Adică dacă s-a făcut 400, se face 200”. A trimis un coleg să-i ajute pe medici din capitală: „Artiom, te duci până la MAI? Acolo saturația scade până la 50, să le faci instruire”.
În timpul pandemiei a schimbat patru telefoane: două s-au defectat de la dezinfectant, al treilea nu i-a mai ținut bateria, iar al patrulea avea puțină memorie. „Și ăsta care îl am de trei luni se vrea schimbat. Se blochează des când primesc mai multe sunete concomitent”.
Aproape de ora 16, Alexandru s-a lăsat pe scaun cu capul în palmă. Avea ochii mijiți. Răspundea la telefon obosit și vorbea cu mici întreruperi. Căsca. Se ridica de pe scaun și făcea pași mici prin cameră, nelăsându-se moleșit de oboseală.
Spre sfârșitul zilei de muncă, Alexandru a mers la volanta de seară, l-a vizitat în secția COVID-19 pe șeful său Victor Cojocaru confirmat pozitiv de câteva zile. Apoi a fost anunțat la telefon că la ora 17:00 trebuie să fie la MSMPS ca să anunțe public cum se simte după vaccin.
A parcat în față. Și-a amintit pe scările Ministerului că n-are buletinul la el. S-a întors până la mașină, a răscolit în geanta de pe bancheta din spate și fuga până la etajul doi în sala de conferințe. Și-a dezinfectat mâinile la intrare, și-a lăsat scurta pe un capăt de lemn al scaunului și a luat loc în față după o masă lungă, respirând ușurat.
„Impresiile au fost minunate. Indiferent de unde are să vină vaccinul, îmi pare bine că colegii sunt încrezători. Am făcut glume despre asta că ori amețești de la vaccin, ori vrei să chiulești”, a povestit el.
Tatiana i-a făcut jumătate de litru de ceai infuzie de romaniță și l-a rugat să meargă să se întindă. Alexandru a ațipit până când sunetele insistente ale colegilor de la muncă l-au trezit iar. „Uneori telefonul sună și la 3, și la 4 dimineața, dacă intervine ceva grav. În pandemie asta a devenit o normalitate”.
Foto – Liliana Botnariuc
Editare – Polina Cupcea