„Imunizați” contra dizabilității

Gheorghe este medic într-un spital din Chișinău.  

Anghelina este elevă într-un gimnaziu din raionul Fălești.

Olga este o deținută din pușcăria pentru femei din raionul Hâncești.

Pe toți îi unește o singură problemă: discriminarea și ura pe criteriul de dizabilitate. 

*

E o zi călduță de toamnă. Cita, o cățelușă Chihuahua neagră, s-a cocoțat în brațele Anghelinei și tremură de emoție, urmărind discuția fetei, prin Skype, cu o prietenă. 

Anghelina este elevă în clasa a IX-a în gimnaziul din satul Obreja Veche, raionul Fălești. În acea zi nu a mers la școală, după ce, de Ziua Profesorului, s-a numărat printre elevii care au fost pe post de cadru didactic. „A răcit. S-a îmbrăcat mai subțire. Deh, profesoară a vrut să fie”, ne spune zâmbind mama sa, Ludmila.

Sub zâmbetul ei larg și degajat se ascund ani de zile de lacrimi, furie, neputință și multe lupte duse cu sine, dar și cu cei din comunitate. 

La vârsta de un an, Anghelina a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală infantilă (PCI). Pe-atunci Ludmila avea 21 de ani și mai avea o fetiță de trei ani perfect sănătoasă.  

„La Anghelina este accentuată partea locomotoare. Parțial e atrofiat nervul optic. Și ea nu poate fixa privirea, adică nu poate să urmărească lucrurile pe care le face. Din cauza asta, îi vine foarte greu să citească și să scrie. Dar intelectul este păstrat. Ea acumulează informația din ceea ce aude. Cunoștințele ei se limitează din discuțiile în clasă sau ce aude la calculator.”

Prima ciocnire serioasă cu discriminarea a fost chiar în prima zi de grădiniță a Anghelinei. „Pentru dânsa a fost ceva deosebit. Ea a fost lipsită de comunicare, de socializare și plângea că nu voia acasă, pe când ceilalți copii plângeau că vor acasă.” 

Doar că directoarea a anunțat-o să nu-și mai aducă fata la grădiniță, pentru că nu au condiții pentru astfel de copii. „Ceilalți erau independenți și nu aveau nevoie de ajutor, pe când Anghelina avea nevoie de cineva alături de ea, care să o ajute.”

Ludmila a plâns tot drumul până acasă. A plâns toată seara. Anghelina nu înțelegea ce se întâmplă și doar își întreba mama dacă o să mai meargă și a doua zi la grădiniță. Așa că, în următoarea dimineață, directoarea s-a trezit cu ele la ușa instituției. „Am avut mare noroc că sora bărbatului meu lucra ca dădacă la grădiniță. Ea și-a asumat grija față de fată.”

Un alt moment care a marcat-o pe Ludmila au fost matineele pe care le scălda în lacrimi. Anghelina stătea pe ultimul scaun de la margine, „ca să poată să se ducă la baie, să bea apă”, iar penultimul scaun rămânea întotdeauna gol. „Copiii nu-l ocupau. Nu voiau să stea lângă Anghelina. Se temeau”, susține Ludmila.

„Educatoarea nu a facilitat conexiunea dintre Anghelina și ceilalti copii.  Și acest lucru tare mă durea. Eu cred că asta vine de-acasă. Copiii de grădiniță nu discriminează. Asta îi învață părinții. Cu acela să nu te joci. Cu acela să nu vorbești. Trăim în Moldova și se știe tare bine despre lucrurile astea”.

Până să meargă la școală, Anghelina a suportat două intervenții chirurgicale. Rezultatul: copila a început să se deplaseze și mai bine. „Chiar dacă mersul îi e legănat, poate parcurge distanțe și de câteva sute de metri.”

În 2019, în Republica Moldova locuiau aproximativ 177 de mii de persoane cu diferite tipuri de dizabilități, dintre care 10.700 copii, ceea ce constituia 7% din populația țării, arată datele Biroului Național de Statistică.

Ceea ce a urmat în anii de școală Ludmila le consideră astăzi niște banalități, dar pentru care a dus adevărate războaie. S-a luptat pentru fiecare „flecușteț”, numai ca Anghelina să fie tratată la egal cu semenii săi și să poată avea acces la studii. „De fiecare dată când ne-am cerut drepturile, de-atâtea ori am fost percepuți diferiți, de-atâtea ori am plătit dur pentru asta”, ne spune emoționată Ludmila.

Mai întâi că drumurile din sat nu erau asfaltate pe-atunci și o duceau pe Anghelina cu căruța. „Dacă începeau ploile, se desfundau drumurile, iar Anghelina nu mergea la școală.” 

Apoi, la intrarea în gimnaziu nu era o rampă de acces și trebuia să urce scările în patru labe. Iar în școală nu era bloc sanitar adaptat. Ludmila a târât o toaletă mobilă căreia i-au găsit o cameră la etajul întâi, printre niște lavoare vechi. Tot ea, în fiecare după-amiază, venea la școală și o curăța.

Între timp, Ludmila a început să meargă la diverse training-uri dedicate persoanelor cu dizabilități. La unul dintre ele, femeia a menționat că la gimnaziul din satul ei nu există cadru didactic de sprijin.

A doua zi, a fost somată la școală. „‘Ce, ai fost la Fălești și te-ai jeluit? Chiar tu nu ai știut că doamna ceea este cadru didactic de sprijin?’ Nu am văzut-o niciodată la lecțiile Anghelinei, le-am răspuns. De-acolo am simțit că nu le-a plăcut și că voiau să mă pună cu picioarele pe pământ. De-acolo am aprins niște paie.”

După ce Anghelina a trecut în clasele gimnaziale, incidentele au început să fie tot mai multe. Așa că Ludmila a mers de fiecare dată la școală, să lupte pentru drepturile copilului său. „Nu ca să obțin titlul de scandalagioaică”, parcă se scuză ea. 

A mers și când diriginta le-a spus copiilor, înainte să plece în vacanța de iarnă, să nu se dea cu sania, pentru că o să ajungă ‘ca Anghelina’

Și când copiii au început să ironizeze pe seama fetei și să-i zică că merge ca un cal; 

Și când nu i-au dat hartă de contur la geografie, deși plătise pentru ea; 

Și când a luat nota 5 la limba română, pentru că nu a scris caligrafic o pagină de dictare, deși le-a explicat profesorilor că ea nu poate scrie caligrafic și citi bine; 

Și când Anghelina a stat la lecția de engleză în ultima bancă, după ce profesoara nu a coborât la ei în clasă, iar fetei i-a luat toată recreația să urce scările până la etajul doi și oricum a întârziat, locurile din față fiind deja ocupate. „Profesoara trebuia să țină cont de toată situația asta”, se revoltă Ludmila.

Iar când directoarea școlii i-a cerut să aducă odorizant, pentru că mirosea puternic din camera cu lavoarele vechi, Ludmila n-a mai rezistat. A înșirat câteva foi cu toată durerea acumulată și a apăsat Trimite

Plângerea s-a dus la Direcția raională de învățământ și la Consiliul pentru Egalitate. „Eram conștientă ce urmează. Școala – nu.” 

A trimis și un demers mai scurt administrației gimnaziului. A solicitat rampă de acces pentru fata ei. Oficial. Apoi și-a luat acasă toaleta mobilă. Nu înainte s-o întrebe retoric pe directoare: „Care părinți mai aduc odorizant la școală?”

Rezultatul: a fost invitată la o ședință cu toți profesorii. A ieșit de la ea „cu senzația că eu sunt vinovată că am așa copil și că Anghelina e vinovată că are o așa dizabilitate”.

Însă,  după decizia Consiliului, care a stabilit că „lipsa accesibilității instituției de învățământ și refuzul de a pune în aplicare măsuri de acomodare rezonabilă adecvate constituie discriminare pe criteriul de dizabilitatea în exercitarea dreptului la educație”, lucrurile s-au schimbat.

Total.

Au fost construite nu una, ci două rampe de acces. O rampă duce direct la al doilea etaj, acolo unde este clasa Anghelinei. A fost construit și bloc sanitar în interiorul școlii. S-a schimbat și atitudinea profesorilor, care țin cont de necesitățile și posibilitățile Anghelinei.

„Am învățat că oamenii oricum te percep ca lupul cel sur, când tu îți ceri aceste drepturi”, constată Ludmila. Dar continuă să creadă „că este normal să lupți pentru ele. Probabil că, dacă era cineva în locul meu cu cel puțin 100 de ani în urmă, astăzi lumea ar fi fost mult mai tolerantă, iar Anghelinei i-ar fi fost mai ușor. Eu de multe ori spun: nimeni nu este imunizat contra dizabilității. Nu ești asigurat că, mâine, cineva din familia ta sau chiar tu nu o să ai vreo dizabilitate. Viața e tare imprevizibilă.”

Ludmila e conștientă că luptele nu s-au oprit. După nouă clase, Anghelina își dorește să meargă mai departe la studii, iar Republica Moldova nu este accesibilă pentru persoanele cu dizabilități locomotorii. 

Anghelina știe deja și domeniul în care ar dori să avanseze. „Îmi place informatica. Profesorul de informatică mă stimează și ține tare mult la mine. Îmi place când mă descurc singură și nu depind de cineva. Vreau să-mi găsesc un băiat care să mă iubească așa cum sunt. Știi, e dureros când te înjosesc foarte tare pentru faptul că sunt diferită și nu sunt ca ei. Asta nu ar trebui să se întâmple. Ar trebui toți să ne înțelegem bine”, spune Anghelina cu zâmbetul pe buze. 

Din poală, cățelușa Cita o susține cu un tremur din codiță.

Potrivit unui studiu realizat de Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA”, persoanele cu dizabilități sunt unul dintre grupurile cele mai discriminate în Republica Moldova. În acest context, cazuistica Consiliului de Egalitate din ultimii cinci ani plasează dizabilitatea în topul celor trei criterii invocate cel mai des în plângeri. 
„De cele mai deseori, persoanele cu dizabilități sunt discriminate în acces la bunuri și servicii disponibile publicului, dar și în câmpul muncii, fie că e vorba despre acces în instituții, la educație sau, mai nou, acestea se ciocnesc de situații discriminatorii legate de pandemia din ultimii ani. Ne referim aici la accesul la informație, servicii de protecție socială”, menționează Consiliul într-un răspuns oficial. 
Astfel, un studiu din 2018 arată că oamenii deseori evită aceste categorii de persoane, considerându-le agresive și necunoscând cum să se comporte cu ele. Studiul mai identifică și o reticență înaltă (74%) a populației față de incluziunea acestor persoane în societate.
„Persoana cu dizabilitate este abordată din perspectiva medicală, precum că sunt bolnave, trebuie tratate, ceea ce este o prejudecată. Când, de facto, trebuie să-i fie acordat acel suport necesar ca să fie privită ca membru egal al societății, adică doar să-i ofere anumite condiții pentru autorealizare”, explică Vitalie Meșter, director executiv al Centrului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CPDPD). 

.

 *

– Chiar vrei să-ți spun cum vorbea șeful meu cu mine? întreabă uluit Gheorghe*, un bărbat înalt și costeliv, cu ochelari pe nas. Ca să înțelegi, era mat (înjurătură – din rusă) peste mat. Ca în bancul acela, când Vovka ridică mâna și o roagă pe profesoară să spună și el o glumă. Profesoara îi permite, numai că, în locul cuvintelor necenzurate, să folosească bla-bla-bla. Deci, tot bancul lui Vovka a fost cu bla-bla-bla. Așa și între noi aveau loc discuțiile. 

Gheorghe e doctor și lucrează într-o instituție medicală din capitală. Cu câțiva ani în urmă, între el și șeful său de departament s-a iscat un conflict. Gheorghe nu a tăcut și s-a plâns directorului de spital. ‘Tu îți cam iei nasul la purtare. Asta nu rămâne așa’, l-a avertizat șeful.

„Și nu a rămas așa”, ne spune medicul. A ajuns să fie intimidat, înjurat și amenințat aproape zilnic, inclusiv cu concedierea. „Tot spitalul știa de conflictul nostru.”

Din cauza acestor presiuni, Gheorghe a ieșit de câteva ori în concediu medical: „Oricât de puternic ai fi, ți se punea pe inimă. Tare mai aiurea. Se lega de mine la tot pasul și încă le întorcea cum îi plăcea lui. Ca să înțelegi, mă critica și mă umilea și atunci când mă duceam la baie. Cică, părăseam locul de muncă.”

Ulterior, șeful a început să-i taie din turele de gardă sau să-i dea câteva ore de muncă pe zi, ceea ce a dus considerabil și la scăderea salariului. „Am și eu un an până la pensie. De ce să nu am și eu un salariu mai bun? De ce trebuie să pui neamurile tale în turele de gardă? Toți știu că nopțile sunt plătite mai bine.” 

În apărarea sa, șeful său invoca faptul că Gheorghe are grad de dizabilitate și nu-și poate face îndatoririle, sugerându-i ‘să-și caute de lucru într-o altă secție, cu ore de masă și de odihnă, cu servicii pe timp de zi, și nu 24/24’. 

Însă funcția lui Gheorghe nu implică interacțiunea cu pacienții, iar gradul său de dizabilitate nu-l încurcă cu nimic să-și facă meseria, asigură el. „Eu sunt oncologic bolnav. Acum e bine. Mențin boala. Pot lucra, inclusiv pot face și ture de gardă.” 

„Nu m-am temut că o să mă dea afară. I-am spus: numai încearcă!” Dar când a văzut că șeful nu se mai potolește, Gheorghe și-a luat avocat. „Ce să mă fâțâi eu atâta cu dânsul?! Am înregistrări cum mă înjură și urlă de Doamne ferește!” 

Așa că, într-o zi, șeful său de departament s-a trezit reclamat la Consiliul de Egalitate pentru discriminare și hărțuire pe criteriul de dizabilitate. Iar Consiliul a decis ca acesta să-și ceară scuze „pentru comportamentul intimidant, să înceteze aplicarea comportamentului umilitor și ostil față de petiționar, să nu admită acțiuni de victimizare față de petiționar”.

Totodată, Consiliul a cerut administrației instituției medicale sa examineze posibilitatea intentării procedurii disciplinare în privința șefului de departament și, pentru evitarea unor situații similare pe viitor, „să elaboreze de urgență un regulament intern privind prevenirea cazurilor de discriminare și mecanisme de redresare, inclusiv proceduri de protecție contra represaliilor”. 

„Și-a cerut scuze”, își amintește Gheorghe. „Am avut o sărbătoare, în decembrie anul trecut, și a cumpărat o cutie de ciocolate. S-a apropiat de mine și a zis: ‘Hai să ne liniștim și să lucrăm mai departe’. ‘Hai’, i-am zis eu. ‘Ce, parcă eu nu vreau asta?’.”

Însă nu totul a devenit roz. Recent, Gheorghe s-a pomenit din nou fără câteva ture de gardă. Înfuriat, a mers la șeful departamentului său. „‘Ce e cu chiromanția asta? Dacă mai zici ceva, unde trebuie, acolo mă duc’, i-am spus, și repejor mi-a pus înapoi turele de gardă. Noaptea nu sunt atât de multe chemări. Programul nu e atât de încărcat și e ușor de lucrat.” 

Gheorghe nu e sigur dacă curajul e ceea de ce e nevoie când îți aperi drepturile, deși acceptă că „o fi și de acesta o nevoie”. Cert e că, „dacă taci, nu o scoți în capăt și nu se mai rezolvă treaba.”

Printre cauzele fundamentale ale participării limitate a persoanelor cu dizabilități în domeniul civil, politic și cultural se numără lipsa accesibilității instituțiilor publice, a transportului public și a informațiilor publice, precum și accesul limitat la tehnologiile de asistență, se atestă în Analiza Comună de Țară, realizată de ONU.
„Toate astea duc la oportunități limitate de educație, ocupare a forței de muncă și la accesul limitat la serviciile generale și de sprijin”, menționează autorii analizei.
Mai mult, conform unui studiu din 2017, persoanele cu dizabilități se numără printre cele mai sărace persoane, din moment ce principala lor sursă de venit o reprezintă sistemele de protecție socială, și nu implicarea în câmpul muncii sau activitatea independentă.
Or, rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități este jumătate față de cea a populației generale, atestă un raport de monitorizare a Strategiei naționale privind ocuparea forței de muncă pentru anii 2017-2021.
Vitalie Meșter, directorul executiv al Centrului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CPDPD), menționează că acest grup de persoane pot fi angajate, însă nu este atractiv pentru angajatori, chiar dacă aceștia au anumite facilități și subvenții de la stat. „Legislația Moldovei cu privire la persoanele cu dizabilități este prea protectoare și nu oferă acele măsuri afirmative care ar promova acest grup la locul de muncă. Angajatorul este obligat să reducă timpul de muncă, potrivit legii, dar cu păstrarea salariului integral. Însă asta se achită nu din contul statului, ci din contul angajatorului”, explică Meșter.

*

.

Olga*, o femeie înaltă și robustă, îmbrăcată într-un pardesiu negru din fâș, zgâlțâie din răsputeri cadrul de mers – un fel de premergător pentru maturi, care o ajută să meargă. Dispozitivul s-a împiedicat de pragul care dă în sala de interviuri și refuză să-și asculte stăpâna. Femeia tot încearcă să-l salte peste tocul ușii, lat mai bine de-o șchioapă, însă fără succes. Emoționată și speriată, privește când în sală, când la premergătorul blocat.

Din spate, o femeie uscățivă îi apucă dispozitivul cu ambele mâini și, icnind, îl trece peste. Apoi o sprijină pe Olga de subraț și o ajută și pe ea. „A acceptat să mă ajute în calitate de voluntar”, avea să ne explice Olga, mai târziu, arătând spre femeia uscățivă înfofolită într-un pulover gros și jiletcă.

Văzându-se de partea cealaltă a pragului vrăjmaș, Olga se lasă cu putere peste coarnele cadrului de mers, împingându-l până la mesele și scaunele din fundul camerei. Mersul îi e deșirat, piciorul drept parcă-i fuge când înainte, când într-o parte.

Se prăbușește pe un scaun. Gâfâie, în timp ce broboane de sudoare, ca niște picături mici de rouă, i se înșiră deasupra buzei superioare. Degetele de la mâini i se desfac ca un evantai, apoi înțepenesc pe câteva secunde și se îndoaie de la încheieturi, prefăcându-se, parcă, în picioarele unui păianjen.

Mușchii de pe falca dreaptă încep să-i tremure înainte să deschidă gura. 

– Bună, mă numesc Olga!

Și are un an și jumătate de când își ispășește pedeapsa în penitenciarul pentru femei din satul Rusca, raionul Hâncești. Nu-și recunoaște vina. Ține morțiș că sentința definitivă de 10 ani de pușcărie pentru „circulația ilegală a etnobotanicelor în scop de înstrăinare, manifestată prin păstrarea, transportarea, și distribuirea acestora, săvârșită de două sau mai multe persoane, în proporții deosebit de mari” e rezultatul unei înscenări. 

Din cauza acestui incident, sănătatea i s-a înrăutățit considerabil, susține femeia. „Eu niciodată nu am fost bolnavă, decât așa, ca toată lumea: o răceală, te miri ce. După ce m-au reținut, în 2019, am fost bătută și de la asta mi-a fost afectat sistemul nervos periferic. De la stres, cel mai curând, mi s-a atrofiat și nervul optic.” 

Așa explică ea apariția problemelor la picioare și dificultatea de a se deplasa de sine stătător. Un aspect destul de delicat, mai ales când e vorba de instituțiile de detenție. 

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recomunicat autorităților de la Chișinău o cauză în care o persoană cu deficiențe locomotorii s-a plâns inclusiv pe „detenție într-un penitenciar neadaptat nevoilor persoanelor cu dizabilități, (incapacitatea de a face duș sau merge la toaletă fără ajutor, pat neadaptat nevoilor ei, precum și imposibilitatea de a accesa zona de plimbare zilnică sau camera amenajată pentru întâlnirea cu avocatul ei și lipsa unui îngrijitor). 
„Odată ce persoanele cu dizabilități ajung în detenție, Guvernul este obligat să asigure cele mai înalte standarde de asistență medicală, detenție și acomodare rezonabilă a spațiilor de detenție”, consideră Vadim Vieru, avocatul Promo-LEX. Conform datelor Promo-Lex, în sistemul penitenciar sunt deținute în prezent 142 de persoane cu dizabilități severe.

În primăvara lui 2020, Olga a fost mutată la Rusca – singurul penitenciar pentru femei din Republica Moldova, în care urma să-și ispășească restul pedepsei de opt ani. Aici s-a ciocnit practic de același bariere pe care le întâmpinase și în Penitenciarul nr. 13 din Chișinău: lipsa rampelor de acces, bloc sanitar neacomodat și imposibilitatea de a ajunge în cabinetul medical, acesta fiind situat la al doilea etaj. 

„La general, instituția penitenciară nu este acomodată rezonabil pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, pe motiv că penitenciarul a fost construit în anii 1920”, confirmă Aliona Bătrâncea, jurista penitenciarului din Rusca. 

Astfel, ca să găsească o cale de compromis, mai ales că Olga a cerut și securitate personală, administrația penitenciarului i-a oferit o celulă în izolatorul disciplinar. Altfel spus, în carceră. 

Blocul izolatorului e cu un singur etaj și fără scări. Doar că, pentru Olga, până și pragurile scunde sunt adevărate provocări. „Peste ele punem rampe din lemn”, ne asigură unul dintre angajații penitenciarului. În ziua în care am mers încolo, nu le-am văzut.

Celula Olgăi e ultima pe holul izolatorului. Toată averea ei e un pat, o masă așezată sub fereastra zăbrelită, o chiuvetă ruginită și veceul despărțit de o jumătate de perete pe care stau înșirate cărți și haltere. Spațiul liber din mijlocul camerei, cam de un metru pătrat, îl ocupă cadrul de mers.

Acces la sala de concerte nu are. Ca să ajungă acolo, trebuie să lase în urmă vreo 30 de trepte, dar pe care nu le poate urca nici dacă ar fi ajutată. Cărțile și mâncarea îi sunt aduse în celulă. Medicul o vizitează la solicitare.

Așa că femeia trebuie să se rezume doar la câteva ore de plimbări zilnice, desfășurate într-o anumită zonă a penitenciarului. Restul timpului, îl petrece în celulă citind cărți, scriind petiții și făcând sport.  

Când e liniștită, cuvintele îi curg limpede și clar. Când e emoționată, vorbește apăsat, uneori bâlbâit. 

„Nu pot merge pe scări, nu pot trece de praguri. Îmi este greu. Înțelegeți? Televizor nu am, radio nu am. Nu sunt scoasă nicăieri. Am voie doar la judecată, care se desfășoară on-line, să dau telefon, să sun avocatul pe Skype. Atât. Nici concerte, nici adunări religioase, nimic”, se plânge deținuta.

Cu ajutorul avocatei sale, a depus și o plângere la Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității în Republica Moldova, invocând discriminarea pe criteriul de dizabilitate.

Consiliul i-a dat dreptate Olgăi și a recomandat administrației penitenciarului „să întreprindă măsuri adecvate de acomodare rezonabilă și incluziune a petiționarei”, prin plasarea ei într-o celulă acomodată din sectorul locativ. Totodată, să-i ofere servicii de sprijin care s-o plaseze în condiții de egalitate cu ceilalți deținuți. „Neînlăturarea barierelor se ridică la pragul de gravitate a unui tratament inuman”, atenționează membrii Consiliului. 

În apărarea sa, administrația penitenciarului a invocat faptul că Olga nu are grad de dizabilitate și, astfel, ea nu se încadrează în rândul persoanelor cu dizabilități. 

Cu toate astea, faptul că o persoană nu are stabilit oficial un grad de dizabilitate nu înseamnă că acea persoană nu are un astfel de statut, explică Vitalie Meșter, director executiv al Centrului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CPDPD). 

„Convenția ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități nu vorbește despre încadrarea persoanei într-un anumit grad de dizabilitate, ci ne vorbește despre persoanele cu dizabilități ca persoane, care au anumite limitări”, spune Meșter. 

Totodată, Consiliul notează că identificarea unei persoane de suport din rândurile deținutelor nu este conformă standardelor în domeniul drepturilor omului, deoarece „este bazată pe buna voință a persoanelor deținute, nu pe obligații ale autorităților”.

Doar că administrația penitenciarului susține că nu are o altă soluție în acest caz, pentru că „nu are așa angajat”, iar încadrarea lui ar presupune un demers din partea Guvernului care ar urma să fie adoptat de Parlament, afirmă Aliona Bătrâncea, șefa Serviciului juridic al instituției. „La momentul actual, avem ceea ce avem în instituțiile penitenciare”, conchide ea.

Situația e și mai incertă prin faptul că deciziile Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității sunt doar cu titlu de recomandare și nu comportă eventuale sancțiuni. Respectiv, rămâne la latitudinea persoanelor și instituțiilor vizate dacă țin cont de ele sau nu.

„Necesitatea stringentă, în acest sens, este de a modifica cadrul normativ ce reglementează activitatea Consiliului și de a confirma obligativitatea executării recomandărilor formulate de Consiliu,” susțin reprezentanții instituției, într-un răspuns oficial.

Până atunci, Vitalie Meșter insistă pe faptul că instituțiile publice prin definiție ar trebui să fie accesibile. Inclusiv penitenciarele. „Dacă vorbim despre o instituție neaccesibilă, mă rog, ele sunt create cu mulți ani în urmă, instituția este obligată să ofere condiții adaptate la necesitatea persoanei. Este vorba de acea cameră, de grupul sanitar, de căile de acces la plimbare. Nu vorbim de toată instituția sau că trebuie să-i construiască ascensor. Elementar, de a crea deținutei acele acomodări rezonabile pentru ca ea să-și poată ispăși pedeapsa de rând cu celelalte condamnate, fără a fi discriminată pe criteriul de dizabilitate sau sănătate”.

Persoanele cu dizabilități reprezintă unul dintre grupurile afectate de discursul de ură, instigare la discriminare și alte forme de manifestare a intoleranței, se atestă într-un raport elaborat de către Asociația Promo-LEX.
„Prejudecățile legate de dizabilitate sunt utilizate cel mai frecvent pentru comparații negative, denigrarea oponenților, asocierea cu boala, incapacitatea și sănătatea mintală. Se recurge des la limbajul peiorativ și la terminologia discriminatorie, cum ar fi: invalid, handicapat, debil, nebun, bolnav psihic”, se menționează într-un alt raport al Promo-LEX.
„Politicienii, în general, folosesc în discursul lor multe stereotipuri și prejudecăți, nu doar față de persoanele cu dizabilități. Dacă, de exemplu, un politician zice de la tribuna parlamentului că contracandidatul lui este „un debil și nu-l ascultați, că el nu știe ce vorbește”, în mod automat, oamenii o să perceapă că omul acela nu e bun la nimic”, explică Irina Corobcenco, expertă la Promo-LEX.
Doar că discursul de ură nu este folosit doar de politicieni. Un studiu realizat de Oficiul Avocatului Poporului denotă și situații în care profesorii discriminează copiii după criterii religioase sau dizabilitate și promovează anumite mesaje care incită la ură „chiar în timpul lecțiilor”.
Fenomenul se datorează și faptului că în Republica Moldova nu există un remediu eficient pentru discursurile de ură, cadrul legal național fiind unul incomplet, susține Irina Corobcenco.
În ajutor, ar veni proiectul de lege care prevede pedeapsă atât contravențională, cât și penală, pe cei care folosesc discursul de ură sau sunt autori ai infracțiunilor motivate de prejudecată. Însă proiectul stă de cinci ani în sertarele deputaților, așteptând să fie votat în lectură finală.

* Prenume modificat, pentru a proteja identitatea eroilor. 


Orice persoană, victimă a discriminării poate depune o plângere la Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității personal la sediu sau prin platforma DEPUNE O PLÂNGERE de pe site-ul https://egalitate.md/depune-o-plingere/.

Acest articol a fost realizat cu participarea Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității, Oficiului Avocatului Poporului și a Asociației Promo-LEX.

 Acest articol a fost elaborat în cadrul proiectului regional „Consolidarea accesului la justiție pentru victimele discriminării, infracțiunilor motivate de ură și discursurilor de instigare la ură”, co-finanțat de Uniunea Europeană și de Consiliul Europei și implementat de Consiliul Europei în cadrul Parteneriatului pentru Buna Guvernare II. Părerile exprimate în prezentul document nu pot fi considerate a reflecta, în niciun fel, opinia oficială a niciuneia dintre părți.


Foto – Polina Cupcea 

Editare – Nicolae Cușchevici