Articol tradus din limba ucraineană. Versiunea originală poate fi accesată aici.
#2
Vera Lebedinskaia
Când, în 2014, a început invazia (referire la Războiul din Donbas, izbucnit după EuroMaidan – n.r.), soţul meu, care era artist emerit al Ucrainei, s-a mutat [din Doneţk] în Harkiv. A fost invitat, pentru că este cântăreţ de operă. Copilul a plecat cu treburi, iar eu m-am mai reţinut un pic, până la începutul lui 2016, cât să pun totul la punct, apoi m-am pomenit în Mariupol. Nu pot spune că a fost dorinţa mea. A fost un concurs de circumstanţe.
La început am fost profesoară la Școala specializată de muzică din Mariupol, predam canto academic pentru copii. Peste trei luni am fost invitată la teatru, să pun la punct abilităţile de canto ale actorilor. Pe atunci tocmai puneam în scenă „Cioara albă”, un musical. Eram mulţumită de ceea ce am reuşit să fac cu actorii la capitolul canto, plus că îmi și plăcea această activitate.
Iar peste un an, cei de la direcție m-au invitat să conduc departamentul muzical al teatrului. Am stat un pic pe gânduri, pentru că anterior nu mai lucrasem pe post de conducător, dar ulterior am acceptat. Astfel, începând cu 2018, am coordonat departamentul muzical al Teatrului din Mariupol. Și acum încă mai dețin această funcție, dar activez în calitate de actriță.
.
[De la ele] ți se făcea cald pe suflet
Am vizitat orașul Mariupol încă în perioada sovietică. Pe atunci eram actriță [la Doneţk] şi veneam acolo în turneu. Nu îmi prea plăcea orașul. Aerul era îngrozitor – erau foarte multe uzine. Nu puteai să porţi haine albe, pentru că totul devenea gri într-o oră.
Când m-am mutat acolo [în 2016], am remarcat că în Mariupol se făceau investiţii, iar oraşul se schimba practic de la un an la altul. Nu îl mai recunoşteam.
Mi-am cumpărat un apartament în centru, la două staţii distanță de teatru. Totul era pavat şi mă duceam cu plăcere pe jos la teatru, purtând tocuri. Clădirile erau restaurate, [se construiau] edificii noi pe care le vopseau în galben, în verde și, chiar dacă nu era soare, [de la ele] ți se făcea cald pe suflet.
Locuiam în zona numită „Miimea”. Denumirea venea de la magazinul „O mie de mărunțișuri” care era acolo. Tot acolo este Piața Libertății și a Păcii, unde a fost amenajat un havuz foarte frumos cu numeroși piloni decorativi – 25 de porumbei. Poate că au rămas, poate că nu s-a întâmplat nimic cu ei, dar, când toate acestea funcţionau, era foarte colorat – cânta muzica, funcţiona havuzul. Totul era atât de frumos și unde mai pui că se afla chiar în apropiere de casa mea.
.
Cum să plec, dacă abia am făcut borş?
Iniţial nu am crezut că a început războiul. Nici nu-mi puteam închipui că acum, când suntem în secolul XXI, oamenii s-ar putea apuca să bombardeze alți oameni. [Directoarea] Ludmila Leonidovna m-a sunat imediat și mi-a spus: „Vera, adună lucrurile. Plecăm.” Pe atunci mai puteai prinde bilete. Era data de 24 [februarie], bilete încă mai erau.
Am râs atunci. Cum să plec, dacă abia am făcut borş? Nu-mi puteam imagina [ce va urma], deși am avut experiența Donețkului, de unde am fost alungată. Și fiul îmi spunea: „Adună lucrurile şi pleacă”. El chiar şi înainte de război îmi sugera să plec. Dar eu tot ziceam: „Cum aş pleca? Doar am motan! Am lucruri!”. Dacă ştiam, lăsam totul şi plecam.
În oraş deja nu mai era lumină, nu mai era apă, dar zona centrală cumva mai funcţiona. Nu ştiam că se fac, cum să mă port și încotro s-o iau. Practic nu aveam cunoscuți [în oraș], iar toţi cei pe care îi știam erau colegi din cadrul teatrului.
Deja înţelegeam că trebuie să plec, pentru că nu ştiu ce mi-ar fi făcut ruşii, dacă ajungeam pe mâna lor. Înţelegeam acest lucru şi mă lua groaza.
Am încercat să caut pe cineva cu automobil, dar fără succes. Apoi a dispărut apa și lumina. Eram de una singură [în apartament] şi mi-a venit aşa un gând: „Dacă voi fi omorâtă aici, nu mai dă nimeni de mine, chiar dacă vor căuta printre ruine”. Fiul știa că, deocamdată, nu sunt la teatru, totuși i-am spus că voi merge încolo, pentru că aici deja este ceva de groază – a început încercuirea [orașului], se zvonea că cercul se strângea tot mai mult și eu auzeam tot mai multe și mai multe explozii.
Am avut un motan, Gabrielchik, l-am luat cu mine. Am luat produse, am adunat acte, am pus banii într-un rucsac mic. Aveam o valiză și o geantă. Am luat lucrurile de care, poate, nici nu aveam nevoie, dar la care țineam enorm. Nu prea știu care a fost logica după care m-am condus când am ales lucrurile.
A trebuit să mă pornesc pe jos – nu mai circula niciun transport. Nu puteam ajunge la teatru, deși acesta se afla la doar trei stații distanță, din cauza că deja începuse tirurile de artilerie. Nu știam unde va cădea mina. O cunoștință de-a vecinilor care tocmai era cu mașina m-a dus până la teatru.
.
Dacă, Doamne ferește, cade ceva, aici ne găsim groapa
La teatru am sosit la 4 martie 2022. [Colega mea] Oxana, [managera de costume], deja era acolo. Ea m-a întâmpinat, mi-a deschis ușile. Când ne-am văzut, ambele am izbucnit în plâns. Ea mi-a spus: „Vera Fiodorovna, ne aflăm în biroul dvs., la demisol.” Eu i-am zis: „Doamne, vom fi împreună.”
Bateria telefonului era pe terminate, doar cât mi-am sunat fiul să-l anunț că deja sunt la teatru. Ne-am cazat în biroul meu. Am luat cu mine [din apartament] Biblia pe care o am de la bunica. Am impresia că anume ea ne-a salvat. Mă rugam foarte mult. Noi cu Oxana ne așezam seara la masă. Aveam ceai, aveam ceea ce puteam mânca la cină și deschideam Sfânta Scriptură – Psalmul 90, 60, 50 – și citeam. Cred că Cel de Sus totuși ne-a auzit, pentru că a fost distrus totul, iar camera noastră nu a fost afectată. Epicentrul exploziei a fost în centrul sălii, iar camera noastră se află lateral cu scena. În stânga este un spațiu la demisol, tot acolo se află și intrarea în cameră. Cum de nu ne-a afectat?
[Inițial] Nu eram foarte mulți [în teatru], dar când a fost anunțată evacuarea, nu știu cum s-a răspândit vestea, însă lumea a început să se adune la teatru. Așteptau autocare cu cruci roşii, dar nu venea nimic, iar când începeau tirurile de artilerie, oamenii lăsau maşinile şi se adăposteau în incinta teatrului.
Au venit cei de la Consiliul Executiv Orăşenesc și-au spus: „Câte locuri sunt în sală?”. Le spuneam: „Nu putem caza lume în sală. Dacă, Doamne ferește, cade ceva, aici ne găsim groapa.” „Deschideţi oricum, lăsaţi oamenii să intre.”
Am deschis şi lumea a dat năvală. Totul era supraaglomerat – etajul întâi, sala, toate holurile; la etajul doi – puzderie de oameni. [Doar] La trei nu era. Din partea intrării de serviciu – parterul era arhiplin, acolo unde stă persoana de serviciu, la fel arhiplin, la postul de pompieri, în subsol – peste tot erau oameni. Stăteau aşezaţi direct pe podea.
Când am făcut primul „recensământ”, în incinta teatrului erau circa 1.200 de persoane. Trebuia să ne acomodăm cumva, să facem ceva. Era printre noi o electriciană, femeia s-a angajat să arate oamenilor unde să se cazeze. Noi cu Oxana am luat asupra noastră curăţenia din partea intrării de serviciu, primul şi al doilea etaj: măturam scările, spălam toaletele.
.
Am înţeles că am luat cu mine haine care nu ţin de cald
La început mâncam din produsele pe care le-am luat cu noi, dar mai apoi ele s-au terminat. Militarii din Teroborona (Trupele de apărare teritorială) vedeau că era multă lume, că este nevoie de ajutor, aşa că au început să aducă produse din magazinele şi depozitele afectate de explozii.
Iniţial nu aveam apă deloc, după care cei de la serviciul orășenesc de furnizare a apei au început să ne-o aducă în cisterne. Lumină şi căldură nu era. Ca dinadins, în calendar e martie, vin geruri cu temperaturi de până la -10. Era într-atât de frig… Eu am luat ceva haine cu mine, dar pe urmă am înţeles că erau haine care nu ţin de cald. În general, îmi erau dragi, dar nu aveam haine călduroase. Doar un halat.
Oamenii s-au organizat și au improvizat o bucătărie de campanie. Dar nu fierbeau, ci coceau ceva. Poate și pâine au copt o dată. Nu mai ţin minte. În rest, făceau focuri de tabără.
Noi aveam o cafenea, ne-au dat niște oale şi Mişa, el era… – dă, Doamne, să mai fie în viaţă, sper că s-au evacuat – este de origine caucaziană și, din tot ce ne aduceau – din peşte, fructe de mare – ne încropea ceva de mâncare. Nu era prea multă, dar oamenii, cel puţin, nu îndurau foame.
O dată în zi ne era repartizată mâncare, dar ni se mai aduceau biscuiţi, bomboane pentru copii și ne mai alegeam şi noi cu câte puţin din acestea. Noi recepţionam toate aceste produse, le descărcam, le stocam.
Apoi au început să vină lume cu noi născuţi – fusese bombardată maternitatea. Militarii continuau să ne aducă diverse lucruri, tot din magazinele afectate de bombardamente.
Nu aveam cum să ne spălăm. Păstram apa ca să ne ajungă să ne spălăm pe dinţi și pe mâini. Am improvizat și ecusoane. Încă mai păstrez un ecuson de atunci, e în Ujhorod. Când am montat „Drama din Mariupol”, l-am folosit în cadrul spectacolului. Noi purtam ecusoane şi oamenii ştiau că se pot adresa la noi pentru tot felul de probleme.
Au fost aduse generatoare, dar era foarte multă lume şi nu mai apucam să-mi încarc bateria telefonului. În plus, nu peste tot exista reţea. Lângă noi se afla o catedrală nouă, acolo era semnal, dar pentru că aveam experienţa Doneţkului – colegul meu de la şcoala de muzică fusese omorât de o schijă – înţelegeam că nu voi ieşi [din teatru] să merg până acolo. Îmi era frică, pentru că avioanele veneau la fiecare trei minute. Aveam impresia că zburau să bombardeze [uzina] „Azovstal”.
.
Aveam încredere că Mariupolul va rezista
Eu credeam în faptul că mă voi salva în acest teatru. Nu ştiu cum ar fi fost totul [dacă stăteam] acasă [în apartament], dar la teatru, în biroul meu, [simțeam că] totul va fi bine. Mă rugam, citeam Evanghelia, îl rugam pe Dumnezeu: „Doamne, te rog, îmi doresc atât de mult…”. Eu doar încă nu le-am făcut pe toate în această viață, mai am multe… de făcut.
Apăruse un aparat de radio și deja puteam afla noutățile. Erau informații care ne insuflau speranță. Aveam încredere că Mariupolul va rezista. Eu aveam mare încredere, totuși noi nu eram la curent cu toate detaliile, nu știam că eram încercuiți din toate părțile, că suntem într-un cerc. Ascultam radioul, după care emisia a fost întreruptă.
Oamenii erau diferiți. Când am deschis ușile [teatrului], peste vreo două zile, am intrat în sală [de spectacole] și am văzut cum lumea distruge fotoliile. Le spun; „Ce faceți, oameni buni? Doar sunt bunuri! Cum e posibil?”. La care ei îmi bagă replica: „Iar noi unde să dormim? Unde să mâncăm?”.
Smulgeau fotoliile; pe părțile moi – dormeau, pe cele din lemn – le puneau pe foc. Au scos tot decorul scenic, scotoceau prin toate subsolurile. Era îngrozitor să vezi toate aceste lucruri.
Sunt un om de teatru, chiar dacă am activat doar șase ani în acest teatru, dar mă durea inima – teatrul doar este un templu. Am înţeles că nu vom putea face nimic cu asta. Din păcate, aceasta a devenit realitatea în care trăiam.
Iniţial nu încuiam uşa [biroului], dar pe urmă, când în teatru s-au înghesuit 1.200 de persoane, atunci când ieşeam, aveam grijă să rămână cineva în cămăruţa noastră, pentru că tot intrau niște tineri care căutau ceva.
.
„Fetelor, teatrul nu mai este”
Noi cu Oxana ne trezeam la ore diferite, uneori şi la 10:00, dar anume la 16 martie ne-am trezit dis-de-dimineață și am făcut curățenie. Oxana era nervoasă, eu eram debusolată. Înţelegeam că situaţia este într-atât de tensionată, încât nici nu ştiam ce să facem. Anume în acea zi, mulţi au plecat [din teatru]. Şi în ajun, pe data de 15, unii au plecat. (Printre ei s-au numărat și actorii teatrului Igor Kitriş şi Olena Bila, povestea cărora am publicat-o săptămâna trecută).
Nu ţin minte ce oră era… Noi cu Oxana făcusem deja turul teatrului, eu m-am aşezat un pic, alături se zbenguia pisoiul meu. L-am hrănit. Hrana lui era pe terminate, iar el mânca doar salam. Mă gândeam: sărăcuțule, cu ce am să te hrănesc de acum înainte?
Nu-mi găseam locul, aşa că am întrebat-o pe Oxana de ce stăm. I-am propus să mergem în atelierul de costume să luăm nişte basmale… Dacă va fi să plecăm, va trebui să ne legăm actele de corp. Ea unde face: „Staţi pe loc! Vera Fiodorovna, staţi pe loc!”. Tăceam şi mă uitam. Pisoiul a trecut în fugă… Eu nu am văzut, dar ea povestea, pe urmă, că, cu un minut înainte de a se întâmpla totul, motanului i se zburlise blana, îşi arcuise spatele şi o privea ţintă.
Eu stăteam pe loc şi-i mai zic Oxanei o dată: „De ce mai zăbovim? Hai să mergem!”. „- V-am spus să staţi pe loc!”. Am tăcut mâlc. Era o atmosferă atât de apăsătoare, încât îmi venea s-o iau la sănătoasa.
Dintr-odată, am auzit vuietul unui avion. Parcă a zburat pe alături, dar imediat s-a auzit șuieratul unei bombe. A fost un șuierat îngrozitor. Ne-am dus glonţ în cămăruța fără geamuri, unde nu mai era nimic. Eu nu am auzit explozia. A fost un fel de lovitură, urmată de o pocnitură, ca o explozie în vid. Din câte am înţeles, bomba [inițial] a căzut şi pe urmă a explodat, în interior.
Nu a fost o explozie asurzitoare, a fost un fel de explozie puternică în interior și imediat au răsunat strigătele oamenilor: „Ajutor! Ajutor!”.
Tencuiala a început să cadă, iar noi stăteam cu toţii în acea cameră. Nu ştiu cât timp a trecut, dar când am ieşit, uşi nu mai erau. Nu era nimic, nici cuierul, nici lucrurile noastre. Toate au fost aruncate, împrăştiate undeva. A rămas doar uşa de la cămăruţa mică fără geamuri. Oamenii strigau foarte tare, după care s-a lăsat liniştea.
[Soţul Oxanei] Serghei ne spune: „Merg să văd ce-i acolo.” Când s-a întors, ne-a îmbrățișat și a zis: „Fetelor, teatrul nu mai există. Pregătiţi-vă să plecăm, am acoperit cadavrele. Trebuie să plecăm. Acuș totul o să se prăbușească și n-o să mai putem ieși de aici.”
Am început să țip, să-mi chem pisoiul. Nu știu unde dispăruse. Nu-l puteam căuta, pentru că Serghei ne striga să părăsim teatrul. Dacă ne-am fi reținut un pic, nu am mai fi avut scăpare de acolo, pentru că începuse tirurile de artilerie.
Eram cuprinşi de groază, nu înţelegeam ce se întâmplă. Când am început să ieșim, Oxana cădea, eu mă agăţam de ceva… Zăceau cadavre, noi nu puteam… Doar nu erau nişte cadavre oarecare, erau persoanele care au locuit în camera de lângă scenă. Anterior, acolo locuise Ellocika, o cunoştinţă de-a mea, după care ei au plecat, iar locul lor a fost ocupat de o familie – soţul, soţia şi un copil. Bărbatul şi femeia zăceau acolo, dar nu ştiu unde era copilul. După care, când ne-am ridicat în vestibul, lumea ieșea din adăpostul antiaerian [al teatrului]. Nimeni dintre cei aflați în adăpost nu a avut de suferit. Unda de şoc provocată de explozie a trecut în așa fel, încât nu au fost afectate nici adăpostul antiaerian, și nici cămăruța noastră. Cineva sângera, cineva era rănit, dar ei ieșeau. Într-o parte zăcea o fetiță. Probabil era moartă. Părinții erau alături. Totul se întâmpla ca în ceață. Incendiul încă nu începuse, iar portretele noastre încă mai atârnau pe perete.
.
Erau imagini apocaliptice
Eu nu ieșisem două săptămâni [din teatru] și ceea ce am văzut erau imagini apocaliptice. Edificiile erau frumoase, totul era îngrijit, iar acum totul e ars, nu a mai rămas nimic. Nici teatrul nu mai era și doar copaci înnegriți de jur-împrejur.
Nu știu de ce, dar noi am luat-o la fugă înspre mare. Să fi alergat un cartier, când au început tirurile de artilerie. Doar cât am reușit [să ne îndepărtăm de teatru]. Când tirul a contenit, m-am uitat în urmă – acolo totul deja era ars. În urma noastră poate vreo 15 persoane să fi ieșit [din teatru]. La sigur că cineva a rămas blocat în subsol, sub dărâmături. La subsol era biroul Oxanei, soțul ei a încercat să-l verifice, dar totul era acoperit cu dărâmături.
Am alergat până în Pesceanka – asta e o așezăre [de la periferia Mariupolului], acolo este o plajă extraordinară. Cu mașina îți ia 20-25 de minute, dar eu am avut impresia că noi am ajuns [pe jos] la ea în 20 de minute, într-atât de mult se distorsionase noțiunea de timp. Mai opream să ne tragem sufletul, dar eu, la anii mei, nu simțeam oboseala. Eram în stare de șoc.
Ajunși în Pesceanka, am constatat că totul era bombardat, toate casele erau distruse. Doar una mai era întreagă, dar nu se vedea nimeni. „Oxana, de ce am venit aici? – Am o cunoștință care, posibil, locuiește aici.”
Resemnaţi, murdari, plini de tencuială, abia de ne târam picioarele. O tânără a ieșit și ne-a îndemnat s-o urmăm. Ne-a condus în casă și ne explică: „Aici este [casa] vecinei mele. Acum ea locuiește la mama mea, voi puteți rămâne aici un timp.” Femeia ne-a adus ceva de-ale gurii. În fața casei era o groapă mare. Probabil de la un obuz. Toate geamurile erau sparte, dar puteam face focul în sobă. Era frig.
Noi cu Oxana ne-am făcut comod pe canapea, iar băieții s-au aciuat undeva pe podea. Nu dormeam, pentru că avioanele zburau la fiecare cinci minute – unul încolo, altul încoace. Nu știam dacă vor lansa vreo bombă peste noi sau nu. Femeia care ne-a condus ne-a spus că zona a fost bombardată ceva mai devreme. Mai întâi acest sătuc, apoi s-au îndreptat spre [oțelăria] „Azovstal” – „Acum nu ne vor bombarda.”
Am rămas peste noapte… Nu pot spune că am înnoptat. Mai mult am așteptat. Nu aveam habar încotro s-o luăm. Dimineața, femeia ne-a adus ceva de mâncare și a întrebat: „Ce veți face mai departe?”. Noi nu aveam unde pleca, așa că ne gândeam să mergem de-a lungul litoralului până la Berdeansk. Și femeia din nou întreabă: „Bine, dar printre voi este vreun șofer? – Da, Serghei e șofer”. Ei [Serghei și Oxana] aveau mașină, dar nu aveau combustibil, iar când teatrul a fost bombardat, mașina lor a fost strivită de un perete. Femeia ne-a spus că ei au două mașini: „Puteți să mergeți cu noi. Suntem ultimii care vom părăsi acest sătuc”.
Nu știam cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Conștientizarea că nu poți face nimic, acel sentiment de disperare, el pur și simplu [te omoară].
.
Spre norocul meu, atunci ei nu aveau calculatoare
Am făcut plinul și am plecat la drum. Am ajuns cu chiu cu vai până la Berdeansk, pentru că am avut de trecut prin foarte multe posturi de control. Știam că trebuie să fii atent când discuți cu dânșii, pentru că nu știi peste cine dai. În mașina noastră erau femeile și feciorul Oxanei. El avea 19 ani, dar era student și avea actele asupra sa. La mine cu greu puteai să priveşti. Arătam oribil.
Când părăseam orașul, ei [soldații ruși] deja erau practic în centrul [Mariupolului]. Noi încă nu știam că Berdeanskul este ocupat, dar când am ajuns în orășelul Manhush, o localitate de lângă Mariupol, am înțeles că drumul deja este ocupat – pe el stăteau rușii. Spre norocul meu, atunci ei nu aveau calculatoare. Ei notau cu pixul cine pleacă, verificau pașapoartele și atât. Drumul a fost lung, ne opreau, se uitau prin genți.
În Berdeansk era ceva de groază – atâta lume, încât nimeni nu ne primea să înnoptăm. Am mers la o biserică creștină, care ne-a adăpostit. Refugiații din Mariupol erau acceptați – noi arătam atât de oribil, încât ne-au lăsat să intrăm și ne-au hrănit.
Două zile am înnoptat acolo – nu puteam pleca, pentru că nu aveam combustibil. De ieșit nu ieșeam nicăieri – doar până la magazin, după apă. Când a fost anunțată evacuarea, ne-am adunat pe la 11:00, dar nu se întâmpla nimic. Erau foarte multe mașini, toți așteptau autobuzele care să evacueze oamenii, dar așa și nu venea nimic. Eu le spun: „Vă rog, să mergem. Nu va fi nicio evacuare, să plecăm.” Am riscat și ne-am continuat drumul pe cont propriu. În urma noastră s-au încolonat câteva maşini, dar nu prea multe, vreo 5-6.
Foarte multe posturi de control – vreo douăzeci. Am ajuns până la orăşelul Vasîlivka, nu departe de Zaporojie. Undeva, în față, se duc lupte. Totul bubuie și arde. Era de groază ceea ce am văzut în estul Ucrainei noastre.
Ce-au făcut ei cu pământurile noastre? Acolo erau câmpuri cu grâu de toamnă – totul era numai brazde de la obuze. Totul era ars. Tehnică lovită direct, jucării pentru copii împrăştiate.
Când am ajuns în Vasîlivka, acolo se aflau kadâroviții. Ei nu lăsau autobuzele pentru evacuarea civililor să treacă. Când a început lupta, autobuzele au făcut cale întoarsă, iar pe noi ne-a lăsat să trecem înaintea lor. Din câte înţeleg, ei pur şi simplu ne-au îndrumat spre moarte: „Mergeți. Cum va fi, aşa va fi.”
.
Mai c-am sărutat pământul
Cât mergeam, bum acolo, bum aici, bum dincolo. Acolo arde, dincolo explodează. Pe drumul pe care ne deplasam, podul s-a năruit și a trebuit să facem un ocol prin sate în flăcări. Când am ajuns, totuşi, pe drumuri lăturalnice, acolo erau băieţii noştri [militarii ucraineni]. Noi mai c-am sărutat pământul.
Apoi am plecat în Zaporojie, acolo am fost întâmpinați și cazați la o grădiniţă. Ne bucuram de toate – acolo era cald și era apă caldă. Timp de trei săptămâni, 21 de zile, noi practic nu făcusem baie. Eram recunoscători că ne-au permis să facem un duş în acea micuţă cameră de baie.
Ne părea că nu mai scăpăm de mizerie. Ne spălam, iar de pe noi tot curgea și curgea apă neagră.
Când mi-am sunat fiul, ei credeau că am murit. Teatrul a fost bombardat pe data de 16 [martie], iar eu am putut să-l sun abia peste patru zile.
Când am văzut gara feroviară din oraşul Zaporojie, am avut impresia că eram în anul ‘41 – oameni înghesuiţi lângă vagoane, zeci de mii de oameni.
Drumul a durat aproape 30 de ore. Seara, în tren nu era lumină. Trenul se oprea foarte des, pentru că nu se știa care este starea căii ferate mai departe sau dacă vor mai zbura avioane. Se străduiu ca trenul să meargă cât mai neobservat.
Am ieșit la o stație de lângă Lviv. Fiul m-a întâmpinat. De-acolo am mers în oraşul Sambir, unde fiul m-a cazat într-un hotel. Persoana de la recepție s-a speriat de mine. Mai târziu, după ce m-am schimbat de haine și am ieșit, el și-a cerut iertare.
Am locuit acolo timp de şase zile, după care fiul m-a dus în altă parte. Cam vreo lună şi jumătate m-am odihnit, pentru că, din cauza şocului, mă simţeam foarte rău.
.
Teatrul tot este o armă. La fel și limba
La Ujhorod am sosit în luna mai. [Directoarea] Ludmila Leonidovna m-a sunat şi m-a întrebat: „Vii la Ujhorod, să relansăm teatrul?”. Am venit imediat. Ne-au oferit locuri în cămin. Este un cămin tare bun. Avem de toate, de-o dragoste să trăiești. Am început lucrul. Primul nostru spectacol – „Krik nații”.
Acest prim spectacola fost extrem de dificil pentru mine, pentru că a trebuit să retrăiesc totul [prin ce-am trecut]. Totuși, dacă nu veneam la teatru, probabil mi-ar fi fost și mai dificil.
„Krik nații” este pentru mine un fel de renaștere. Este un spectacol despre limba și viața noastră. Am spus că, anterior, eram vorbitoare de rusă, însă, de când am sosit în Ujhorod, am început să vorbesc în ucraineană. Da, nici acum n-o vorbesc prea bine, posibil că mai am încă multe cuvinte rusești în vocabular, dar am renunțat la rusă. Teatrul tot este o armă. La fel și limba, tot este o armă.
Dacă la Mariupol am fi vorbit în ucraineană, rusciștii n-ar fi spus că suntem o națiune. Nu, nu suntem o națiune. La capitolul mentalitate – nu suntem o națiune, după modul de viață – nu suntem o națiune, la capitolul curățenie – tot nu suntem o națiune.
.
Blocul meu [din Mariupol] a scăpat nevătămat
După stresul suportat, am vrut să scap de tot părul de pe cap. Şi am făcut acest lucru când eram în Ujhorod. Înainte de Revelion, m-am tuns la zero şi am simțit aşa o uşurare… Nu ştiu de ce eram atât de bucuroasă. Două zile am evitat să mă vadă alte persoane, aşa că purtam căciulă. Eram practic cheală. Totuşi, când mi-am scos căciula, inițial toți au fost șocați, după care mi-au spus: „Vera Feodorovna, arătați tare fain!”.
Blocul meu [din Mariupol] a scăpat nevătămat. Cred că l-au salvat rugăciunile mele: „Doamne, fă așa ca să reziste.” [Blocul] A fost lovit, dar apartamentul nu a fost afectat, nici măcar nu a fost devastat. El se află la etajul doi și în el locuiesc acum actorii noștri. Sunt oameni de treabă – el este armean, ea este rusoaică, dar ei ca și cum „n-au treabă cu politica”. Fiul lor e în Rostov [Rusia], [inițial] au plecat acolo, după care au revenit în Mariupol și și-au găsit casa rasă de pe fața pământului. M-au sunat și mi-au spus: „Vera, blocul tău e întreg, iar noi nu avem unde să locuim”. „- Intrați! Dacă veți face nițel ordine, acolo este totul [pentru trai].”
Nu știu dacă voi reveni acolo… Dacă va fi sub jurisdicția Ucrainei, cred că da. Dacă nu, atunci pot spune ce le-am făcut un cadou.