Polina CupceaDe câțiva ani, trei membri ai unei familii din Republica Moldova se întâlnesc seară de seară, în bucătăria casei, exact la ora 22.00. Soneria unui telefon mobil negru le amintește că e timpul să bea pastilele. Nici nu se privesc între ei. Fiecare își umple câte o cană cu apă de la robinet și înghite câte „un bumb”. Apoi se despart, la fel de tăcuți. Adolescentul pleacă în camera sa, bălăbănindu-și mâinile și târșâindu-și picioarele, iar părinții merg în dormitor, căscând somnoros.
.
Elena* ciocănește grăbită tastatura calculatorului în fața căruia își petrece o bună parte din zile. E puțin trecut de ora 9 dimineață, iar razele fierbinți ale soarelui pătrund cu ușurință în cabinetul micuț, lăsându-i mici pete trandafirii pe fața blajină și puhavă. Alături, Vasea își încruntă sprâncenele cu putere. Vrea să pară serios, deși îi mai scapă câte un hohot de râs care îi dezvelește dinții rari și negricioși, galbeni pe la rădăcini.
– Unde locuiești?
Înarmată cu un pix, Elena pornește o anchetă pe care tocmai o imprimase.
Vasea lasă pleoapele să-i cadă peste albul ochilor tulbure ca fiertura de ovăz și oftează prelung.
– Planeta Pământ, бляха-муха (eufemism rusesc care exprimă o surpriză, supărare, iritare sau altă emoție puternică – n.r.)!, răspunde bărbatul și izbucnește într-un hohot nestăvilit.
– Ce ai băut de ești așa vesel? Vodcă, pastile? Ai amestecat cu travkă (din rusă – marijuana)?
– Бляха-муха! Ce bine e când lumea zâmbește, o trântește bărbatul vesel, fugind de întrebare. Își ascunde fața între mâinile tatuate și chicotește mai departe nepotolit.
– Vasea, serios te întreb. Unde locuiești?
Elena îl scanează cu privirea pe bărbatul înalt și costeliv care gustă din libertate numai de două zile. Costumul sportiv din fâș e ponosit, boțit și miroase a stătut.
– Nu știu. La un prieten. Nu cunosc adresa!, strigă el nervos.
Întoarce capul spre ușă și, de parcă și-ar deplânge ultimii 20 de ani petrecuți la răcoare pentru furt, huliganism și încăierare soldată cu omor, Vasea începe să fredoneze: „Дом стоит, свет горит, / Из окна видна даль. Так откуда взялась печаль?” (Casa stă, lumina arde, / Prin fereastră se vede zarea. / Atunci de unde s-a luat tristețea?)
Îngânatul piesei lui Victor Țoi este întreruptă de apariția contabilei – o blondă tânără și subțire cu un teanc de acte în mâini.
– Te rog, Vasea, așteaptă un pic. Cinci minute, îl roagă Elena.
– Бляха-муха, da’ unde să mă grăbesc?!, zâmbește amar bărbatul și se mută pe un scaun de lângă ușă, aranjându-și cu grijă șapca pe pulpe.
În timp ce Elena verifică minuțios actele, Vasea o măsoară pe contabilă din cap până-n picioare și oftează prelung. Își umezește buzele cu limba, scoate un plescăit, apoi oftează din nou. Tunsoarea chilug îi scoate în relief pomeții osoși și ochii de un verde strident.
După ce contabila iese din cabinet, Vasea revine la masă. Trebuie s-o scoată în capăt cu ancheta. Își pocnește pe rând degetele și o urmărește îngândurat pe Elena, o femeie de 50 de ani, cu forme, păr negru, priviri serioase și mohorâte.
– Azi e miercuri, dar tu de luni ești în libertate. Mai întâi de toate, trebuie să te grăbești și să te prezinți la secția de poliție, ca să te ia la evidență. Apoi, ne ocupăm și de buletin.
– Lenaaa, cum să mă duc eu așa la poliție?! Aaa?! Ei o să mă miroase de la o poștă, o trântește speriat bărbatul.
– Tu ai amestecat vodcă cu droguri!, presupune Elena cu voce tare.
– Daaaa, бляха-муха!, confirmă Vasea și se pornește pe râs.
Elena îl așteaptă până se potolește. Îl întreabă dacă continuă tratamentul pentru HIV, pe care îl primea la închisoare. Vasea îi spune că a uitat pastilele pe polița din celulă și că, de două zile, nu a mai luat nimic.
– Ce pastile luai? Verzi sau albastre?
– Verzi, бляха-муха.
– Am înțeles. O să fie nevoie să mergi la medicul infecționist, ca să reiei tratamentul. Apoi o să treci și pe la asistentul social, ca să-ți verifice situația. În capătul holului, este cabinetul juristului. Dacă ai vreo problemă, poți să-i faci o vizită. Numai să vii înainte să te droghezi.
Îi prezintă toate serviciile pe care centrul le oferă persoanelor cu HIV/SIDA și membrilor familiilor acestora. Pe lângă utilitățile instituției: sală de sport, spălătorie, duș, cameră de agrement pentru copii, aici persoanele cu HIV mai beneficiază de asistența unui jurist, psiholog, asistent social, medic infecționist, cât și a unui consultant „de la egal la egal”, așa cum e Elena.
.
Statistica ultimilor ani rată o creștere constantă a numărului de persoane depistate pozitiv cu virusul HIV. Iar asta sunt doar datele oficiale.
.
Cei doi se cufundă într-o tăcere apăsătoare. Vasea apleacă capul în piept. Elena se joacă cu pixul printre degete. Neașteptat, muțenia lor e întreruptă de ușa care se deschide și de intrarea lui Andrei*, soțul Elenei. E și el consultant de la egal la egal în cadrul centrului și, la nevoie, împarte cu soția același cabinet.
– Andrei, îl poți însoți pe Vasea la sectorul de poliție?
Bărbatul înalt, ușor adus de spate, cu ochelari pe nas și fără brațul drept, își întoarce privirile aspre spre Vasea.
– Mâine dimineață la nouă o să vii și o să avem altă discuție. O să-ți explicăm ce o să ai de făcut și unde să te duci. Că trebuie să mergi nu doar la poliție, dar și la medicul infecționist. Documentele le păstrăm aici, ca să nu le pierzi. Acum du-te și fă-ți o cafea sau un ceai. Odihnește-te.
Cu privirea încețoșată, Vasea se scoală iute în picioare, îi strânge mâna și-l cuprinde afectuos.
– Andriuha, bazarov net (jargon rusesc – nu-i vorbă)!, încheie bărbatul și-o zbughește pe ușă râzând.
În urma lui rămân foșnet de foi și bocăneli lacome pe tastatura calculatorului. La masă s-a instalat Andrei, iar Elena strânge prudent niște hârtii și le bagă într-o mapă. Apoi își anunță soțul că urcă la etajul doi, să termine raportul lunar. După, se vor întâlni la parter, în mica bucătărie a centrului, ca să prânzească. Așa cum obișnuiesc să o facă de ani buni.
.
Elena și Andrei s-au văzut prima dată în urmă cu 30 de ani. Ambii frecventau cursurile unei școli serale profesionale. Elena, ca și Andrei, nu fusese admisă la facultate, dar își dorea să obțină un job mai prestigios la uzina din oraș, acolo unde lucrau și părinții ei. „Tăticul a insistat să fac studii și a fost un imbold pentru mine.”
Andrei a știut de cum a zărit-o că vor fi împreună. Era frumoasă ca o „kuklă” (păpușă – din rusă), cum o „botezase” și colegii de grupă. Pe Elena, însă, prezența lui Andrei, mai ales după ce terminau lecțiile și se îndreptau zgomotoși spre case, o irita. Da, nu putea să nu-l remarce pe tipul înalt și glumeț, însă „vorbea cam mult”, își aduce aminte astăzi femeia.
Atunci nici prin gând nu-i trecea că inteligența bărbatului vorbăreț avea să se strecoare tiptil în sufletul ei. „El iubea să citească, să cunoască mult. Eu tot iubeam foarte mult să citesc. De atât și ne-am unit. Tare multe puncte comune avem.”
Și nici prin gând nu-i trecea că veselia lui Andrei deseori era provocată de consumul de droguri. Elena era departe de chestiile astea. Mai observa că la recreație Andrei dispărea cu prietenul său și se întorceau – ‘Ha-ha-ha’, dar nu ar fi ghicit niciodată că el fuma „travkă”. „Eram tineri, plini de viață și toți eram cu ha-ha-ha pe buze. Nu ai cum să-ți dai seama. După căsătorie, el singur mi-a spus.”
Primii ani de căsnicie s-au dovedit a fi începutul unui război în lupta cu drogurile greu de suportat pentru Elena, greu de dus și pentru Andrei. Bărbatul trecuse la injectabile și devenise deja dependent. Lipsea nopțile de acasă, lipsea cu orele de la serviciu. „Și unde să-l caut?”, se întreba Elena neputincioasă. Colegele de birou ale soțului o îndemnau să-l caute sub un pod sau în vreun garaj, dar pentru Elena asta însemna să calce peste mândria sa.
De felul ei, Elena e o tipă cuminte, înțelegătoare și blajină. A răbdat cu dârzenie ani de zile scandalurile și toanele socrilor și, nu în ultimul rând, consumul de droguri al soțului. La toate astea s-au adunat și lipsa unui loc de muncă bine plătit. În perioada de după Perestroika îi era tot mai dificil să se angajeze. Uzina se închisese, iar munca la piață a lăsat-o cu o gaură în bugetul familiei. „Când mi-au spus că-s datoare cu nu știu câte mii, mi-am luat catrafusele și m-am dus.”
Însă toate astea au încetat într-o bună zi. Cel puțin, spune Elena, a încetat să le mai dea importanță. Primise oferta unei cumetre să vândă la un bar. Mai exact, „într-un vagoncik (vagonaș – din rusă) de la periferia orașului”. Cu regim non-stop.
Și, din acea zi, viața Elenei a început să capete un gust aromat de lichior dulcișor. „Eu cred că am început să beau din cauza că nu aveam acasă suport. Totuși problemele astea casnice și cele din partea lui Andrei… În timpul când consumi [alcool], parcă mai uiți, îți vine mai ușor. Uiți că trebuie să vin acasă și că el iar nu vine câte trei zile. Totdeauna retrăiam. Eram într-o continuă retrăială.”
Elena era conștientă că alcoolul nu era soluția la tot ce i se întâmpla. Însă nu mai avea putere să se împotrivească. Golul era prea mare, presiunea prea puternică, iar băutura îi oferea un refugiu, o relaxare pe care nu o mai avusese de ani buni. Înainte de asta, încercase să-și găsească refugiu în cititul cărților. Citise o bibliotecă, ba chiar le citise și pe cele culese de la „musorkă” (gunoiște – din rusă). Însă alcoolul avea altă chimie asupra ei. „Era vesel, era companie. Ne făceam de cap cu cumetrele. Azi îi ziua de naștere la ceea, hai la aceea. Iar băutura era pe loc, nu trebuia să cauți undeva.”
De la faptul că așa și nu și-a putut umple, chiar și cu alcool, golul care se căscase în sufletul ei ca un hău, a urmat depresia. Stările de durere sufletească și neputință veneau la pachet cu remușcări, sentimente de rușine și vină față de băiețelul lor, Colea, care pe-atunci începuse să meargă la școală.
După lecții, băiatul venea la ea în „vagoncik”. Stătea până seara târziu, apoi se ducea acasă, unde se îngrijea bunica de el. Când Elena se îmbăta și lipsea și ea nopțile,,bătrâna îi repeta de fiecare dată nepoțelului: părinții tăi sunt niște idioți și tu tot ești kusok idiota (o bucată de idiot – din rusă).
O dată copilul chiar a rămas singur o noapte întreagă. „M-am îmbătat și pur și simplu nu am avut puteri să ajung acasă. Andrei nu s-a întors, iar soacră-mea nu trebuia să vină, pentru că eu trebuia să fiu acasă. Și el a rămas singurel și plângea.”
Elena și acum se face pământie la față când își aduce aminte că băiatul lor a văzut-o deseori beată sau mahmură, iar faptul că a ajuns un matur sensibil, timid și că nu-i prea răzbătător în viață, crede că i se trage anume de la acele momente din copilărie.
„Eu când îmi amintesc timpurile alea, persistă totdeauna sentimentul de vină. Persistă pentru că în timpul acela când el creștea, eu eram copleșită de mine și de situația cu Andrei. Îmi părea că doar problemele mele contează. Eu până și acum, când e mare, îi repet: Iartă-mă, te rog, fiindcă tare multe greșeli am făcut în viața mea. Te-am lăsat așa…”.
.
9 mai e o zi importantă nu doar în istoria lumii, dar și în istoria familiei Elenei. În 2003, întâmplările din această zi aveau să ducă la schimbarea cursului vieții lor la 180 de grade.
Cu câteva zile înainte de 9 mai, Andrei își injectase o doză, dar nu în venele de la brațe, pentru că acolo nu mai „era ce borteli”, ci la subsuoară. „De la injecție, locul a început a coace. Era ca un furuncul. Și mai înainte avea infecții – i se umflau mâinile, tot de la narcotice, mai ungeam cu mazi (unguent – din rusă) și trecea”, zice femeia. Însă, de data asta, frunzele de pătlagină și unguentul nu au ajutat.
Văzând că Andrei nu mai suportă durerea, iar brațul se umflase și mai tare, în dimineața zilei de 9 mai Elena și-a luat soțul și au mers la urgență. Pe-atunci, zice femeia, atitudinea medicilor față de consumatorii de droguri era una disprețuitoare și l-au pasat imediat la un „narcolog”. „S-a uitat medicul cela, a crezut că-i infecție și i-a scris să ia ceva. Dar pe el tot îl doare și-l doare…”.
Pe la amiază, au mers din propria inițiativă la un fost spital al Căilor Ferate, la un chirurg vestit care a lucrat în Afganistan. Și el a crezut inițial că e doar o infecție. A luat bisturiul și a tăiat „bubița”. „Când l-a tăiat, a țâșnit sângele în toate părțile. Era făr’mată artera”. Chirurgul și-a dat seama că mai departe nu ținea de competența sa, ci de a unui chirurg vascular, și le-a sugerat să se întoarcă la urgență.
Andrei a fost internat, însă abia a doua zi l-au operat și i-au cusut artera. „Din cauza că ne-am adresat târziu și că nu l-au operat pe 9 mai, brațul s-a înălbăstrit. Și ne-au anunțat că [brațul] îi mort și trebuie urgent amputat.”
„Bucurieeeeee!” Asta a simțit Elena când medicii au anunțat-o despre necesitatea tăierii brațului din umăr. „Eu m-am simțit foarte bine. Eu am văzut o ieșire din situație, o nădejde, o scăpare. Am văzut o lumină v koneț tunelea (în capătul tunelului – din rusă). Vseo, iaca îi taie mâna și se termină cu toate drogurile, cu toate chinurile astea. Asta era – o speranță să începem din nou viața”.
Pentru Andrei au urmat zile de recuperare, iar pentru Elena – zile de nesomn și griji. Toți din jur se rugau ca Andrei să se facă bine, deoarece medici îi dădeau doar 2% șanse de supraviețuire. „Brusc, el a început să-și revină și asta era o minune. Doctorii au spus că el foarte repede se restabilește. Nu mai întâlnise așa ceva în meseria lor”.
Dar, cu o zi înainte de externare, Elena a auzit cum un prieten de-al lui Andrei îi promitea că-i va aduce droguri și că i le va administra prin cateter. Respirația i se oprise. Picioarele îi devenise moi ca de vată. „Mi-am dat seama că asta nu se mai termină, că brațul amputat nu-i o scăpare. Iar eu îmi doream atât de mult să încep o viață nouă…”.
Noroc că prietenul lui Andrei n-a mai reușit să-și țină promisiunea, așa că, în ziua externării, Elena și-a ajutat soțul să-și strângă lucrurile, apoi a mers după foaia de externare. Când a revenit, salonul era pustiu. „Îl căutam pe afară. Îl căutam, ca nebuna, peste tot. Întrebam și de unul, și de altul. Nimeni nu l-a văzut. După vreo jumătate de oră de căutări, l-am găsit într-o școală veche. Fuma o țigară de travkă cu o prietenă…”.
Andrei, când a văzut starea de furie a Elenei, s-a speriat. Instantaneu i-a făcut o propunere. Propunere pe care o aștepta demult. Să meargă la biserică. „Eram șocată. El îmi promitea de ani de zile: ba de azi, ba de mâine, ba de la Anul Nou și tot așa. Și nu credeam o iotă”.
Dar, uitând până și de lucrurile rămase în salonul de spital, Andrei și-a luat soția de mână și s-au dus direct la o biserică de evangheliști. Au fost ca electrocutați. Ambii.
„Numai au început să cânte și să vorbească predicatorul și am primit răspuns la toate întrebările. La mine toate golurile se umpleau. Dumnezeu umplea golul. Andrei tot așa a simțit. Țin minte senzația asta. Soțul m-a întrebat, strălucind: ‘Mai mergem?’ Eu: ‘Mergem’. Și a doua zi m-a rugat: ‘Elena, eu nu vreau să mă întorc înapoi [la droguri], doar hai cu mine la biserică, numai să nu mă fure.’ El se simțea slab și știa că, dacă o să vină prietenii, el o să se ducă cu ei. Și așa am început o viață nouă. O viață care s-a schimbat la 180 grade”.
.
Până la amiază, ziua de muncă a Elenei e mai agitată. La ușa ei vin persoane de diferite vârste, care cer ajutor în lupta cu virusul HIV. Elena trebuie să-i împace și să-i ajute pe toți. La necesitate, le mai întinde umărul, ca să plângă. Înaintea lui Vasea, a consultat o tânără de 25 de ani. De câțiva ani este infectată cu HIV și încă nu-și poate accepta soarta.
„Încă nu am mai întâlnit o persoană infectată cu HIV și să se urască atât de mult. A zis că îl urăște pe soțul ei, pentru că a infectat-o, apoi se urăște pe dânsa. Cică i-a rămas în minte încă de la lecțiile de biologie, când făcea liceul, vorbele profesorului: ‘Oamenii care au SIDA trebuie duși în lagăre de concentrare sau puși la zid și împușcați’.”
Ascunsă după un teanc de hârtii într-un birou de la etajul doi, Elena verifică un tabel plin cu date. Din boxele conectate la calculator răsună „Great are You Lord”. „O muzică de închinare pentru Dumnezeu”, explică femeia. O obișnuință creată încă de pe când au început să frecventeze biserica evanghelistă, cumpărându-și o „tarelkă sputnicavaia” (din rusă – antenă parabolică) și privind „toată ziua la canale credincioase: fie filme, fie ascultam muzică”.
Un SMS de la Andrei o anunță că e ora prânzului. Elena închide mapa și pornește agale spre bucătăria centrului, amplasată la etajul întâi. Îl găsește pe Andrei despachetând mâncarea adusă de acasă și încălzind-o în cuptorul cu microunde.
Orezul cu legume aburește pe masa mică. Andrei rostește o rugăciune scurtă. În timpul prânzului, soții mai discută despre beneficiarii centrului, despre treburile care îi așteaptă acasă.
– Lena, tu du-te și termină-ți raportul, eu voi spăla blidele. Ne vedem diseară la biserică, la orele șase, o îndeamnă cu duioșie bărbatul.
Biserica pe care cei doi soți o frecventează deja de 17 ani e amplasată într-o clădire veche. La etajul doi, într-o sală imensă, a fost instalată o cruce în fața căreia stau aranjate mai multe scaune. E spațiul pentru oficierea slujbelor de duminică.
Într-o cameră alăturată, cu canapele și fotolii lipite de pereți și o masă de lemn pe mijloc, în fiecare miercuri seară se poartă discuții. Discuții pe care le dirijează Andrei.
Sunt 12 persoane: bărbați și femei, bătrâni și copii, printre care Elena și Andrei. Dezghioacă versete din Noul Testament. Andrei anunță că vor vorbi despre a doua epistolă a apostolului Petru. Citesc paragraful. Se lasă tăcere. Fiecare încearcă să-și expună părerea și să exemplifice cu întâmplări din viața lor despre povețele lui Petru.
Când are de comentat, Elena ridică mâna ca o școlăriță, apoi mai ciupește din biscuiții înșirați pe masa scundă. Totul seamănă cu o dezbatere. Cineva își susține punctul de vedere cu informații citită pe Wikipedia. Hohote de râs. Andrei îi replică calm: „Wikipedia nu e sursă de informare”. După vreo două ore, timp în care au puricat fiecare cuvânt din câteva versete, ajungând, într-un final, la un consens unic, se îmbrățișează și se împrăștie.
Elena și Andrei ajung acasă pe la nouă seara. Ionuț*, cel de-al doilea fiu, îi așteaptă pe prag împreună cu câinele, care latră asurzitor.
Atmosfera din casă se precipită. Elena umblă ca o vântoaică și pregătește cina. Ionuț povestește cum și-a petrecut ziua și ce planuri are pentru dimineața următoare: să se trezească la 6.00 și să meargă cu un amic să alerge pe stadion.
Andrei îl privește mirat. Nu prea crede că va avea atâta „tărie de caracter ca să se trezească la o așa oră dulceagă”. Elena îl privește cu sprâncenele încruntate și-l roagă să se îmbrace bine, fiindcă diminețile sunt reci.
După cină, Ionuț se retrage în camera sa, în timp ce Andrei strânge masa, iar Elena spală vasele. Femeia își aduce aminte de Vasea și oftează.
– Oare o să vină mâine de dimineață sau nu la noi la centru? Drogat sau treaz?
– Cine știe. Însă oricum pe la centru o să mai apără, o liniștește soțul.
.
Andrei m-a rugat să nu-l intervievez pe Ionuț pentru acest articol. „E prea traumat. […] Dacă vrei, îți povestesc eu și cu Elena.”
– Era în 2004. După accidentul cu brațul. Îl aveam pe feciorul mai mare, dar ne mai doream cu Elena încă un copil. Eu mai tare voiam. Elena – mai puțin. Însă nu a fost să fie. Apoi vedeam cum soția plânge ori de câte ori privea o emisiune în care se vorbea despre înfiatul copiilor. Într-o zi, Elena mi-a propus să luăm un copil de la orfelinat, dar am refuzat. Nu eram pregătit psihologic.
În 2010, noi am intrat la universitate, așa cum ne-am dorit dintotdeauna, la fără frecvență, la asistență socială. Tot în 2010, l-am cunoscut pe Ionuț, prin intermediul unui proiect. Toți copiii HIV pozitiv primeau un ajutor de două ori pe an în sumă de trei-patru mii de lei. Și am însoțit grupa de copii la Chișinău, la UNIC, că să le cumpărăm haine.
De-atunci îl țin minte pe băiat. Mai ales că era copilul unei prietene, Marcica, tot utilizatoare de droguri și tot HIV pozitivă, cu care ne drogasem împreună. Ionuț, de cum s-a născut, Marcica l-a părăsit. A ajuns în orfelinat. Acolo, când a mai crescut, toți știau că el are HIV. Cred că medicul a vorbit cu cineva dintre angajați și apoi cât e să afle și copiii?!
Băiatul era umilit într-un hal fără de hal. Ne povestea cum nimeni nu voia să se joace cu el, iar la cantină îl puneau să mănânce în colț, singur la o masă, iar mâncarea i-o dădeau într-o farfurie specială pentru el – de nerjaveikă (din rusă – oțel). Asta l-a dărâmat psihologic.
După acea întâlnire cu Ionuț, am vorbit cu Elena și i-am zis că, uite, acum sunt pregătit psihologic și că am putea să-l înfiem pe Ionuț.
– Dar deja eu nu mai doream. Îl aveam pe băiatul mai mare, aveam un job și parcă nu voiam să ies din starea asta de confort. Totuși trecusem prin atâtea necazuri și încercări, iar adopția unui copil însemna efort, responsabilitate și multă muncă. Ceea ce nu-mi doream. L-am refuzat pe Andrei.
La noi la biserică era o femeie care lucra la orfelinat și ne povestea despre copiii ăștia. Am început și noi să ne ducem serile, după universitate, la orfelinat și să ne jucăm cu ei. Fiul mai mare aducea chitara, eu făceam sandvișuri și ei erau așa de bucuroși… Apoi legătura dintre Andrei și Ionuț s-a fortificat. În zilele libere, soțul l-a luat de câteva ori la pizzerie.
În 2015, în ianuarie, ne-a sunat de la primărie să ne întrebe dacă nu vrem să-l luăm în tutelă pe Ionuț. Nu înțelegeam: de unde știu de noi? Aflasem apoi că Ionuț se lăuda că Andrei e unchiul lui și că oricând poate să plece și să locuiască la el.
Reacția mea a fost: Nu! Aveam 46 de ani. Aveam tot confortul. Băiatul mai mare îmi învăța în România. Mă deprinsesem singură cu Andrei. Aveam stabilitate, iar luarea în tutelă a lui Ionuț, însemna iarăși o schimbare totală.
Andrei a început să mă cicălească. ‘Hai, Lena!’ ‘Eu am zis nu. Asta crezi că-i jucărie?’ El spunea: ‘Hai, gândește-te! Hai să facem fericit un orfan, chiar dacă Maricica e vie.’ Într-un final, am acceptat.
Ne-a fost greu la început. Trebuia timp ca să ne adaptăm unii cu alții. Ionuț trăia după regulile de la orfelinat, noi după ale noastre. L-am învățat cum să se comporte într-o societate sănătoasă. El nu prea voia să se supună regulilor. Trântea, țipa, ne certam. Ne amenința că se întoarce înapoi, dar nu ne-am lăsat. Apoi, în vara următoare, a mers la tabără și, când s-a întors, m-a cuprins tare și mi-a șoptit: ‘Mi-a fost tare dor de tine, mamă!’
„Așa că nu aș dori să-l întrebați despre HIV sau orfelinat”, insistă Andrei.
„Nimeni dintre colegii sau prietenii lui nu știu că e orfan sau că e HIV pozitiv”, preia vorba Elena. „Și ne-a rugat să spunem că noi suntem părinții lui biologici. Și noi îi respectăm decizia. E mai bine așa pentru toți. El acum e fericit. Și noi tot. Vrem să-l ajutăm să intre la colegiu. Îl are ca exemplu pe băiatul mai mare, care a terminat cu bine universitatea. Anul trecut am jucat nunta la feciorul mai mare. Am fost toți membrii familiei la nuntă: Eu, Andrei și Ionuț.”
.
La 22.00, telefonul lui Andrei sună țipător. E timpul.
Ionuț vine din camera sa și ia dintr-un dulăpior o pastilă verde. Andrei merge la comoda din dormitor și scoate dintr-o cutie cu medicamente tot o pastilă verde. Alături stau și pastilele Elenei.
Practic mecanic, fiecare își umple câte o cană cu apă de la robinetul din bucătărie. Nici nu se privesc între ei. După ce înghit câte „un bumb”, dau pe gât și apa.
Se despart la fel de tăcuți ca și acum trei minute, când s-au intersectat. Adolescentul pleacă în camera sa, bălăbănindu-și mâinile și târșâindu-și picioarele, iar părinții merg în dormitor, căscând somnoros.
Sunt 12 ani de când băutul pastilei verzi e un ritual zilnic pe care familia lor îl respectă cu sfințenie. Cu câteva mici încălcări.
Era 2007. Trecuse patru ani de la accidentul cu brațul lui Andrei. Viața lor intrase pe un făgaș liniștit: el lucra într-un ONG care apără drepturile persoanelor infectate cu HIV, ea cosea perdele acasă.
Într-o amiază, Elena a răspuns la telefon. Era medicul de familie. Cu o voce „țuflită și ascuțită”, a întrebat-o unde e Andrei. Apoi, fără să aștepte răspunsul, i-a comunicat: ‘Tu știi că Andrei are SIDA?’
„I-am spus doctoriței, pe un ton foarte calm: ‘Are HIV, și nu SIDA.’ Eu deja știam cum se spune corect. Știam multă informație în acest domeniu, participasem la multe traininguri. Plus că și Andrei îmi povestea multe despre munca sa și acumulasem destule cunoștințe.”
Doctorița rămăsese mută. A închis grăbită. Elena s-a oprit din țăcănitul mașinii de cusut. A răsuflat adânc. Mai vorbise cu Andrei despre asta. „El presupunea că are, pentru că, analizând, se regăsea în toate situațiile de risc. Își adusese aminte cum odată s-a drogat cu o persoană știind că are HIV și au folosit aceeași seringă.”
.
Din cauza că persoanele cu HIV nu ajung la timp în sistemul de sănătate, jumătate din cazurile noi identificate anual sunt aproape în faza SIDA. Statistica mai arată că jumătate dintre persoanele estimate că trăiesc cu HIV așa și nu își cunosc statutul.
.
Seara l-a anunțat pe soț. Bărbatul a acceptat adevărul fără prea multă durere. Pentru el „narcomania e mai gravă decât HIV, e un chin strașnic utilizarea drogurilor”, conchide bărbatul. „Mie, personal, nu mi-a fost atât de dificil să accept asta, dar nici ușor, deoarece eram conștient de consecințele modului de viață pe care l-am dus. Însă aveam o responsabilitate față de Elena. Frica că ea e tot infectată. Că eu am infectat-o.”
Testul Elenei a ieșit la fel pozitiv, deși dânsa s-a rugat frenetic să fie negativ. „Credeam că e problema narcomanilor, dar nu a mea. Credeam că Dumnezeu e mare și că pe mine asta nu are cum să mă afecteze.”
Nu boala în sine o speria, explică femeia, ci tot tam-tam-ul creat în jurul virusului și atitudinea semenilor față de persoanele infectate. „HIV/SIDA mai era numită ciuma secolului XX. Lumea cum acum se teme de coronavirus, așa se temeau de HIV. Se vorbea despre o boală foarte periculoasă. Auzeam cât de discriminate sunt aceste persoane și cât de marginalizate, cât de batjocorite și excluse.”
Așa se face că nimeni dintre apropiații celor doi soți nu cunosc nici astăzi despre statutul lor. Nimeni. „Nici părinții nu cunosc. N-are rost. Nu o să înțeleagă”, zâmbește trist Elena. Andrei recunoaște și el că niciodată nu o să divulge faptul că e HIV pozitiv, „dar nu mă voi ascunde și nu voi face din asta un secret”.
.
„Stigma și discriminarea, în special în localitățile mici, e atât de mare, că persoanele cu HIV o să le fie frică să se testeze sau să beneficieze de serviciile medicale”, atenționează Svetlana Plămădeală, manager de țară UNAIDS Moldova.
.
În 2010, Elena s-a angajat consultantă la ONG-ul la care Andrei lucra deja de șase ani. „E mai bine când angajăm o persoană HIV pozitivă. Sunt mai empatice”, remarcă directoarea centrului.
Zilnic, Elena poartă discuții cu persoane HIV pozitive, ca și ea, susținându-le moral și informându-le despre serviciile de care pot beneficia la centru. Mai îndeplinește anchete și le determină necesitățile, după care direcționează cazul la specialiști, dar continuă să le monitorizeze și să le ghideze includerea în sistemul de sănătate și primirea tratamentului anti-HIV.
„Când am văzut cât de tare se biciuiesc unele persoane infectate, ca să le dau un bob de speranță și un strop de curaj, îmi dezvălui statutul: ‘Te înțeleg, fiindcă am și eu HIV. Și, uite-te la mine. Totul e în regulă. Viața trebuie trăită’.”
.
Svetlana Plămădeală: „UNAIDS a făcut planificare către 2030 și țintele ar fi: zero cazuri noi, zero decese SIDA și zero stigmă și discriminare. Unele țări ale Europei de Vest aproape au atins aceste ținte în 2020.”
.
În cazul Elenei și a lui Andrei, acceptarea faptului că „viața trebuie trăită chiar dacă ai HIV” s-a produs peste ani de zile. Mai întâi a fost șocul, apoi negarea, compromisul și starea de acceptare, enumeră Andrei etapele psihologice prin care au trecut. „De mulți ani suntem la etapa de acceptare. Consider HIV că e o boală cronică, pe care o ții în frâu cu o pastilă pe zi și care îți permite, astfel, să lucrezi, să faci copii, să-ți continui viața, fără prea multe probleme.”
Pentru Elena, însă, anume pastila administrată zilnic înseamnă și astăzi o adevărată provocare. Dacă nu era Andrei, care să o susțină și să-i amintească de ea seară de seară, nu crede că ar fi continuat s-o bea. Anul trecut chiar a renunțat la tratament pentru vreo șase luni. A vrut să experimenteze, având convingerea că acest virus e creat artificial și că Dumnezeu e mare și poate să o vindece.
„Tot trăiesc cu nădejdea că poate nu-i drept, că am trecut prin atâtea și de ce Dumnezeu mi-ar mai da și asta pe capul nostru. Și jumătate de an nu am luat pastilele. La început nu am simțit nimic, dar peste câteva luni a început să iasă pe piele roșeață și să mă usture. Când am dat analiza, imunitatea scăzuse foarte tare. Eram șocată. Analizând toate astea, am auzit o voce înăuntrul meu: ‘Pastila asta este trupul și sângele meu.’ În sfârșit, primisem răspunsul pe care îl căutam de atâția ani.”