Polina CupceaTrei luni i-a luat Mariei să-și dea copilul la grădiniță. E carantină! – a tot amânat-o educatoarea. „Așa-i când te au de niște nicuri (nimicuri – n.r.) ! Da’, dacă n-o să vrea să mi-l primească, eu n-o să mă închin mult la ei. O să cumpăr un caiet de 12 copeici și o să-l învăț măcar să scrie, să citească și să socotească până la 10. Dacă copchilul meu e cel mai levâi (păcătos – n.r. ) din sat…”
O femeie slabă, cu fața pistruiată și o cicatrice în coada ochiului, stă așezată pe vine în fața casei. Scobește în pământ cu o creangă. E nervoasă. A fost iar la grădiniță să întrebe când să-l aducă pe fiul său Grigoraș. Degeaba. Același răspuns – Carantină! Privește îngândurată la băiat, rozându-și buzele subțiri:
– Mi-a spus o prietenă că ieri, când și-a dus fata la grădiniță, directoarea a primit pe cineva nou. Adică pentru acel copil nu e carantină sau cum dracu’?! Sau se tem că nu o să le achit pe lună cât trebuie?! Sau… că-s săracă?! Eu văd cum se uită la mine.
Îmbrăcată cu o pereche de colanți roși între picioare și un pulover negru lăbărțat la coate, rupe crenguța de nuc în două și se apucă de scobit pe sub unghii. O cheamă Maria, are 26 de ani și locuiește, împreună cu bunica și fiul său, într-un sat din r-nul Hâncești.
În timp ce maică-sa se frământă, Grigoraș, dezmierdat în familie – Goșa, fugărește pisica prin ogradă. E activitatea lui preferată, dar și de bază. O prinde bucuros, o apucă cu ambele mâini de blană și o ridică în sus. Disperată, pisica se zbate în mâinile micului călău. Se face covrig și reușește să-i tragă o pereche de gheare pe față. Zgârieturile se umple cu firișoare plăpânde de sânge. Copilul lasă felina jos și, urlând, se întoarce către Maria. Femeia privește scena oarecum dezinteresată, dar nu se abține și îl probozește drăgăstos:
– Hai, vin’ la mama să te pupe! Da’ de ce nu o lași în pace? Cât o s-o mai chinui ca pe Hristos?
Își cuprinde odorul, în timp ce-i arde o pălmuță la fund, apoi îl ridică în brațe. Goșa are ochi negri și gropițe în obrăjori, pe care le-a împrumutat de la maică-sa. E îmbrăcat cu haine curate, dar spălăcite și cârpite prin mai multe locuri. De vorbit nu prea vorbește, că nu are cu cine.
– Mamă, vreau apă!
– Du-te și ia-ți, că ajungi și singur, – îl îndeamnă maică-sa.
– Adă și mâcă-i una, – intervine străbunica.
În drum spre căldarea cu apă, copilul vede pisoiul vărgat și se oprește. Ar vrea să-l anine iar de chică, dar vocea Mariei îi taie pornirile tirane:
– Ai primit ieri o vargă la cur? Amuș îți mai dau una! Îi răuț. Îi seamănă tot lui taică-su’, – explică femeia.
Chinul Mariei cu grădinița a pornit în această primăvară. Se gândise la asta și mai devreme, că poate așa ar fi reușit să se angajeze și ea undeva, dar pentru că e prea timidă, a așteptat până Goșa a făcut 3 ani.
– Am întrebat dacă pot să-l aduc pe băiat la grădiniță, că are deja 3 ani, mănâncă singur. Însă, răspunsul a fost – E carantină! Au trecut vreo două săptămâni și iar m-am dus. Și iar e carantină. Și tot așa de câteva ori. Asistenta socială s-a oferit să mă ajute, dar i-am zis că eu mă pot descurca și singură. La grădiniță ar mânca, s-ar juca cu copiii, dar așa, îl țin în ogradă toată ziua, sau îl mai iau cu mine pe deal, sau mai stă cu mâca, sau îl mai las la o vecină care-mi cere bani pentru asta…
O burtă de apă
E sfârșit de martie. Într-o dimineață Maria era plecată la o vecină să lucreze jumătate de zi. În casă, Goșa stă culcat în pat și îmbrățișează motanul de gât. Străbunică-sa, pe lijancă, cu ochii pironiți în podul tuciuriu, bolmojește o rugăciune.
– Unde-i mama? – smiorcăie cel mic.
– Amuș vine Goșa, – îi strigă mâca din dosul sobei.
– Mama s-o dus de acasă. Nu vrea ea să stea aici. Aseară s-o supărat pe mine și nu mi-o dat pisica în pat, – se tânguie copilul.
Netezește dungile kaki ale pisoiului după care-l aruncă cât acolo din așternut. Motanul aterizează în mijlocul camerei și, amețit, o zbughește pe ușă. Liniștit, Goșa își scoate mucii din nas și-i șterge de pijamă. Apoi se scoală și se apucă să-și caute hainele. Se îmbracă cu ștrampii peste pantaloni, trage un pulover cu mânicile scurte, înfundă cușma pe creștet și se îndreaptă spre căldarea cu apă de pe masă.
– Dă și mâcăi una.
Îi dă bătrânei. Bea și el un cănoi. De la apă, burta își face loc pe de-asupra elasticului de la pantaloni și atârnă ca un boț de aluat care vrea să fugă din lighean. „Sătul”, iese în curte. De când a învățat să meargă, picioarele l-au purtat cel mult până în centrului satului, când o însoțește pe maică-sa la magazin să cumpere pâine. În rest, a făcut mii de drumuri doar prin curte, unde se joacă cât e ziulica de mare cu cei doi prieteni fideli: mâca Olea de 90 de ani și pisoiul abuzat, ambii slabi ca un țâr. Asta e toată grădinița lui Goșa deschisă în propria-i ogradă.
La grădinița sa nu sunt educatori. Nici jucării, nici cărți, nici caiete, de acuarelă nici pomină, iar programul diferă considerabil de cel al copiilor din sat. De plictiseală, se tot uită de jur-împrejur, în timp ce se scarpină la ceafă. Decide: se agață cu mâinile de roata ruginită și încovoiată a unei biciclete, aninată cu un șnur subțire de zarzărul din mijlocul curții.
Ceapa salvatoare
Gădinița lui Goșa e mare și încăpătoare pentru multe jucării, dar sărăcia nu-i permite să aibă decât vreo două, și alea venite parcă de la război: mașini fără roți, păpuși fără picioare, rucsacuri fără bretele, cărți fără foi, scrânciob fără scaun.
Se dă cât se dă huța și, neștiind ce să mai facă, începe să dea ocolul casei. Pe ușă iese străbunică-sa. Poartă colțuni de lână cârpiți și e îmbrobodită cu două batice: unul verde și altul roșu. Peste halatul înflorat și-a pus o vestă roșie, mânjită cu pete de unsoare. Se așează sub zarzăr, își cuprinde genunchii și privește la drum. Așteaptă ora mesei.
Goșa o observă și vine lângă dânsa. Până la amiază, nimeni nu mănâncă nimic. Rareori se întâmplă să aibă ceva la dejun – doar dacă rămâne de la cină niște rămășite. Foamea începe să cânte la tobe prin burtă. Goșa se îndreaptă spre parcela cu ceapă din fața casei, rupe un pumn de cozi verzi și le bucșește în gură.
– Dă și mâcă-i vreo două! – îi strigă bătrâna.
Două râgâituri vesele, cu miros de ceapă, răsună în ogradă. Baba se șterge pe la colțul gurii zbârcite și deapănă amintiri de pe când era fată mare:
– Ehei, eram eu frumoasă înainte, da’amu’ poți să te caci pe mine. Am avut un băiat (un copil – n.r.) înalt și cu ochii tulburi, da’ o murit. Aș cumpăra niște păsări să avem și noi ceva orătănii prin ogradă, dar pensia de-abia ajunge pe mâncare și leacuri.
Nici nu termină bine cu amintirile și sare la rugăciuni:
– Cruce-n casă, cruce-n masă, cruce-n patru unghere din casă, cruce-n cer, cruce-n pământ, cruce-n locul cel care mă culc.
Huruitul unei căruțe îi întrerupe bolmojeala. Din spatele porții dă de știre un fârnâit de cal. În ogradă își face apariția o femeiușcă mărunțică de la o organizație de caritate, care oferă bătrânilor, ajunși la limita sărăciei, un prânz cald. Dă bună ziua și intră direct în cocioaba babei. Găsește o farfurie, o umple cu cartofi scăzuți și lasă alături două felii de pâine. În acest timp a venit și Maria din sat.
Ca două lăcuste, străbunica și nepotul tabărăsc în casă. Sub privirile celui mic, baba înșfacă lingura și o duce de câteva ori la gură. La un moment dat se oprește și cedează instrumentul. Fără să mai stea pe gânduri, Goșa face și el câteva ture cu lingura de la farfurie la gură și mâncarea nu-i. Dintr-o parte, Maria îi privește fericită.
Literele
Viața tinerei e plină de sărăcie, umilință și munci grele. S-a mutat cu traiul în bojdeuca bunicii pe când Goșa avea un an. Până atunci a trăit, ba la un centru maternal, ba la o prietenă, ba la un unchi. Apoi, după ce mama sa a murit ruptă în bătăi de un ibovnic cu care n-a putut împărți băutura, s-a stabilit la bătrână.
– Lucram cu ziua prin sat când m-o sunat oamenii și m-o anunțat că mama e moartă. A murit la 57 de ani. Îmi e jale de ea, că e mama mea, dar nu prea avea grijă de noi. A băut mult. Umblam cu ziua ca să avem ce mânca. Eu trebuia să-l hrănesc și pe fratele meu.
Din cauza mamei, care o târâia pe la toți amanții cu care concubina, Maria a terminat doar două clase. Când o întrebi dacă știe să citească, obrajii femeii se aprind pe fundalul unui surâs nostalgic, în spatele căruia tăinuiește un secret superior.
– Cum să nu știu!? Eu țin minte literele. Am un caiet unde îmi scriu toate numerele de telefoane și în dreptul lor numele. Când eram mică, tare îmi plăcea să croiesc. Trebuia să învăț de croitor, dar eu nu am atestat de 9 clase. Nici buletin nu am avut, până nu l-am născut pe Goșa.
E slabă și înaltă, cu părul ca sârma prins într-o coadă de cal. Pe față are câteva cicatrici pierdute printre ciucurii de pistrui, iar ochii de culoarea cerului stins îi ascunde sub genele stufoase și sprâncenele ca ața. La gât poartă mereu un colier de mărgele albastre din plastic.
Pe Goșa l-a zămislit cu un băiat din satul vecin. L-a văzut la o prietenă și s-a topit pe loc.
– Avea mașină. A scos capul pe fereastră și se uita la mine. Mie mi-a plăcut deodată de dânsul. Ne-am întâlnit vreo opt luni și m-a lăsat însărcinată. Când a venit de la Moscova eram gravidă în a șasea lună și mi-a zis că, dacă copilul nu se naște în februarie, înseamnă că nu e al lui. Și, pe 7 februarie, l-am adus pe lume. Da’ oricum o spus că nu e al lui. Mă-sa m-o vizitat în spital, da’ ce-mi trebuia să vină dânsa, eu copilul cu el l-am făcut.
De când s-a mutat la bătrână, Maria e mai mult singură. Are doar două prietene – una în sat și alta în oraș. În rest, nu prea are cui să-și spună păsul.
– Simt cum oamenii se feresc de mine și mă cred o ușuratică, fiindcă tata lui Goșa nu locuiește cu noi, dar, când au nevoie de mine la lucru, să vezi cum li se dezleagă limbile. Da’ eu nu mă supăr pe ei.
Așteptarea
După ce Goșa și mâca Olea și-au încheiat masa copiasă de la amiază, Maria se apucă de spălat blidele. Baba își caută de lucru prin gospodărie, iar Goșa e cu capul între ștachete – e vremea când copiii se întorc de la școală. Larma lor zburătăcește vrăbiile de pe gard. Câteva fundițe albe și rucsacuri cu Spiderman îi trec prin față. Se privesc curios între ei. Băiatul îi petrece cu vederea până siluetele li se pierd în capătul drumului. E printre puținele contacte pe care Goșa le are cu copiii din sat. Cu fața boțită în forma gardului, se întoarce și începe a scânci:
– Mamăăăă, vreau la grădiniță!
– Știe mama că vrei duțule (drăguțule – n.r.), dar ce să facem?! Vezi că nu ne primește, că suntem păcătoși. Carantina mamei lor!
Maria spune că se mai ocupă ea cu el, îl învață poezii, „dar nu se lipește nimic de bostanul lui”.
– Goșa, ia recită o poezie! – îi dictează solemn.
Copilul înțelege ce-i cere maică-sa și, rușinat, își prinde mâinile la spate. Cu vârful piciorului se apucă să deseneze un semicerc în țărâna din ogradă. Tace. Maria îl ia în brațe. Goșa îi cuprinde capul între mâini și-i pupă nasul brobonit de sudoare. E chindie, iar Maria încă nu a mâncat nimic.
În familia lor, unicul venit stabil este pensia babei, care se duce pe lumină, pâine și produse de igienă. În rest, ce mai reușește Maria să câștige din lucrul cu ziua prin sat. Chiar zilele trecute fusese la un sătean la legat viță-de-vie, în schimbul unui borcan cu compot și unul cu dulceață.
– Ce pot să le zic? Cât îmi dau, atâta îmi dau. Mie nu-mi place să mă sporesc (contrez – n.r.) cu ei. Mă tem să le cer bani. Dacă data viitoare nu mă mai cheamă?! Da’ așa, de bine, de rău… Sunt și mai buni: îmi dau untură, pătlăgele murate, pâine, ce au. Nu trăiesc ca în paradis, dar urăsc să cerșesc. De mică umblu cu ziua, așa că-s deprinsă cu munci grele. Cât am mai dormit pe afară, cât am mai fugit din bătăile bărbaților cu care a trăit mama, cât am mai apărat-o de pumnii lor… Cu hârlețul îi alungam.
Oftează prelung. Privește înmărmurită la poarta din lemn ce se odihnește pe-o râlă. Toate-s pe spinarea ei: și copilul, și bunica, și frate-său, care, în cel mult două săptămâni, trebuie să aterizeze cu femeia și cele două fetițe și cu care va trebui să împartă cocioaba babei pe parcursul verii. Nu o prea încălzește gândul că trebuie să mai întrețină încă patru suflete.
– Fratele e la Chișinău, la femei-sa. Iarna stau acolo la niște drugi (trad. din rusă – prieteni – n.r.), că aici chiar nu are cum. Apoi, vara se mută. Mie nu-mi prea place toată tărășenia asta, că bea, face scandal și multă mizerie pe care tot eu trebuie s-o spăl. Nu știu ce am să fac. Așa m-am săturat de nebunia asta…
Își dorește să se angajeze și să aibă „un salariu cât de mic”, ca să poată să-i cumpere lui Goșa tot de ce are nevoie. Zilele trecute a rugat-o pe asistenta socială s-o includă pentru ajutor social, dar pentru așa ceva e nevoie „să te târâi până în oraș, la birja (trad. din rusă – bursa – n.r.) muncii”.
– N-am avut bani de drum. I-am dat pe leacuri că băiatul a răcit. Mai rabd nițel, poate mă mai cheamă cineva la lucru. M-aș duce uborșiță (trad. din rusă – femeie de serviciu – n.r.) la raion, dar cu cine să-l las [pe Goșa]? Chiar și să meargă la grădinița, eu n-o să pot să-l iau seara. E prea devreme la 5. Îmi propunea cineva să mergem la Moscova, dar dacă mă pune pe stradă să…, adică să mă vândă. Nuuuu, nu vreau, i-am spus.
Ocupație didactică
Goșa deja e după casă. Îi fierbe mâcăi creierii cu întrebări. Bătrâna, tuflită într-un lan de buruian, nici nu scoate nasul. Ochii mici, obosiți de ani, nu se văd bine de sub sprâncenele lipite de pielea feței cu lichid galben de la urdori. Cu mâinile cioturoase smulge din clopoțeii vânjoși care au crescut cu duiumul primprejurul casei.
– Mâcă, da’ ce-i asta? – își începe Goșa tirul.
– Nu știu, mâcăi, – îi răspunde bătrâna fără să se uite în direcția lui.
– Mâcă, da’asta ce-i? – insistă copilul.
– Apu’, ce-i? – întreabă și bătrâna.
– Apu’, ce-i, mâcă? – nu se lasă nici Goșa.
– Da’ mergi de aici, râsule, și nu mă-nnebuni de cap, – izbucnește bătrâna în cele din urmă.
Copilul trage câteva chiote mici și subțiri și fuge în ogradă. Dar nu trece cu vederea ieșirile străbunicii, pentru care întodeauna se răzbună – ia de lângă ușa de la intrare cârjele mâcăi Olea, bate cu ele covoarele flenduroase de pe sârmă, îi mai scarpină spinarea motanului, după care le aruncă cât-colo.
Seara pe ulița Mariei numărul trecătorilor se îngroașă. Goșa, bucuros că o să mai vadă lume pe drum, își ia alaiul de jucării și se instalează pe movila de nisip de lângă poartă, până luna îi va da din ochi. Vine și Maria ca să mai taie din pirul de sub gard.
Odată cu noaptea, care bate pe la ușile oamenilor, se închide și grădinița lui Goșa. Maria s-a apucat să despice lemne, ca să aprindă focul și să gătească ceva de-ale gurii. Băiatul chițcăie prin jurul ei, apoi își aduce aminte că mâca e încă în grădină. Scufundată în întunericul compact, aceasta mai trage o rugăciune. Copilul o ia de mână și, cavalerește, o poftește în casă.
Cu o intrare ridicată recent din cotileți, casa bătrânească în care locuiesc cele trei suflete adie a sărăcie și deznădejde. Când intri pe ușă, trebuie să apleci capul, dacă nu vrei să te alegi cu un cucui în frunte. Holul e și bucătărie, și dormitorul bătrânei, și cameră de zi, și cazangerie. Fereastra de lângă lijancă are doar un singur rând de sticlă și încă mai stă înfundată cu câteva țoluri loloțoase – așa a încercat bătrâna să țină frigul afară în timpul iernii care tocmai își slăbise strânsoarea.
Camera Mariei și a lui Goșa, de doi pe doi, e despărțită de cea a bătrânei printr-un prag. Când are nevoie de puțină intimitate, anină la mijloc o pătură numai floace. Pe patul din dreapta doarme Maria cu băiatul, iar pe cel de la picioarele lor care stă de-a curmezișul, va dormi fratele cu soția și cei doi copii. Matematic vorbind, șase suflete în șase metri pătrați.
Hainele, femeia le ține prin cutii. Dulapuri nu are. Pe cele două ferestre e înșirată cosmetica și lucrurile de igienă. Cutia de la un televizor vechi și pântecos e toată tehnica din gospodărie. Prin oglinda aburită și tulbure de pe peretele din camera femeii se zărește rama argintie a câtorva fotografii compilate cu tatăl copilului, rezemată de cutia televizorului.
Pârâind, focul înfulecă din lemnele pe care Maria tocmai le aruncase pe gura sobei soioase și pline de funingine. Apoi femeia pune în grabă câțiva cartofi într-un castron și îl pune la fiert. Unicul bec agățat deasupra plitei luminează chior cele două odăi doar seara, când se pregătește mâncarea. Cu toate astea, vecinii de la care a tras electricitatea o pun să plătească câte 200 de lei pe lună. Liniștea e străpunsă de rugămințile copilului.
– Mamă, vreau apă! – începe Goșa.
– Nu e apă în casă, Goșa. Am pus-o toată în cartofi. Amuș aduc de la fântână, – îi răspunde Maria.
– Mamă, vreau apă! – insistă el mic.
– Da’ rabdă olecuțică! – îl repede maică-sa.
Cotrobăind prin casă, Goșa găsește o sticlă cu aghiazmă și o arată Mariei. Femeia îi spune că nu se poate, dar zadarnic. Lacrimile de pe fața copilului, învăluite de căldura focului ce trosnește încet, îi înmoaie inima. Goșa duce sticla la gură.
Între timp cere și baba apă, ca să-și spele mâinile înverzite de buruiene. Maria nu stă mult pe gânduri, scufundă o cană metalică în castronul cu apă de pe plită, vântură un pic apa fierbinte și o îndeamnă pe bătrână să-și întindă mâinile. Câteva secunde și bătrâna zbiară de durere.
– Fa, Marie, fa. Îi șerbinte, fa, nebuno.
– D-apoi, cum vrei, mâcă, dacă pielea matale îi groasă. Oricum nu simți nică, că deam ești bătrână. Hai, că îți pun și apă rece.
Maria leșină de râs în fața babei, care o privește tacticos și lung. După ce a tras o fugă la fântână și a potrivit apa, îi toarnă din nou. Aburi burduhoși ies din mâinile străbunicii care pufăie pe nas nervi.
După ce termină cu mâinile babei, Maria îl pune pe Goșa într-un taz și-l hroșnește de rapăn. Copilul, la rându-i, spală picioarele motanului cu o perie de haine, care nu mai are putere să opună rezistență.
– Îi zaibit motanul de viață, cât îl tragi tu de coadă, dragu’ mâcăi!
E trecut deja de 10 seara. Maria tocmai termină de curățat cartofii fierți, îi toacă rapid și drege o salată. Goșa, întronat pe scaunul de lângă masă, nu mai așteaptă până când mamă-sa îi va turna în farfurie și bagă mâinile direct în lighean. Pe lijancă, baba nu scoate ochii din farfuria pe care o ține în poală. Maria îmbucă lacom din picioare, rezemată de masă, unicul scaun din casă fiind ocupat de Goșa. În odaie nu se mai aude decât mușcături adânci, clefăituri și înghițituri grele.
Acum toți sunt mulțumiți. Burta lui Goșa din nou ia forma unui boț de aluat fugar, sărind peste elasticul de la pijamă. Nu mai ajunge să mulțumească pentru masă. S-a așezat pe lijancă să-și tragă sufletul și a adormit buștean, cu capul pe bătrână. Merg şi ceilalți la culcare.
Pe la o bucată de noapte, bătrâna se pornește la WC. Se oprește în ușă și începe a bâjbâi ceva prin întuneric. Nu găsește ce căuta și explodează:
– EEEE, tu-ți p..da mătii de copchil! Cum mi-o ascuns el mie cârjîli. Amu, să mă chiș pe vine!?
20 000 de copii
Conform datelor statistice pe 2015, fiecare al patrulea copil de la sat cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani nu frecventează grădinița. Un calcul neoficial arată că numărul acestora trece de 20.000, cifră care este, spre comparație, cu circa 3.000 mai mult decât populația or. Hâncești.
În Codul Educației scrie că învățământul obligatoriu începe cu grupa pregătitoare. Maria Vrânceanu, consultant în Direcția Învățământ Preuniversitar din cadrul Ministerului Educației, menționează că monitorizarea acestui sector intră în atribuțiile autorităților locale.
„APL (Autoritățile Publice Locale -n.r.), care sunt fondatorii instituțiilor preșcolare, sunt obligate să creeze servicii educaționale pentru copii, [iar] părinții sunt obligați să aducă copilul la grădiniță sau să fie pregătit pentru școală la domiciliu. […] Statul suportă cheltuielile pentru serviciile de învățământ preșcolar și de îngrijire (art.25, Codul Educației), în limita locurilor disponibile”, explică Vrânceanu într-un răspuns oficial.
Pe de altă parte, Liliana Rotaru, director CCF Moldova, organizație care apară drepturile copilului, spune că implicarea autorităților locale pe acest segment lasă de dorit și că acestea ar trebui să revadă modul de abordare a problemei.
„Consiliul Local ar trebui să se gândească și la alt format de grădinițe: colective, creșe, semi-private. Ar putea să-i scutească [pe unii părinți] de plata pentru grădiniță. Multora dintre noi ne pare că 100 de lei e o plată simbolică, dar pentru familiile care cu greu pun o bucată de pâine pe masă în fiecare zi s-ar putea să fie destul de dificil. […] La grădiniță [copiii] nu doar mănâncă, ci și socializează, se dezvoltă, au acces la jucării pe care poate nu le are acasă”, explică Rotaru.
Nefrecventarea grădiniții se răsfrânge negativ asupra copilului, mai ales la momentul în care acesta ajunge să meargă la școală, menționează Natalia Sârbu-Rotaru, psiholog la CCF Moldova. „Practica arată că, copiii care nu au fost incluși în mediul grădiniței, de obicei, nu au nici acele minime abilități de dezvoltare: de scriere, de cunoaștere a literelor, de analiză, sinteză, lucru foarte important pentru a merge în clasa I-a. Cu regret, numărul mare de copii în clasă, cerințe foarte multe pentru clasele primare, lipsa cunoștințelor și abilităților formate: de a ține un pix în mână, de a sta 45 de minute pe același scaun, toate acestea lacune îl vor face să se simtă mai inferior față de colegii săi, să aibă reticențe în procesul de dezvoltare și aceste lucruri vor dăuna la imaginea de sine a copilului”, consideră psihologul.
Carantină inventată
Sfârșitul lunii mai. Maria anunță fericită că pe Goșa îl primesc la grădiniță. S-a întâlnit cu educatoarea pe drum. I-a zis să-și aducă copilul, că demult s-a terminat carantina.
„A fost viroză de varicelă. Pe toată grădinița se pune carantină. Cei care frecventează vin, cei noi –nu. În sat nu avem copii care să nu frecventeze grădinița. Satul e mic și noi îi cunoaștem. Avem liste cu cine s-a născut, ducem evidența”, explică directoarea motivul din care cauză Goșa nu a fost acceptat la grădiniță atâta timp.
Însă Maria Gheorghieș de la Centrul de Sănătate Publică din r-nul Hâncești ne asigură că la ei nu este înregistrat niciun caz de carantină în satul lui Goșa. „Pe anul 2016 în satul [X] nu este [înregistrat] nici un fel de carantină și nu a fost închisă grădinița. Dacă mai mult de 60% din copii sunt infectați, se închide grădinița, dar așa, nu. Eu nu trebuie să amăgesc. Și [carantina] nu durează trei luni, ci 21 de zile. Ceva vă mint [responsabilii de la grădiniță]. Poate ei și au avut ceva, dar nu au spus la nimeni nimic. Dar asta înseamnă ascunderea faptelor și așa ceva nu a fost până acum. Eu lucrez de 30 de ani. Chiar dacă au un copil [bolnav], ei trebuie să spună, nu are importanță. Ei dau datele în fiecare zi”, ne asigură Gheorghieș.
Foto – Polina Cupcea