Polina CupceaLudmila, o pensionară de 74 de ani din orașul Tatarbunar, regiunea Odessa, împletește plase de camuflaj pentru armata ucraineană de opt ani. Purtată de amprenta Holodomorului organizat de sovietici pe teritoriul Ucrainei – „asta nu se poate ierta” – o face pentru țara sa și pentru soldații care luptă pentru libertatea poporului ucrainean, insistă ea.
Dintr-o cutie din carton plină cu cordele rupte din haine sau textile uzate, Ludmila alege o panglică verde de-o șchioapă. Se apropie de plasa de prins pește agățată în cuie pe un perete și ochește un pătrățel.
„Nu există o regulă cum anume ar trebui să țeși plasele de camuflaj. Important e să mai lași și pătrățele libere”, ne spune ea în ucraineană.Cât am documentat subiectul cu ea, bătrâna a refuzat categoric să vorbească în rusă. La fel, a cerut ca și materialul să apară doar în limba română sau ucraineană.
Ludmila a început să împletească plase de camuflaj din toamna anului 2014. După Maidan, o prietenă de-a ei, Elghiza, care avea un băiat pe frontul din Donbas, le-a invitat pe prietenele sale, printre care și Ludmila, să mai tăifăsuiască. Discuțiile au ajuns și la situația din estul Ucrainei, inclusiv despre cum ar putea ajuta armata ucraineană.
„O colegă a spus că este necesitate mare de plase de camuflaj, ca să acopere tancurile, ambulanțele sau corturile din tranșee. Eu tot mă gândeam să facem asta, dar habar nu aveam unde să găsim o odaie și cum anume să punem pe roate toată mașinăria. Aceste plase sunt foarte importante în război”, asigură Ludmila, în timp ce degetele orchestrează cordelele peste plasa de pește.
Una dintre prietene s-a oferit cu o cameră goală dintr-un apartament pe care-l dădea în chirie. Atunci, în 2014, nu avea chiriași, iar echipa de femei, în frunte cu Ludmila, s-a bucurat enorm de oportunitate. Soțul uneia a făcut carcasa – o scândură lungă pe care se bat cuiele, iar ele au adus mese și scaune. Și cordele, pe care le tăiau acasă din ce găseau: tricouri, cearșafuri, toate vechi.
La început au învățat de pe Youtube arta împletitului, dar, concomitent, o sunau și pe o activistă din Odessa cu experiență în țeserea plaselor de camuflaj. „Când o telefonam pe Iuliya și pe voluntarele sale din Odessa, când deschideam Youtube-ul. Singure am învățat să coasem. Primele plase erau albe, căci era iarna. Parcă erau niște plăpumi”, ne spune pensionara cu vocea sa blândă.
Însă recunoaște că, în primii ani de după 2014, nu s-au limitat la plase. Au cusut și chiloți, „vreo 300 de perechi. Atunci soldații erau îmbrăcați sumar. Nu erau dotați, ca acum. Am strâns și ierburi, mâncare, haine și trimiteam pe front”.
În acel apartament au stat vreo doi ani. „Nu se încălzea, dar nici bani nu aveam, ca să plătim căldura. Iarna era frig, ferestrele erau slabe. Înghețam”, povestește Ludmila. De la frig, i-au degerat picioarele. A mers în Odessa, la o cunoscută care lucrează într-o clinică japoneză, ca să o consulte. „Mi-a spus că rănile sunt de la frig și că au degerat picioarele. Însă primăvara mi-am revenit”, povestește ea degajată.
La un moment dat, activista din Odessa i-a transmis niște plase de prins pește și 1.500 de grivne, ca să cumpere un cămin și să se încălzească. Însă Ludmila s-a gândit că ea oricum aleargă dintr-o parte în alta și nu o va ajuta cu nimic căldura căminelor, așa că „am trimis banii feciorului Elghizei, pe front, ca să procure un cărucior cu care duci lucruri prin tranșee”.
Situația a durat până când, într-una din zile, s-au întâlnit accidental cu directorul unui centru sportiv din oraș și l-au rugat să le primească pentru o iarnă în clădire. Și, „cum am intrat, așa și nu am mai ieșit. Deja de șase ani”, zice veselă și cu recunoștință în glas pensionara.
În toți acești ani, Ludmilei și echipei sale de prietene li s-a alăturat multă lume. Cineva vine de dimineață până la amiază, altcineva – de la amiază până spre seară, alții – după ce își termină ziua de muncă. „Deja toată regiunea ne cunoaște. Care taie, care vopsesc. De regulă, lucrează câte un om la fiecare metru. Trei zile ia să produci o plasă.”
În vacanțele de iarnă și de vară, li se mai alătură profesori și școlari. „E bine când vin cei care au mai fost, pentru că îți ia mult timp să le explici celor noi.” Cel mai mult s-au adunat în acest an, când Rusia a atacat deschis Ucraina, pe 24 februarie. „Atunci au ajutat și refugiații. Eram în jur de 15 oameni pe zi.”
Cu cordelele nu au probleme. Le rup din tot ce este vechi: tricouri, pulovere, cearșafuri, draperii, și le vopsesc în verde, maro sau alb. „Multă lume aduce aici haine vechi, fără să le cerem”, arată Ludmila spre vrafurile de haine aruncate chiar la intrarea în sală.
Le e mai dificil cu plasele de prins pește, deoarece sunt scumpe, iar ele nu-și pot permite din pensie să le procure. Noroc că s-au găsit câțiva oameni de afaceri care, periodic, le cumpără și le aduc la centru. „Sunt și dintre cei care donează bani pentru aceste plase. Uneori chiar artiști cumpărau plasele [de camuflaj], iar din banii adunați procuram pe cele de pește. Alteori, anumite centre militare sau comisariate ne cereau să împletim, iar la final, ca și recompensă, ceream plase de pește”, explică femeia soluțiile găsite.
Împletesc plase de diferite mărimi și deja știe care și pentru ce sunt: 3×4 metri – pentru aruncătorul de mine; 3×6 metri – pentru autobuz; 6×10 metri – pentru tanc, iar 8×8 metri – pentru cortul medicilor.
La început, împleteau la cerere. Le împachetau, le transmiteau voluntarelor din Odessa, iar de-acolo, plasele ajungeau pe front. „Trimiteam concret la oameni care au nevoie, care nu o să le piardă sau nu o să le vândă. Sunt băieți pe care îi știu de opt ani de zile”, arată ea mândră spre un steag ucrainean pe care sunt însemnate cu cerneală mesaje de la soldații aflați pe front.
Astăzi, când necesitatea plaselor de camuflaj a crescut, le țese cu și fără cerere. „E mare nevoie de ele. Vin chiar direct de-aici militarii și le iau. Nu reușim să împletim, la câtă cerere este.”
Chiar și așa, bătrâna nu mai rezistă să stea toată ziua la centrul sportiv. „O zi întreagă e greu pentru mine. Vin la 9 dimineața și stau până vine schimbul, adică până după prânz. Putere nu prea mai am, că îmbătrânesc.” Dar insistă să vină în continuare. „Mă tem că, dacă nu o să mă prezint la centru și o să las baltă, o să se închidă totul și nu o să se ducă nimeni”, se confesează ea.
.
***
Ludmila trăiește singură. Soțul a decedat anul trecut, iar unica fiică e plecată peste hotare. O mai vizitează ea regulat și o susține, dar în restul timpului se mângâie cu împletitul plaselor de camuflaj, cu grădina din curtea blocului, de care are grijă să arate ca din poveste, și cu o pisică bolnavă.
Mulți din preajma ei o descriu ca fiind o ciudată, mai ales că militează cu atâta tărie pentru „ruperea definitivă” a Ucrainei de Rusia, dar pe dânsa asta nu o deranjează. Mai degrabă o amuză.
De opt ani face voluntariat, cum îl numește ea, fără să fie remunerată. A început pe când avea 66 de ani, iar de atunci a țesut atâtea plase de camuflaj, încât „ar acoperi Tatarbunarul”, e sigură ea.
A fost o decizie conștientă, o reacție a unor întâmplări din copilărie care au marcat-o profund. Mama ei a fost martoră a Holodomorului – foametea organizată de regimul sovietic care a dus la moartea a milioane de ucraineni între 1932 și 1933, iar Ludmila ține minte și astăzi mărturiile ei. Era încă o copilă când, în timpul unei vizite în satul natal al mamei sale, un cătun din regiunea Odessa, observase numeroase case părăsite. Curioasă, a întrebat-o pe mama ei de ce nu trăiește nimeni în ele.
‘- Aici mama și-a mâncat copiii. După ce îi hrănea pe copii cu mâncare din alți copii, femeia își ieșea de minți. Apoi murea și ea de foame.
– Dar aici?
– Și aici părinții și-au mâncat copiii.’
Istoriile înfiorătoare ale mamei sale erau alimentate și de cele ale bunicilor. Una dintre ele o mai bântuie și acum. „Bunica îmi povestea că la tocuri se aducea grâul de pe deal. Cine făcea norma, primea câte o bucată de pâine. Din cauza foamei, bunica alerga spre casă, ca să nu mănânce codrul de pâine. Însă, ajunsă în ogradă, nu înțelegea cum de a mâncat pâinea pe care trebuia să o dea copiilor ei. Alteori, lega la spate bucata de pâine, ca să nu o înfulece. Foame mare era. Strângeau oamenii morți cu căruța și îi duceau la o groapă comună”, repovestește ea cu ochii umezi.
Astăzi, pe acel loc, e o pădurice de cruci.
Peste ani, elevă fiind, a observat că la lecțiile de istorie nu se povestea nimic despre anii 1932-1933. Ludmila nu s-a sinchisit și a întrebat profesorul. „El ne-a spus, cu vocea șoptită, că despre aceste vremuri nu se povestește. Așa teme erau interzise.”
Copilăria sa a fost marcată nu doar de aceste povestiri, ci și de faptul că trăia două vieți paralele: cea din casă și cea din afara ei. „Părinții au cultivat în mine dragostea de țară, de neam, de tradiții. Îmi aduc aminte cu drag de Crăciun, colinde, religie și de cât de multă iubire ne ofereau ai noștri. Lucruri pe care nu le spuneam nimănui.”
În 1972, la doar 24 de ani, și-a pierdut mama. La înmormântare a venit și o mătușă care fugise în România, după ce soțul îi fusese împușcat de sovietici, „pentru că nu a vrut să le dea averea sa pe degeaba” în timpul colectivizării. Ludmila auzea cum rudele o tot întrebau de ce nu a venit mai devreme prin Tatarbunar. „Ea spunea că rușii mi-au furat totul și, respectiv, la ce să vin? … Desigur că toate astea au lăsat o amprentă asupra mea. Mai ales că au fost adevăruri pe care nimeni nu voia în școli să-l spună. Despre Holodomor s-a povestit, deschis, lumii întregi, după anii 2000”, constată bătrâna, cu ochii ațintiți spre plasă.
Din această cauză, Ludmila a perceput întotdeauna Uniunea Sovietică, precum și succesoarea ei – Federația Rusă, ca pe un stat cotropitor care s-a camuflat, ca și pânzele pe care le împletește acum, sub diverse lozinci iluzorii. „Am lucrat contabilă în colhoz și înțelegeam bine cu se mănâncă asta. Când e colhoz, pe nimeni nu interesează oamenii, doar cât să suplinească planul, care era trâmbițat cu mare fast la Moscova.”
După 1991, a crezut că vor fi schimbări spre bine, dar, în special, că se vor depărta de Rusia. „Până la urmă, nimic nu s-a schimbat… Războiul acesta e un test la supraviețuirea umanității și la libertatea definitivă a Ucrainei. Noi suntem obligați să biruim. Nici nu vreau să mă gândesc că Rusia ar putea să învingă. Dacă nu în viața asta, oricum noi pe ruși, fie și în altă viață, dar o să-i biruim”, se consolează Ludmila, în timp ce își aranjează la piept steagul compus din două agrafe din os: una galbenă suprapusă peste alta albastră.
Mulțumiri speciale Tetianei, care a asigurat traducerea din limba ucraineană în limba română.