Raisa RăzmerițăLocuința lui moș Mihai este ultima dintr-o salbă de cocioabe dosite printre copaci și arbuști înalți cât gardurile care le păzesc. Mahalaua improvizată la o margine de parc adăpostește case retrase de ochii lumii și ai autorităților. Când observă pe cineva străin prin preajmă, locuitorii acesteia se retrag prin fâșiile stufoase ce se întind de-a lungul cărărilor invadate de iarbă. Cu candele în loc de energie electrică, cu apă din Bâc în schimbul celei de la robinet, încearcă să-și ducă în tihnă traiul la doar câțiva pași de gălăgia urbană.
Înainte să intre în Chișinău, râul Bâc întretaie gâlgâind parcul „La Izvor”. Crestat de poteci asfaltate și poieni cu mesteceni și conifere, capătul aleii principale din parc duce spre o zonă cu cărări slab bătătorite care rătăcesc printre stuful crescut din abundență. Aici, printre vegetația sălbatică apar porțiuni prelucrate de teren, îngrădite cu sârmă, nuiele sau garduri vii. Pe alocuri se zăresc colibe sau chiar construcții rudimentare care aduc a case de locuit.Liniștea parcului e spartă de un câine ce latră răgușit la străini. O poartă din plasă și mochetă spălăcită te scapă de patrupedul supărat, lăsându-te în fața unei curți cu poartă albastră. În ogradă, o coțofană uscată, spânzurată de-un picior, se leagănă în adierile vântului. Casa e îmbrăcată în mozaic din care iese în relief un strugure. Deasupra lui, în câteva caractere chirilice se înghesuie prenumele stăpânei: Юлиа (Iulia – în rus.).
Grădina din spatele casei se termină într-un drum de țară mărginit de tufișuri de salcâm. Dincolo de arbuștii spinoși, moș Mihai pare să caute ceva într-o grămadă de fân uscat. Lasă furca lângă stog și intră într-un ocol ce adăpostește o vacă neagră cu pete albe. În față, într-un spațiu delimitat, stă tolănit vițelul Lunelu. E la a treia zi de viață.
„Ista-i băietu’ lu’ tata!” zice bătrânul în timp ce-i deschide portița. „Hai, scoală! Scoală și du-te la mă-ta”, îl îndeamnă împingându-l din spate. Vițelul își împletește agale picioarele, apoi o zbughește spre pulpa maică-si. Îi seamănă până la ultima pată.
„S-a născut tare greu. În trei eli-eli (cu chiu, cu vai – din rus.) l-am scos”, se văicără bătrânul în timp ce vițelul își suge liniștit prânzul. Când schimbă țâța, vaca tresare brusc. Niște „răufăcători” au rănit-o ceva timp în urmă, iar cicatricea încă o doare. Bătrânul mai trage un blestem pentru făptași și-l închide pe vițel la locul său. Este al șaselea membru din familia de bovine de care îngrijește moș Mihai. Și toate sunt negre cu pete albe.
A avut 13 capete, la un moment dat. Le crește, le taie sau le vinde, apoi o ia de la capăt cu înmulțitul lor. Crede că relația lui cu bovinele a început înainte de a se naște. Pe când mama lui era însărcinată în luna a șaptea, ușa de la ocolul vacii a căzut peste ea, accident care a grăbit venirea lui pe lume. „Așa a vrut Dumnezeu”, explică întâmplarea bătrânul.
* * *
În ultimii 30 de ani a petrecut mai mult timp în cocioaba lui din parc, decât în casele din oraș. Își părăsește microuniversul doar în ziua în care-și ridică pensia, când mai ia prescripții de la medic sau când merge la magazin după pâine. În general, încearcă să trăiască din tot ce produce în jurul casei. Surplusul îl vinde oamenilor pe care-i întâlnește pe teritoriul unei baze angro din apropiere. Tot acolo, un prieten îi permite să-și încarce bateria telefonului mobil.
Când stă pe loc, moș Mihai tot caută să se sprijine de ceva, încovoindu-și ușor spatele unui corp solid care nu trece de 1,70 m. Pășit în cel de-al optulea deceniu de viață, are o barbă albă, ca o promoroacă de noiembrie, care crește neglijent, ascunzându-i fața. Ochii ușor încețoșați sunt păziți de două tufe de sprâncene zburlite. Din obișnuință, își mai scoate chipiul de pe cap. Degetele butucănoase, crăpate și murdare de la muncile din curte, mângâie o chelie pistruiată din care, pe ici-colo, ies fire albe de păr.
Iar de lucru este tot timpul. Mihai are o curte încă în creștere la care lucrează cu migală de grădinar. E un spațiu care amintește de un mozaic incomplet la care stăpânul mai pune câte o piesă în fiecare anotimp. Toamna și primăvara își petrece timpul în partea de sus a curții. Acolo nivelează pământul, pregătindu-l pentru grădinărit. Îl mai „hrănește” cu îngrășământ obținut din bălegarul vacilor ținut la compostat ani de zile, după care cultivă legume.
Pe timp de vară, în pauzele de alimentat stocurile de fân pentru vite, își petrece timpul în partea de jos a curții, acolo unde a improvizat un heleșteu păzit de un fel de bucătărie de vară. Aceasta aduce a turn de observare din care bătrânul are vedere asupra întregii ogrăzi: o terasă de vară, cotețele păsărilor, grajdurile vitelor și grămezile de fân. Cornutele vin acasă doar seara, după o zi de păscut pe pajiștile care le stau la discreție.
* * *
Moș Mihai întoarce cu furca fânul cosit de curând pe care n-a reușit să-l ducă acasă. Când vine să adape vacile, mai ia câte o desagă. Uneori îl opărește cu apă fierbinte și îl amestecă cu câțiva pumni de sare. Deliciul bine îmbibat le este servit vacilor a doua zi. „Noi cum mâncăm pătlăgele murate și cartofi copți?” schițează un zâmbet între obrajii rumeni.– Snegurocica (Alba ca Zăpada – din rus.)! strigă bătrânul la o vacă priponită după calea ferată care se așterne în paralel cu râul Bâc. „Vino încoace, mami, hai vino!”, adaugă acesta și se apropie de animalul ce-l privește cu blândețe. O mângâie ușor pe creștet în timp ce bolborosește ceva. La câțiva pași distanță, o altă vacă icnește un muget, întinzând gâtul spre surată. Pe drumul alăturat ce iese din stufăriș apar doi buhai cu smocuri de iarbă uscată în gură. Se opresc la jumătate de cale, privesc îndelung spre moș Mihai, apoi îi întorc spatele.
Bătrânul s-a încotoșmănat cu două cămăși, câteva pulovere și un sacou larg din vremea când ajungea la „o sută de kile”. Sprijinindu-și mâinile de-a lungul cozii de furcă, rezemată pe șale, merge agale de-a lungul acostamentului căii ferate, precum un curcan cu aripile desfăcute. „Dacă o să mă opresc de mers, repede o să mă duc în groapă”, se încurajează acesta.
Cuvintele cedează locul unei noi runde de tuse, ruptă „din fundul gâtului”. Extirpația zgomotoasă ajunge să domine sunetul apăsat al picioarelor învelite-n ciubote cu ornamente soldățești. Găsește sub un tufiș o sticlă pet de trei litri, umplut pe jumătate cu un amestec de apă și gheață. Ia câteva înghițituri, apoi o aruncă înapoi. Obișnuiește să le lase pe unde apucă. Când îl prinde setea, găsește mereu un recipient prin preajmă.
Se oprește lângă un teren îngrădit cu sârmă ruginită, camuflată printre arbuști. Sprijinindu-se în coada furcii, se uită la via în paragină. „Totul se usucă dacă nu e lucrat”, zice bătrânul despre rândurile de butuci din care, până acum un an, scotea până la 800 litri de vin. Suficienți până la următoarea roadă.
Pe lângă vaci, moș Mihai mai are un cârd de rațe mute și găini, închise într-un coteț alăturat cu cel al vacilor. Pe lângă ele își duce zilele și un porc sălbatic care, pentru a-și mai umple timpul, răstoarnă treuca din metal. Pe sârma de rufe din fața casei, un balon umflat le ține de urât ciorapilor puși la uscat. „Beșica porcului”, explică bătrânul decorațiunea cu urme de sânge uscat, în timp ce se caută de chei în buzunar. Un câine se apropie lătrând. „Cepraga, fii cuminte!” o calmează stăpânul.
Pentru a ajunge în casă, trece printr-o consecutivitate de antreuri pline cu tot felul de obiecte – butoaie din plastic în care depozitează mâncarea animalelor, haine ponosite prinse în cuie, scânduri, borcane. Îi place să facă provizii și să adune tot felul de lucruri aparent inutile. Zice că acest lucru i se trage de la faptul că s-a născut în an de foamete. La intrarea în ultimul dintre antreuri, bătrânul descuie cu migală un lacăt impunător.
„La mine-i mare bărdac (dezordine – din rus.). Am bolit”, se scuză moș Mihai. Aerul cald și uscat miroase a lucruri vechi și îmbâcsite. Bătrânul tușește greoi. Se așază pe patul construit din scânduri acoperit cu plapume învechite și împrejmuit de păretare improvizate din bucăți de covor. Pe peretele de la picioare mai păstrează câteva pagini de calendar învechit cu imagini ce prezintă mese copioase. Camera e luminată de două geamuri transpirate. Termometrul de lângă pervaz trece de 20 de grade. În sobă arde un lemn de salcâm „domnesc”.
Pe masă se întinde o colecție aglomerată: borcane cu magiun și murături, o cratiță, o bucată uscată de franzelă „orășenească” și singura sursă de lumină: candela – un borcan murdar, plin cu ulei, din a cărui capac țâșnește un muc tocit. Sub mână îi nimerește un castron cu ceai, din care bea cu poftă. Apa o ia direct din râul Bâc. Inclusiv pentru băut, după ce o fierbe.
***
Moș Mihai își strecoară mâna printre lucrurile de pe masă pentru a ajunge la trusa cu medicamente. Cutia încărcată cu tifon a lăsat-o la îndemână, pe măsuța dintre pat și sobă. Scotocește printre cutiile cu pastile pe care a învățat să le deosebească după culoare. „Eu pe latinește nu știu să citesc, da’ le știu după culoare”. Le cumpără la prescripția medicilor, dar le bea după propria rețetă. „Eu am visat visul ista în care mi s-o spus că nu beu corect”. După trei luni de administrare conform recomandărilor din vis, spune că se simte mai bine.
Se laudă că are un apartament, în care locuiește soția, și două case la sol, în centrul capitalei, pe care le-a dat copiilor. Doi dintre ei trăiesc în Chișinău, iar trei sunt împrăștiați prin lume – care prin Anglia, care prin Italia. De la ei și 11 nepoți. Copiii mai trec din când în când pe la el, dar cel mai des vine Cristinca, mezina familiei. Îi aduce câte un pachet de carne congelată ori primește brânză de vacă și ouă. Cu restul comunică „la mobil”, mai ales cu soția, pe care n-a văzut-o din toamnă. „Dap’ de ce să-mi fie dor? Ai văzut vre-un moșneag sau vre-o babă să se ducă la dansuri după 70? Eu n-am când să umblu pe drumuri. Am multă treabă aici”.
Casa lui moș Mihai este ultima dintr-o salbă de cocioabe retrase în colțul parcului „La Izvor”. „Aici stă Iulia, singura femeie. Dincolo e Volodea. Locul de aici, chiar lângă mine, e a unui prieten care lucrează la bază. Am eu grijă de el” își prezintă bătrânul vecinii neoficiali, pășind apăsat pe drumul însemnat cu urme de copite. „Nimeni nu deține acte de proprietate”, spune bătrânul.
„Noi ne-am adresat la Raisobez (pretură – din rus.), ca să ne facă hârtie pe pământ. Că pământul nu-i al meu. Și acolo ni-o spus că pământul e al parcului și nu dă voie să facem documente. Au trecut câțiva ani și pe la Poltava (în prezent șoseaua Balcani) au început prin pădurice să facă case. Tot pe pământul parcului. Și eu tot m-am adresat și atunci mi-o zis că deja se poate. Treb’ de bătut la o ușă, la alta”, relatează moș Mihai. Însă moș Mihai nici nu mai simte nevoia să insiste cu legalizarea, și nici cu investițiile. Nu are pe nimeni care ar vrea să-i „moștenească gospodăria”.
Autoritățile strâng din umeri când sunt întrebate de locuitorii din parc. La secția de poliție nr. 2, postul polițistului responsabil de zona respectivă este vacant. „Cred că’s ale oamenilor din zonă”, ne zice un ofițer, înainte să paseze mingea la pretură. Responsabili de la pretură ne recomandă să ne adresăm Întreprinderii Municipale „Spații Verzi”. „Dacă dumneavoastră aveți informații de acest fel, spuneți-ne nouă, ca noi mai departe să începem să luăm atitudine”, sugerează Galina Leahu, șef-adjunct al instituției.
Bătrânul nici nu concepe revenirea la bloc. „Mie nu-mi trebuie acolo, mie aici mi-e bine. Ce să fac? Să stau toată ziua la televizor? Aici am tot!”, explică moș Mihai. Tot aici dorește să-și petreacă ultimii 5 ani din viață. Știe că atâta i-a mai rămas de trăit, tot din visele sale profetice. „Eu ce-am visat, a doua zi știu ce-o să fie! Puteți să veniți să vedeți!”, ne îndeamnă bătrânul.