„Încă un pic și intrăm în Herson”

24 noiembrie, Kiev.

E ora 21:10. Oraşul e pustiu şi întunecat. În ajun, armata rusă a bombardat infrastructura critică din Ucraina şi întreaga ţară s-a scufundat în beznă. Iluminatul stradal şi semafoarele nu funcţionează, oamenii nu au lumină în case.

Clădirea gării feroviare o poţi recunoaște doar când te apropii de ea – e singura clădire iluminată. În scuarul din fața gării răsună piesa „Stefania”, învingătoarea concursului Eurovision 2022. Pe fundalul acestei melodii, oameni cu valize pe roți care huruie discret se adună la intrarea principală. Aici sunt întâmpinaţi de poliţişti – le sunt verificate actele și scanate bagajele. De când Federația Rusă a invadat Ucraina, regulile de acces în gări sunt practic similare cu cele aplicate la aeroporturi.

„Cursa Rahov–Kiev se reţine cu opt ore”, anunţă o voce din megafon. După atacul cu rachete din ajun, mai multe trenuri au rămas blocate prin ţară. Ucraina foloseşte locomotive electrice, iar acest lucru a devenit problematic odată cu penele de curent tot mai frecvente. Totuşi trenurile care pleacă din Kiev respectă orarul – în locul locomotivelor electrice, pe șine au fost puse locomotive cu motor Diesel.

Vocea din megafon anunță că pe linia a opta începe îmbarcarea pentru cursa Kiev-Herson. E practic al doilea tren spre această destinație, după ce cursa a fost relansată la nici două săptămâni de la eliberarea orașului Herson. Toate biletele au fost vândute. Cineva, în sfârşit, revine acasă, dar majoritatea merg să-şi ia apropiaţii și să-i ducă în locuri mai sigure.

La Mykolaiv, trenul stă în gară vreo 25 de minute. Următoarea oprire și destinația finală va fi circa 100 de kilometri mai la sud. Faptul că deja ne aflăm la sud ne sugerează aerul cald și umed. Iarna poposită devreme a rămas în Kiev, pe când aici e încă un noiembrie ploios cu cer posomorât și linia orizontului difuză.

În același compartiment cu noi călătorește Arkadi. Are 30 de ani și este din orașul Harkov. Când a aflat că sunt din Chișinău, prima întrebare a fost: „Sunt mulți țigani acolo? Nevastă-mea e de la Chișinău!”.

Arkadi face parte din comunitatea romilor. Provine dintr-o familie numeroasă, alături de care a locuit, pe parcursul ultimelor nouă luni, într-o suburbie a Harkovului, oraș bombardat la greu în primele luni de la invazia rusă.

„În Harkov era îngrozitor. Vedeai cum rachetele îți zboară deasupra capului. Ne ascundeam în subsol, după care ne-am obișnuit”, ne povestește Arkadi și imediat schimbă subiectul: „Astăzi îmi voi revedea copilașii! Trebuie să fac rost de un tort. Prostul de mine, nu am luat un tort din Kiev, nu m-am gândit la asta. Iar în Herson, unde să găsesc așa ceva?”.

Merge în Hersonul proaspăt eliberat pentru a se împăca cu soția. S-au certat cu câteva luni înainte ca Federația Rusă să atace Ucraina și ea a rămas cu cei trei copii şi părinţii în Bilozerka, un orășel aflat la vreo 17 kilometri distanță de Herson.

După ce, la începutul lunii martie, orașul Herson a ajuns sub ocupația armatei ruse, Arkadi a tot încercat să ajungă la ei, dar de fiecare dată a fost nevoit să facă cale întoarsă. În schimb acum, că malul drept al râului Nipru a fost eliberat, speră că, în sfârșit, o să-şi reîntâlnească familia. Speră, pentru că nu are nicio siguranță.

Ultima oară a vorbit cu soţia cu vreo lună în urmă. După, nu a mai apucat, iar când armata rusă s-a retras din Herson, a lăsat orașul cu sistemele electrice și de comunicații distruse. Aşa că Arkadi nu ştie cu exactitate unde se află familia lui. „Dacă ar fi plecat, cel mai probabil că ar fi luat legătura cu mine”, îşi împărtășește el speranţa.

Pe tronsonul dintre Mykolaiv şi Herson, trenul înaintează lent, de parcă ar pipăi pământul de sub roţi, pentru a evita o eventuală mină. Pe geam, totul e la fel ca în filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial: câmpuri presărate cu proiectile de artilerie, cratere lăsate de obuze, adăposturi militare, sate și ferme distruse. Sunt urmele a ceea ce a însemnat linia frontului.

Contraofensiva ucraineană în direcția Hersonului a fost anunțată constant și insistent încă de la sfârșitul verii. Dar, la începutul lunii septembrie, armata ucraineană au declanșat, în mod surprinzător, o ofensivă de succes în direcția Harkovului, iar Hersonul a fost trecut în lista de aşteptare. Totuși unii bloggeri și experți continuau să lanseze pronosticuri precum că, „uite, încă un pic și intrăm în Herson”, lucru pentru care a mai fost nevoie de alte două luni…

25 noiembrie, Herson.

Gara din Herson e mică. La prima vedere îți vine greu să spui că e gara unui centru regional – o clădire veche, dar cu „reparație euro”, și cu geamurile termopan ascunse pe jumătate în spatele unor saci cu nisip.

În interior e învălmășeală. Numeroși bătrâni stau aşezaţi pe bănci – ei nu pleacă nicăieri, nici nu întâmpină pe nimeni. Au venit după lumină, or gara este unul din puținele locuri din oraș unde este electricitate.

Scuarul gării este unul tipic pentru fosta URSS – mic și flancat de numeroase magazinașe și localuri. Evident, niciunul nu activează, cu excepția unei alimentare în fața căreia, odată cu sosirea trenului, s-a format coadă. Cei care nu așteaptă să cumpere ceva, încearcă să prindă internet la telefon – în preajmă este o stație Starlink.

Bulevardul Ușakov pornește de la gară și străbate tot centrul orașului, ajungând până la faleza Niprului. Semafoarele nu funcționează, dar automobilele se deplasează pe el cu repeziciune, împrăștiind în evantai apa din băltoace.

În drum, una-două și dai peste persoane cu cărucioare mari pe care duc PET-uri cu apă. Din lipsă de electricitate, apa nu poate fi pompată în locuințe, așa că oamenii au două opțiuni: ori cumpără apă îmbuteliată, care, în pofida prețului exorbitant, e la mare căutare; ori iau apă din Nipru și, astfel, riscă să intre în vizorul lunetiștilor ruși de pe celălalt mal al râului. În Herson, expresia „Apa, mai scumpă decât aurul” e mai mult o realitate, decât o metaforă.

Bulevardul este împânzit de billboarduri: „Hersonul este Rusia”, „Rusia e aici pentru totdeauna”, „DA” (cu referire la referendumurile nerecunoscute pe plan internațional). În Rusia nu există ceva mai permanent decât ceea ce este temporar. S-a dovedit că această legitate funcţionează şi în sens invers – acel „pentru totdeauna” de pe bannere a însemnat doar opt luni pentru ruşi. Dedesubt, se întrevăd vechile slogane publicitare în ucraineană, un fel de fantome din viaţa paşnică de adineauri.

În preajma pieţei principale din oraș e forfotă. Aici sunt instalate așa-numitele „puncte de invincibilitate” – corturi mari în care poţi să te încălzeşti, să bei un ceai sau să-ţi încarci bateria telefonului. La fel ca la gară, și în piață funcționează o stație de internet Starlink, astfel încât oamenii se adună pentru a vorbi la telefon sau citi ultimele noutăți.

Cu trei săptămâni în urmă, în această piață președintele ucrainean Volodimir Zelenskiy dădea interviu, iar localnicii sărbătoreau eliberarea orașului. Acum, oamenii încearcă pur și simplu să supraviețuiască până totul va reveni la normalitate – va fi lumină, căldură și apă în robinete.

Periodic, ba aici, ba dincolo, se aud pocnituri răsunătoare. La început părea că e vorba de așa-numitele „minusuri”, adică militarii ucraineni trag asupra pozițiilor rușilor de pe malul stâng, însă când intensitatea lor se amplifică, devine clar că se întâmplă tocmai invers – militarii ruși lansează mine în direcția Hersonului. Cu o zi înainte, un sector din oraș a fost ținta lansatoarelor de rachete Grad. În rezultat – șapte persoane omorâte și mai multe rănite.

În timpul tirului cu aruncătoarele de mine, cel mai îngrozitor lucru este sentimentul de incertitudine. Bunăoară, dacă orașul se află departe de linia frontului, de obicei este atacat cu rachete de croazieră. În astfel de cazuri, se declanșează sirenele și oamenii au posibilitatea să se adăpostească. Dar acum Hersonul nu mai este un oraș din apropierea frontului, ci se află direct pe linia frontului. Și când orașul e ținta lansatoarele de mine, sirenele nici nu sunt declanșate și nu ai nicio certitudine că mina nu va cădea la câțiva metri de tine.

Localnicii deja sunt obișnuiți cu sunetul exploziilor și nici nu le acordă vreo atenție. Pentru ei, aceste sunete au devenit un fel de zgomot de fundal firesc, precum claxoanele mașinilor sau publicitatea sonoră din preajma centrelor comerciale.

Lângă un parc, Vasili mângâie un motan negru. Bărbatul e trecut de 50 de ani, are dinți înnegriți și riduri care îi conferă un aspect grav. Mai scoate câte o țigară din pachet, dar n-o fumează, ci o tot răsucește îndelung între degete, după care scoate bricheta și o aprinde.

„Oare chiar nu le ajung pământurile lor? Mai vin şi peste noi… Am ştiut eu că [orașul] Herson ei îl vor cuceri, dar [orașul] Mykolaiv – nu, pentru că Mykolaiv e ca o ditamai unitate militară. Și aşa şi a fost. Dar cât [armament] am vândut noi după anii ‘90? Şi oricum le ţinem piept”, își împărtășește el reflecțiile.

Când sunetele exploziilor se înteţesc, abia dacă i se mai desluşeşte vocea. „Nu, nu vreau să plec de aici. Aici este casa mea. Și unde să plec?”, întreabă el retoric. Își termină țigara şi aruncă mucul. Pisoiul negru nu se dă bătut și i se tot gudură pe la picioare, așteptând să fie mângâiat.

Pe bulevardul Uşakov există un singur local în care este lumină – totul datorită unui generator electric. Aparent, e o cafenea de fiţe cu meniu variat și bucate delicioase. La mese stau doar militari. E o percepție populară acum în Ucraina – dacă sunt militari, e semn că în local mâncarea e bună.

Într-un ungher, trei militari discută cu o femeie. Mai exact, o ascultă cu atenţie. Ea depune mărturii despre cele aproape nouă luni cât orașul s-a aflat sub ocupația armatei ruse.

După ce au intrat în Herson, ruşii au început să înăbuşe orice formă de rezistenţă. În povestirile localnicilor despre perioada de ocupaţie deseori poţi auzi expresia „în beci”, cu sensul că cineva a fost luat la interogatoriu de către angajații Serviciului Federal rus de Securitate, cunoscut sub acronimul FSB.

La plecarea din Herson, militarii ruşi au minat sediile poliției și al Serviciul ucrainean de Securitate (SBU). Le-au minat în așa fel, încât ele nu mai pot fi deminate, urmând să fie aruncate în aer. Iar din subsolul sediului SBU, acolo unde ofițerii FSB își desfășurau interogatoriile, răzbate un miros clar de cadavre, ne asigură localnicii.

Peste vreo 30 de minute, unul din militari anunță ora şi, pe un ton protocolar, spune că „înregistrarea a fost încheiată”. Superiorul îi mulţumeşte cordial femeii, o îmbrăţişează şi o conduce afară, după care revine la colegii săi. Decid să rămână să ia o gustare, când de masa lor se apropie un militar tocmai intrat:

– A căzut o rachetă nu departe, la sensul giratoriu. Cadavrele stau întinse pe stradă.

Pe faţă i se citesc emoţiile, iar el însuși arată de parcă ar fi dintr-un joc video cu desant spațial – pistol-mitralieră, încărcător, trusă medicală pe umăr, o brasardă galbenă pe braț, o cască sofisticată…

Când se lasă seara, Hersonul se scufundă în beznă. Doar farurile maşinilor mai luminează din când în când clădirile, copacii sau gardurile mici. Dar, imediat ce mașina trece, bezna pune din nou stăpânire pe totul în jur. Plouă apăsat, bate vântul. Undeva departe sau poate mult mai aproape – doar după sunet, nu-ţi poţi da seama de distanţă – se aud explozii.

La această oră, pe bulevardul Uşakov nu există pietoni întâmplători – doar cei care se îndreaptă spre gară. În interiorul gării, luminat de o singură lustră, e îmbulzeală. Să se fi adunat probabil peste trei sute de oameni – în clipe numărate, din Herson urmează să pornească două trenuri: unul, de cursă, spre Kiev, și altul, de evacuare, spre Hmelniţki.

Atmosfera e tensionată și, pe deasupra, se declanşează alarma antiaeriană. Oamenii fac coadă sub ploaie, în aşteptarea trenului. Cineva are un rucsac, altcineva cară genţi voluminoase. Cineva părăseşte oraşul pentru totdeauna, iar altcineva pleacă pentru a reveni curând.

– Tu încotro?

– La Kiev. Copii au plecat în Polonia și au lăsat apartamentul să pustiască. Voi locui acolo, deocamdată. Tu?

– Încă nu știu…