Victoria BortăPaf! Două împușcături sparg concomitent liniștea adâncă de pe câmpia amorțită de frig. În căutarea armelor a intrat un fazan decolat brusc dintr-un lan de porumb. Pasărea, însă, își continuă nestingherită zborul, de parcă vânătorii ar fi folosit cartușe oarbe, și nu ticsite cu alice.
Unul dintre ei, o femeie cu părul ascuns sub un chipiu roșu, pășește pe marginea lanului. Poartă cizme negre de cauciuc și e îmbrăcată toată în haine verzi măslinii. O cheamă Natalia Savin și, de zece ani, aproape în fiecare toamnă evadează din capitală și se aciuează în mijlocul naturii, la vânătoarea de fazani.
Are 37 de ani și e una din cele doar cinci femei vânători din Republica Moldova. Asta în timp ce Societatea Vânătorilor și Pescarilor numără circa 15 mii de membri. „Eu de mic copil vedeam cum venea tata de la vânătoare cu grauri, fazani, hulubi. Pentru mine era ceva normal. E o pasiune care a venit firesc”.
.
La volanul unei Toyota albastre, Anatolie, un bărbat de 70 de ani cu barba încărunțită, străbate ulicioarele orășelului Ialoveni, situat la circa 11 kilometri de Chișinău. E aproape 9.00, dar ziua încă nu și-a intrat pe deplin în drepturi din cauza ceții lăptoase care s-a tolănit peste localitate.
Alături stă Natalia, fiica sa, și Teia, o cățelușa albă cu pete maro-roșcate. S-a făcut comod lângă picioarele femeii și privește curioasă pe geamul automobilului. E Prepelicar Breton – „una dintre cele mai vechi rase de câini pentru vânătoare” originară din Franța, o apreciază Natalia.
La sensul giratoriu din centrul Ialoveniului o iau la dreapta, apoi mai cotesc de câteva ori până calcă pe-un drum de țară. Se țin de el vreo doi kilometri. În urma lor ceața înghite bloc după bloc, casă după casă, copac după copac.
„Iată un fazan!”, exclamă exaltat Anatolie când o pasăre pestriță le taie calea și se pierde în crângul care flanchează drumul.
Mai merg puțin și opresc pe un imaș învecinat cu lanuri de porumb, unde cred că ar putea să găsească vânat. Toamna fazanii caută adăpost în pădure sau pe câmpurile cu vegetație uscată.
Natalia deschide portiera și Teia dă buzna afară. Imediat ce femeia o desprinde de lesă, cățelușa începe să se zbenguiască prin iarbă. „Are doar un an de când e la tata. Nu a fost de multe ori la vânătoare și e dornică de alergat”, explică Natalia.
Anatolie poartă o uniformă militărească, iar pe cap are un chipiu verde, pe care-l va schimba cu unul oranj, culoare obligatorie pentru echipamentul de vânătoare, conform regulilor de securitate. Deschide portbagajul și scoate două puști.
„A mea are o singură țeavă și este mai ușoară decât cea a tatălui”, își descrie Natalia arma moștenită de la bunel, fost vânător și el, în timp ce-o asamblează. După, o aruncă cu lejeritate pe umărul îngust. Când tatăl ei îi întinde câteva cartușe, femeia le îndeasă în buzunarele laterale de la pantaloni.
În acest an Guvernul a deschis sezonul de vânătoare la fazani pe 6 octombrie și-l va închide pe 13 ianuarie 2019, perioadă în care a dat undă verde la împușcarea unui total de 20 de mii de păsări. Și dacă în Republica Moldova sunt circa 15 mii de pasionați de vânat cu acte în regulă, atunci iese câte un fazan de căciulă pentru majoritatea dintre ei și câte doi pentru cei mai norocoși.
În timp ce tatăl și fiica își fac ultimele pregătiri, o mașină neagră oprește în preajma lor. Din ea coboară un bărbat cu geacă militărească și căciulă neagră. Este președintele filialei din Ialoveni a Societății Vânătorilor și Pescarilor din Moldova (SVPM), Andrei Poparcea. Dă mâna cu Anatolie și o salută binevoitor pe Natalia.
Nimeni încă nu se urnește din loc. Toți sunt în așteptarea managerului Societății, Gheorghe Grosu. „El trebuie să aducă fișele de recoltare. Fără aceste fișe nu putem începe vânătoarea”, explică Natalia.
Acesta vine în vreo zece minute cu o Niva albă. Poartă pantaloni ilustrați cu animale sălbatice, parcă coborâte de pe ecranul National Geographic, și este însoțit de doi câini de vânătoare – Naida și Cuchi – care se reped s-o cunoască pe Teia. După ce se împrietenesc, adulmecându-se îndelung, aleargă tustrei printre mașini.
Fișele de recoltare costă 100 de lei, fiecare. Acestea indică sectorul de vânătoare, cota de recoltare și sexul păsării. Iar dacă vânătorul reușește să doboare un fazan, acesta e obligat să consemneze pe partea dorsală ora când s-a întâmplat acest lucru. Fără fișă vânătoarea este considerată „ilicită și se califică drept braconaj”, stipulează regulamentul Societății.
Pe lângă fișa de recoltare, Natalia mai are permis de port armă, permis de vânătoare și carnet de vânător, așa cum sunt obligați toți vânătorii să aibă. Nici câinii nu vin la vânătoare nepregătiți. Teia, de exemplu, are pașaport eliberat de SVPM.
După ce termină cu formalitățile, Andrei Poparcea, șeful filialei, își ia rămas bun. „Nu sunt eu în formă astăzi. Am vrut doar să vă salut”, conchide acesta. În schimb Gheorghe și câinii lui rămân să-i ajute pe cei doi vânători.
„Natalia, tu ia-o pe la marginea lanului, pe lângă arătură”, îi indică tatăl ei.
Se dispersează la marginea câmpului și înaintează încet. Gheorghe pe mijloc, vânătorii pe lateral. Chipiurile lor țipătoare contrastează strident cu tulpinile de porumb, mălai, stufăriș și mărăcini degerate.
Natalia o ia la pas domol printre bolovani. Se uită vigilent prin părți și ciulește urechile la orice foșnet. Mersul pe jos a devenit pentru ea pasiunea principală. Din acest motiv și preferă anume vânătoarea de fazani. La cea de rațe se plictisește, pentru că trebuie să stea locului. Cele de iepuri și vulpi au loc de obicei iarna și trebuie să înfrunte frigul și troienele.
„Pentru mine vânătoarea înseamnă nu doar că te duci să împuști, dar sunt și patru-cinci ore de plimbare prin câmp, la aer curat. Dacă ai parte de o zi însorită e și mai bine. După o plimbare de acest fel te încarci cu energie pentru o săptămână întreagă”, își motivează femeia alegerea.
De vânat s-a apucat la 27 de ani. Până atunci fusese prinsă cu studiile, apoi cu funcția de asistent social, când într-un final a decis să calce pe urmele tatălui ei. A urmat cursuri timp de câteva luni, a făcut practică, a susținut examenul și a primit carnetul de vânător.
„La practică nu te antrenezi cu obiecte statice, dar cu obiecte în zbor. Erau niște farfurii speciale. E foarte interesant. La fiecare cinci ani repetăm antrenamentul”, povestește femeia.
Părintele nu s-a împotrivit dorinței fiicei, dar recunoaște că nu oricine poate fi vânător. „Vânătoarea este un imbold al sufletului, este o dragoste față de ce avem noi în mediul înconjurător, pentru că orașul este stresant, destabilizează echilibrul nostru fizic și cel sufletesc”, consideră bărbatul.
Cei trei câini forfotesc printr-un lan de porumb în căutarea fazanilor, deși slab experimentata Teia mai mult aleargă bezmetică de colo-colo. La un moment dat pănușile foșnesc și un fazan își ia zborul în preajma Nataliei, scoțând un ticăit ușor.
Femeia se tupilează puțin, îndreaptă arma în sus și e aproape gata să apese pe trăgaci, când renunță. „Se observă că e femelă, pentru că are culorile mai spălăcite, pe când masculul are culori mai vii”, își explică vânătoreasa gestul și își reia mersul la pas domol.
„Se permite și vânătoarea femelelor. Este o cotă de 30% la femele, însă doar acolo unde s-au vânat intensiv masculii și predomină fazanii femele”, completează Anatolie, care este și cercetător la Institutului de Zoologie al Academiei de Științe din Moldova.
De la mijlocul lanului Gheorghe își strigă câinii. „Pământul este scurmat. La sigur pe aici au fost fazani”. Dar în afară de urme vânătorii n-au mai găsit nimic în lotul de porumb, așa că schimbă locația.
Când dau să treacă peste un pârâiaș, Teia alunecă pe cele câteva scânduri fixate peste nămol, își pierde echilibrul și cade în apa murdară. Anatolie o apucă de-o labă și o ajută să iasă.
„Cum de-a căzut!?”, se nedumerește Natalia.
Vânătorii merg un timp în șir indian, după care iarăși se despart și-o iau de-a latul terenului. Ceața s-a mai împrăștiat și câteva raze timide de soare cad peste câmpie.
Un fazan fâlfâie grăbit din aripi și se ridică în aer. Anatolie e mai agil. Paf! Natalia apasă și ea pe trăgaci. Paf! Pasărea cade cu viteză la câțiva zeci de metri în fața vânătorilor.
Prada îi este atribuită lui Anatolie. Natalia crede că a fost prea departe de fazan ca să-l poată nimeri, dar speră ca acesta să nu fie rănit. „E important să nu rănești pasărea. În cazul fazanilor, dacă îl rănești în aripă el cade jos și fuge foarte repede. Dacă nu ai un câine care să-l ajungă, atunci el fuge și devine o pradă ușoară pentru vulpi”.
Gheorghe și câinii se-aruncă în căutarea fazanului. În urma lor Natalia și tatăl ei își continuă mersul pe câmp. Când Naida și Cuchi găsesc pasărea doborâtă, o înșfacă fiecare de ce apucă și se prezintă în fața stăpânului cu ea în gură. Nu vrea niciunul să cedeze din mica victorie. Gheorghe îi mângâie pe cap și ridică pasărea ca pe un trofeu. Fazanul e multicolor, cu o dungă albă la gât și coada lungă bifurcată.
Anatolie îl privește mulțumit: „Credeam că n-o să-l mai găsim”.
Gheorghe îndeasă pasărea într-un rucsac și pornesc mai departe. O îndeamnă pe Natalia să vină și la alte tipuri de vânătoare, însă femeia se arată sceptică. „Am fost o dată la vânătoarea de iepuri. […] Mergi mai mult prin zăpadă, dar iepurele este foarte rapid. Cum apare, așa și dispare”.
Anume o vânătoare de iepuri a și fost, de fapt, prima incursiune reală a Nataliei în acest domeniu. Era proaspătă absolventă a cursurilor de vânător, așa că nu s-a ales cu nimic în acea zi. „Abia dacă văzusem un iepure, și acela de departe”, parcă se scuză femeia.
Aproape un an mai târziu a mers la vânătoarea de fazani. Aici a și prins valul și primul vânat. „Eram pe un teritoriu aproape de Ucraina, nu țin minte exact raionul, dar știu că erau mulți fazani și foarte repede am prins toți câte unul”, își amintește Natalia.
După doborârea fazanului vânătorii nu mai hoinăresc mult și mai dau peste unul. Și tatăl, și fiica trag, dar niciunul nu-l nimerește. „Erai la distanța potrivită”, îl dojenește Gheorghe pe Anatolie. „Ei, nu am fost atent”, răspunde acesta. „Chiar și lupul când vânează din 10 încercări doar una îi reușește”.
Se mai rețin puțin și decid să încheie vânătoarea. Natalia nu pare dezamăgită că astăzi n-a împușcat nimic. „Pentru mine e mai importată recreerea”, ne asigură femeia.
Ca să mai dezmorțească atmosfera Gheorghe spune diverse glume și îi explică Nataliei că, atunci când câinele a luat urma unui fazan, adulmecă și dă din coadă rapid, în caz contrar este abătut.
Întorși la mașină bărbatul scoate fazanul și-l lasă să zacă pe parbrizul automobilului. Între timp vânătorii își potolesc rapid foamea cu tartine.
Apoi Anatolie pune fazanul în portbagaj, în timp ce Natalia o prinde în lesă pe Teia și-o trage după ea în mașină. Cățelușa se face comod și-și ațintește privirea pe geam.
Până la o altă vânătoare.
Foto – Andrei Moraru