Polina CupceaPe șesul unui sat din Moldova, o femeie doarme adânc dis-de-dimineață. E trântită cu fața în jos. O mână o ține sub frunte, iar cu cealaltă și-a cuprins copilul de un an și jumătate, lipit de ea. Micuțul privește petele albe de pe cerul azuriu de vară și bolmojește cuvinte răzlețite și înțelese doar de el. Câteva gâze roiesc prin jurul lor, seduse de mirosul de scutec neschimbat de 3 zile și de vodcă „Spicușor”.
– Gata, așa nu se mai poate, Irina! Doi copii ți i-am dat deja la internat. Te-ai rugat, mai în genunchi, ca să ți-l lăsăm pe acesta mic. Ți-am dat crezare și șanse ca să te îndrepți, dar tu tot mai anapoda o faci. D-apoi, fată dragă, în așa hal să ajungi?! o ceartă o asistentă scundă și micuță, în timp ce schimbă scutecul copilului chircit.
– Dacă mi-l luați și pe acesta, mâine-dimineață mă găsiți spânzurată în fața Primăriei. Știți și singuri că nu am cu ce-i întreține, bl..a. Eu îmi …, încearcă femeia să riposteze, dar se oprește.
Așezată pe scaun, cu capul în mâini, privește în podea. Știe că, dacă ciripește prea mult, riscă să fie decăzută din drepturile părintești. Și așa e pe lista neagră.
– Irina, eu m-am săturat de tot circul ăsta. Niciodată nu te găsesc acasă, umbli numai șliaiha (brambura – n.r.). Când la unul, când la altul, și încă îl târâi și pe aista mic după tine, dă a lehamite din mână asistenta, sătulă și ea de cazul Irinei.
În aceeași zi, la Primărie s-a întrunit o comisie care să decidă soarta băiețelului de aproape doi ani. Scântei și pară. Toți erau PRO internat și decăderea Irinei din drepturile părintești. Doar asistenta socială s-a pronunțat CONTRA. După discuții aprinse, și cel de-al treilea copil al femeii a luat calea orfelinatului. Același orfelinat în care a stat și Irina.
* * *
– Primii doi [copii] i-am dat la internat, dar cel mic avea un an și ceva și i l-am lăsat. Pe atunci [Irina] trăia cu un [fost] pușcăriaș. Am avut un caz când ea fugise de la el, dar copilul îl lăsase. Când l-am găsit [pe fostul pușcăriaș], umbla cu copilul în căruță, mâncat de purici. În regim de urgență l-am luat și l-am dus la spital. [Fostul] pușcăriaș, chiar dacă nu era copilul lui, a stat două zile prin jurul spitalului. Apoi, când a auzit că vrem să dăm copilul în internat, a venit la mine, plângând, să-i dau lui copilul, că s-a atașat. I-am zis – „Ce, asta e o mâță să ți-o dau apoi s-o iau? E pui de om!” După asta s-a pierdut bietul bărbat, așa de tare ținea la copilul Irinei, își amintește acum asistenta socială de peripețiile celui mic și ale mamei sale.
De la acea vară au trecut trei ani. Între timp, Irina s-a mutat în satul vecin. Ne-am întâlnit cu ea la Primărie, în cabinetul asistentei sociale. Ca și acum trei ani, stă așezată pe scaun și privește în podea. De data asta, de rușine. Tot pocnește din degetele-i zgrunțuroase și crăpate. Vrea să pară degajată, așa că ține picioarele larg desfăcute. Și-a tras și ochelarii de soare pe ochi. Cu o mână își aranjează părul ciufulit, vopsit în două culori – șaten și gălbui – arămiu, ce-i cade scărit pe umeri.
Se tot fâțâie pe scaun și urmărește atent fiecare umbră pe stradă. Nu are mai mult de o oră la dispoziție, ca să nu bănuiască ceva Iura, concubinul la care s-a aciuat de când i-a fost luat de la piept și ultimul copil. „I-am spus și eu că nu știu pentru ce m-a chemat asistenta la Primărie. I-am hrănit, iar amu’ e obedu (prânz – din rus.), așa că nu o să mai priceapă el nimic”, explică femeia cum a scăpat de supraveghere.
De data asta nu mai tremură. Anterior am mai încercat să vorbim cu ea, dar întâlnirea fusese un eșec. Venisem dis-de-dimineață la casa concubinului. Era duminică. Ziua o stabilisem dinainte. Ea vopsea gardul ce desparte ograda de grădină. Avea verde și pe față. Iura nu era acasă. Plecase cu mama lui la cumpărături.
Ne-am așezat sub părul din grădină, pe niște scăunele de-o șchioapă. Ascultam o înșiruire de gânduri frânte. Se lăuda cât de bine îi merge datorită concubinului care a găsit-o într-un hal fără de hal.
– Mă bucur că am dat de Iura. Nu se duce la curve. Pe la tusovci (petreceri – din rus.), mai trage femeile de țâțe, le mai pipăie și le zice: „Ce-i, drace?!”. Eu îi spun – Te duci și numai le foșnești pe la ureche, da’ nu se mai uită niciuna la tine. Cel mai mult a stat cu mine. Trei ani…
Nu și-a terminat bine elogiul că Iura a apărut în grădină. Ca un cocoș, și-a înfoiat pieptul slab și jigărit, cu vreo două smocuri de păr ce răsăreau de sub un maiou gri, și a mârâit nervos sub șapca cârnă și roasă pe la marginile cozorocului:
– Ce căutați voi aici?
– Am venit la Irina să vorbim despre viață.
Ne-a măsurat din cap până în picioare, a scuipat furios și s-a evaporat. Din ogradă a început să se audă trăsnete de capace. Lipsa lui nu a durat mai mult de 10 minute, timp în care Irina și-a temperat discursul siropos despre relația ei cu Iura, strecurând pucioasa din suflet:
– De câte ori m-am dus de la el… El mă vedea pe drum și-mi zicea – „Hai acasă!”. Știi, ca în toate familiile. Are noroc că eu îs terpilivaia (răbdătoare – din rus.), da’ când mă enervez…
De frică și neputință, a început să-i tremure mâinile. Ca să și le mai astâmpere, învârtea apăsat inelul ros cu inscripții biblice. Nu mai era gospodina care dădea gardul cu vopsea, ci o fătucă neajutorată, futbolită de toți și sătulă de mârșăviile de care a avut parte. A întrebat repede de copii. I-am povestit că am petrecut cu ei câteva zile la internat. Asculta și înghițea noduri, și tot lovea cu pumnul grosolan, ba în palma murdară de vopsea, ba în coaja copacului zdrențuros.
– Futu-va-n Dumnezeii mamii voastre! Dacă vă mai prind pe aici, vă rup chișioarele!
Ca un taur rănit în dracu’ știe ce, Iura venea spre noi. N-am mai apucat să ne luăm rămas bun de la Irina. Într-o secundă ne-am trezit sărind gardul, cu tot cu aparatele de fotografiat în spate. Ieșite de pe ulicioară, primul gând a fost să anunțăm poliția. Însă a trebuit să renunțăm, de teamă să nu înrăutățim situația Irinei. Poate s-a alege femeia doar cu o palmă după cap și un picior în fund, așa cum obișnuiește să procedeze concubinul atunci când se enervează.
Nu ne terminasem bine vorba că și auzisem din urma noastră gonind o rablă de mașină. Era Iura. De frică, am înmărmurit. Sat străin, ulițe strâmte și aproape nelocuibile… A frânat în loc. Pe bancheta de alături stătea maică-sa. De-abia gâfâia de la grăsimea ce-i îmbodolea tot corpul.
– Ce p..a mea ați căutat la mine în ogradă?! a început bărbatul.
– Am vrut să discutăm cu Irina și nu avem nicio treabă cu tine.
– Înțelegeți că, noi toți suntem invalizi și, dacă o să ne fotografiați ograda…, smiorcăie bătrâna, odihnindu-și mâinile moi și lucioase pe burta cât un harbuz.
– Fa, futu-ți Dumnezeii mătii! Dacă vă mai prind vreodată pe aiși, ați belit-o! Vă rup chișioarele și-o să v-o luați n..hui pe Irina cu voi! a urlat Iura amenințător și a pornit mașina.
Am așteptat o lună ca lucrurile să revină în albia lor. Asistenta socială făcea pe santinela la ușa Primăriei, iar noi cu Irina, de după fereastră, tot măsuram drumul – să nu ne trezim cu Iura în spate.
Femeia poartă pantaloni sport strânși pe pulpe și cu două linii roz pe lateral. Maioul scurt, negru, lasă să i se vadă buricul. E numai oase, cu brațe puternice, muncite și răsmuncite. Când se rușinează, își ascunde bărbia proeminentă în pieptul mic. Pe sub ochi, cutele adânci i-au îmbătrânit prea devreme fața tristă și pârlită de soare.
– Știi, la Iura e bine. Da’ mult [trebuie să] mai răbd. Și pe mama lui, care i-o zis [lui Iura] că – „Tu cu asta (cu Irina – n.r.) nu faci treabă”, și pe fratele lui invalid pe care-l spăl, îi fac masaj, îl bărbieresc, dar care mă face în tot felul. Dar în altă parte nu am unde să mă duc. O bucată de pâine [aici] găsesc. Bogdaproste, nu-mi interzice la nimic ce vreau să mănânc. Vreau să destup o conservă sau să iau ceva din grădină – poftim, se confesează femeia.
Însă oamenii din sat o văd pe Irina mai mult ca pe o slugă în gospodăria lui Iura, și mai puțin ca pe o viitoare soție. „D-apoi, trebuie cineva să aibă grijă de babă și să le facă de mâncare!? De bine, de rău, mai câștigă și Irina o farfurie cu mâncare. În altă parte unde să se ducă, păcătoasa?!”, ne explică o vecină, fluturându-și mâinile ca un titirez.
Irina se scoală dis-de-dimineața, ajutată de bolboroselile „soacrei”. Dă mâncare la orătănii. O schimbă pe bătrână, care nu se prea mișcă. Îl schimbă și pe fratele lui Iura, care a căzut de la etajul 5, după ce a făcut un mix de pastile cu alcool. Apoi pregătește dejunul.
La amiază ar dormi și ea alături de Iura, căruia-i place să se întindă pe canapea la răcoare, dar nu prea are cum. Deal, grădină, magazin… Chiar și noaptea, când toți dorm, ea e cea care trebuie să se scoale și să liniștească câinele care latră ca un apucat. „Ce, nu auzi, fău? Mergi și-l ogoiește”, o ghiontește autoritar concubinul.
– El, când are băutură în cap, începe multe. Am un caiet și scriu tot cum mă face. Când mă vede că beau vreun pahar de vin, îmi zice: „TERFĂLOAGELE, ACASĂ!” La cumpărături, la piață, mă lasă să târâi singurică torbele. El stă și bea cafea…
* * *
A rămas însărcinată cu primul copil la 17 ani, de la un fost deținut de 28. Locuiau împreună în satul natal. Într-o noapte, fratele Irinei, însoțit de un prieten, ambii cu viză expirată de penitenciar, le-au dat buzna în casă.
Pentru că în penitenciar soțul Irinei fusese petuh (cocoș – din rus., jargon care semnifică barbatul folosit în penitenciar pe post de femeie), cei doi oaspeți nocturni l-au rupt în bătaie. L-au gustat și ei, să se asigure că nu l-au bocănit în vânt. Apoi tipul care venise cu fratele Irinei a luat-o pe ea, cu tot cu copil, și a făcut-o femeia lui chiar în seara aceea.
– Ei, lui îi plăcea și de mine, și de sor’ mea. Ne vroia pe amândouă, dar m-a ales pe mine, își amintește Irina, oarecum măgulită.
Peste un an a rămas iar gravidă. A născut o fată. La nici trei luni de la nașterea celui de-al doilea copil, grețurile i-au reapărut.
– O femeie m-o sfătuit să beau o sticlă de rachiu cu chiperi negru și-l lepăd. Chiar a doua zi mi s-o început și ciclu’. În schimb pe Mișa l-o luat la pușcărie. Dar, peste vreo două luni, m-am trezit că eram cu pântecele la gură. Nu mai puteam face nimic. Medicii mi-au zis că avort la șase luni nu fac.
Asistenta socială din sat spune că Irina a trăit doar cu condamnați și că, de fapt, fiecare copil are un tată diferit:
– Mi-a zis o dată, că parcă a stat la poarta penitenciarului și i-a cules.
Femeia cu mâini de bărbat, ciolănoase și pline de bătături, are 26 de ani și trei copii – de 8, 6 și 5 ani. Toți duși la internat. Nu are o casă proprie. Cea a părinților aparține uneia dintre surori și e doar cu două camere. După ziua „ultimului copil deportat la internat”, Irina s-a apucat de băut și mai tare. Din bal în bal și din șașlâc în șașlâc. Până l-a întâlnit pe Iura, și acolo s-a pripășit.
– Eu stăteam pe drumuri. Eram și slabă, și murdară, și beată. Am început să-mi fac tare de cap. M-am luat cu niște prietene. S-o speriat Iura când m-o găsit. Eram urâtă și strașnică.
* * *
Seara, înainte de culcare, copiii cei mici se joacă în sala de lectură a orfelinatului. Au o oră la dispoziție să le spună noapte bună tuturor jucăriilor. Roagă să le citesc povești. Mai întâi „Puiul”, de I. AL. Brătescu-Voinești, pe care au mai auzit-o de zeci de ori, după cum susține educatoarea. E o istorie dureroasă despre o prepeliță care e nevoită să-și lase un pui schilod în frig, ca să-i scape pe ceilalți de ghearele iernii.
Mă codesc. E o povestire mult prea asemănătoare cu soarta lor. Dar ei stau neclintiți și mă țintuiesc cu privirea. Încep lectura. Liniște. Prin ochii lor se perindă, când o prepeliță, când o miriște, când un flăcău cu o căciulă. În istorie își face apariția dulăul. Dana, o copilă cu părul bălai și ochelari pe nas, face un mic zgomot. „Danaaa, taci! Cățelul cel rău”, o probozesc colegii.
În jur – înlemnire și priviri încruntate. Continui. Din carte se aude un pârâit de aripă, apoi „Aporte!”, fâșâitul ierbii mototolit de labele câinelui și un pitpalac disperat împletit cu țârâit de greier. Copiii, cu fețele congestionate, aproape fără suflare, cu ochii lor mari și umezi, mă silesc să duc până la capăt trista poveste. Boțesc finalul, însă copii au înțeles sfârșitul. Am aplecat ochii. Nu puteam întâlni privirile lor. Printre ei se aud oftaturi.
– De ce l-a lăsat mama pe pui?, întreabă Oleg, cel mai mic copil al Irinei, care e și mezinul internatului.
Aștept să mă salveze cineva. Nimic. Înghit în sec. Le explic că mama puilor nu putea să procedeze altfel, pentru că mureau cu toții.
– Trebuia să-l ia în spinare, dar să nu-l lase, spune dârz o fetiță cu părul proaspăt spălat.
Toți dau aprobator din cap.
– Așa, mai citiți odată, spune enervat un băiețel slăbuț și cu câțiva pistrui presărați pe față, de parcă vroia să se asigure că finalul, de fapt, e altul și că scriitorul a încurcat ceva.
Doreau aceeași poveste, dar cu un alt final. Câțiva mai măricei dau a lehamite din mână și întind altă carte – Prințesa mofturoasă.
După, merg prin camerele lor, mai împăcați. Încep pregătirile pentru somn. Își fac patul, apoi își gătesc hainele de grădiniță pentru a doua zi. În camera fetițelor, după ce și-au spus rugăciunea, Dana începe a smiorcăi că, de ce nu e mama lângă ea. Începe a smiorcăi și Tatiana. Intră educatoarea și le vede cu lacrimi pe față. În fiecare seară trebuie să le spună aceeași minciună: o să vină mama, acum nu poate.
Elena, fata Irinei, e cel mai cuminte și timid copil din internat. Nici nu smiorcăie, nici de mamă nu întreabă. Își cere voie să meargă până în camera vecină, unde dorm frații săi, ca să le spună noapte bună.
La băieți e hărmălaie mare. Unul face tumbe, altul râde, al treilea își așterne plapuma. Sunt mici de înălțime, sunt mici și de ani, dar în același timp maturi. Oleg e cel mai alintat dintre toți. Când a fost adus la casa de copii, după bucata de noapte petrecuta pe toloaca din fața Primăriei, lângă mama sa beată, avea nici doi ani împliniți. Așa că cei mai măricei l-au tot purtat pe brațe.
Sora și cei doi frați se cuprind. Se pupă pe obraji, își spun noapte bună și se despart până la dejunul din următoarea zi, făcându-și semne cu mâna.
Zilele la internat nu se deosebesc mult una de alta. În fiecare dimineață, când le vine rândul, câte doi dintre cei mai măricei se scoală la șase și deretică prin curte: mătură sau rânesc zăpada, duc gunoiul, aranjează masa. Apoi toți se adună în cantină, la micul dejun. Cei mici au rândul lor de mese cu scaune din lemn. Cei măricei, pe ale lor.
Mâncarea e servită în farfurii de nerjaveică (inox – din rus.). O fată nu rezistă și mormăie mai mult ca pentru ea: „Hai, să mâncăm din treuci”! Educatoarea o aude și sare: „Valentina asta a noastră spune tot ce gândește! Da’ ar trebui invers. Mai întâi gândește și apoi vorbește”. Drept răspuns, fata zâmbește forțat.
După ce termină de mâncat, aproape toți își bucșesc buzunarele cu pâine. Mai iau vreo două hrinci și în mâini, și încă vreo două le „ascund” în gură. Scena se repetă la fiecare masă și aproape de fiecare dintre ei.
Urmează împărțirea în două tabere. O parte se duc la școala din localitate, iar cinci mai mititei – la grădiniță. Prima tabără revine la amiază, a doua – seara la 17.00. Odată cu plecarea lor, în ograda orfelinatului se lasă liniște. Plictisită, cățeaua Roza moțăie sub un tufar. Până vin școlarii. După asta e pusă la încercări grele: să danseze cu ei în două labe, să se gudure pe la picioarele lor, să-l însoțească prin curte pe cel care o invită.
* * *
După prânz, în pavilionul din curtea internatului au fost aduse câteva mese. Miercuri e ziua când se împart hainele trimise „de la Italia”. Copiii tăbârcesc saci de peliculă burdușiți cu terfe și le descarcă pe platforma improvizată. Forfotă mare în jurul hainelor de diferite mărimi, culori, epoci. O fustă mini nimerește pe mâinile unui băiat. O caută disperat cu privirea pe fata de care-i place și, roșu până în vârful urechilor, i-o întinde. Printre haine se ițesc o pereche de chiloți roșii din dantelă. Râsetele se întețesc, iar piesa de lenjerie trece din mână în mână. Un băiat pipăie curios postavul preț de câteva secunde, după care îi aruncă jos, de parcă ar fi fost ai Necuratei.
Cotrobăiesc până amețesc prin hainele de-a valma. Cei mici se mai aleg cu un stănuț, o căciulă rusească, argint pentru brăduț, păpuși jumulite și cu părul vâlvoi. Un copil bolfos, cu fața pistruiată, pe care toți îl dezmiardă „Grasul”, abia se cotilește cu movila-i de haine în brațe. A mai tras și o pereche de pantaloni albi. I-a măsurat – îi ajungeau de la gât până-n călcâie, așa că a renunțat la ei. I-ar fi venit ca turnat lui taică-său, dar ia-l de unde nu-i.
Cei mai măricei, în special fetele, strâmbă din nas când se uită la hainele șifonate. Mai trag cu ochiul la pici, poate-poate au noroc și le nimeresc prin mâini și altceva decât chiloți roșii. Cu speranța cât o împunsătură de ac, dau dezgustate din mână:„Nu ai ce să-ți alegi aici, haidem!” Se fac comod într-un foișor și povestesc cum a fost la școală.
– Prima dată când am mers la gimnaziul din sat, ne-am bătut cu cei de acolo. Ne făceau în tot felul, și că nu avem părinți…
– Da, țin minte. Însă, după asta am devenit prieteni.
– Aha, da’ profesoara de biologie și acum ne numește „Paraziți ai societății!”
– Dap’ noi nu ne-am lăsat:„Dacă noi suntem orfani, că nu avem părinți, atunci tu ești stearpă, că nu ai copii”. M-am enervat și am zis fără să-mi dau seama că mă aude: „Așa m-o z..ăturat, stearpa asta!” E-he-he. S-o ridicat un chipeș…
Niciuna dintre fete nu știe exact ce va face când va ieși pe poarta internatului. Prinse între sistem și libertatea care îi așteaptă, nu-și permit nici măcar să viseze. Sunt conștiente de situația în care se află și gândesc practic.
– Eu cred că o să mă mărit cu băiatul de care îmi place. Ne întâlnim pe ascuns. Doar ziua. Așa a făcut și sora mea mai mare și acum are casa ei proprie. Un copil.
– Da’ eu o să mă duc la școala profesională.
– Aș vrea să termin liceul în sat, da’ m-am săturat de internat, așa că o să merg și eu la școală. O să mă fac bucătar.
Când aud de facultate, râd de parcă e vorba de cine știe ce ghidușie.
– Care facultate?! Cine să ne întrețină până în clasa a 12-a, apoi la facultate?! Noi suntem orfani. Dumneata, dacă ai avut părinți, ai mers la facultate, da’ iaca noi…
* * *
– Augustineeeee, Augustineeee!
Cât îi țin bojocii, cei cinci micuți, mai mult urlând, cântă. De obicei încep când ies pe poarta grădiniței din sat și încheie când intră pe cea a internatului. Din urma lor, Oleg, mezinul Irinei, fuge fericit. Vrea să se dezbrace de scurta căptușită cu blană, dar cei mai mari nu-l lasă. Copilul se oprește ostentativ în mijlocul drumului și încrucișează mâinile pe piept. Trântește un picior în pământ, lasă buza de jos să-i cadă și nu vrea să se urnească din drum. Nu ajută nici vărguță de salcie care șuieră, tăind văzduhul în bucăți, nici explicațiile că va răci.
După ce și-a văzut scurta în brațele adolescenților care au venit să-i însoțească, se alătură competiției la alergat. Sora Elena, ca o mamă grijulie, tot îl strigă dojenitor: „Ia seama, să nu cazi și să te lovești!”
– Acum unde ne ducem? întreabă Dana, cu părul bălai ascuns sub o căciulă vișinie, oprindu-se pentru o clipă.
– Acasă, îi răspunde un adolescent.
– Acasă pe dracu’! La internat, îl corectează o fetiță durdulie cu o căciulă exact ca a Danei. Apoi se întoarce către Dana și o întreabă când se duce la casa ei reală.
– Matincă (probabil – n.r.) sâmbătă, dacă o să vină să mă ia bunica. Ea se mai îmbată, dar seara îmi spune povești și adorm în brațele ei.
Ajunși la internat, picii se dezbracă și trec în salon. Eduard iese din camera de meditații, își salută frații și, împreună cu Oleg, ies afară și se alătură copiilor pe terenul de joacă. Elena preferă să rămână în interior.
Afară, la un scrânciob, e război. Dana s-a lipit de scaunul în care stă Oleg și urlă, ca din gură de șarpe, că vrea și ea să se dea huța. Oleg urlă și mai tare că nu coboară. Eduard îi cedează fetei scrânciobul vecin, numai să-i lase fratele în pace, și se pune de strajă alături. Pumnii încleștați și ochii încordați ca de vultur avertizează: „Băgați de seamă dacă vă atingeți de Oleg”.
Seara se lasă ușor în ograda internatului, acoperită cu țipete de copii. Unii bat mingea, unii dansează, unii stau la taifas, iar câțiva dau de mâncare scroafei Mașca, pe care o vor sfârteca înainte de balul de absolvire. Totul în câmpul vizual al educatorilor. Nimeni nu vorbește de dor, mamă, tată, casă sau când. Sunt subiecte pe care cei mici și le destăinuiesc doar înainte de culcare.
Elena, rămasă în salon, mă cheamă de-afară. Roagă s-o învăț o poezie despre „vulpița cea șireată”. Are fața smeadă și ochii negri. Nu seamănă deloc cu Irina. Doar privirea.
– Te roooog, vreau să i-o recit mamei când va veni la noi.
Auzind rugămintea surorii, mezinul Oleg se alătură și el în jurul cărții. Vine și Eduard. Îmi șoptește la ureche că îi este foarte dor de mama și că, de când trăiesc la internat, a văzut-o foarte rar.
După ce învațase poezia, Elena imploră să o repetăm și a doua zi. Vrea să se asigure că n-o va uita până în ziua în care va veni mama sa. Copila, însă, nici măcar nu ține minte cum arată cea care a adus-o pe lume. Doar Eduard, băiatul mai mare al Irinei, și-o amintește bine, spune directorul internatului.
De tații lor nu știu nimic. Nici nu-i cunosc.
* * *
Când i-am povestit Irinei despre zilele petrecute alături de copiii ei la internat, nu a zis nimic. Doar a înghițit noduri. Multe noduri. A trebuit să aștept câteva minute ca să reînceapă discuția.– Suka (cățeaua – din rus.) asta bătrână (mama lui Iura – n.r.) nu dă voie să-mi aduc copiii în ogradă. Cât va trăi. Și vede că-i cu un picior în groapă. Iura a zis că trebuie să înțeleg. El nu-și dorește copii. Într-o seară a văzut că nu mănânc și m-a întrebat dacă mi-i dor de ei. Întrebare…
Zâmbetul ascuțit și avar al femeii se rătăcește printre amintiri. Mai bea și acum, ca să-și amorțească scârba. O recunoaște singură.
– Trebuia să plătesc grădiniță și nu aveam bani. Tot ziceau de la Primărie că o să mă ajute, și nu mă mai ajutau. Crezi că am vrut să-mi dau copii la internat?! Nu ai mamă, nu ai tată și e greu. Pe de o parte îmi era jale că i-am dat la internat. Însă, cel mi mare, kak-nikak (de bine, de rău – din rus.), deja s-o dus a doua oară la Italia (în cadrul unui program pentru copiii din internate – n.r.). Eu zic un bogdaproste. O femeie din mahala mi-o zis să nu mă stresez tare, că băiatul oricum mă cunoaște și, când o să se maturizeze, va veni la mine.
Privește pe fereastră. Șterge lentilele ochelarilor fumurii și îi aranjează încet pe nas. Se ridică în picioare. E semn că ora a expirat și, ca să nu-i dea de bănuit concubinului, trebuie să revină acasă. Ultimele cuvinte le rostește mai mult șuierând:
– Pe mine m-o găbjit odată beată cu băiatul pe toloacă și o zis că o să mă lipsească de drepturi părintești. Le-am întors-o că o să mă spânzur în fața Primăriei. Mă întrebau dacă nu-mi pot căuta o gazdă, dar ei câte case părăsite au?! De ce nu[-mi] dau o casă?! Când știi că nu ai nimic și nu ai unde trage, asta e…
Pornește unduindu-și șoldurile osoase. Oprește brusc, se întoarce și-și scoate ochelarii:
– Mă gândesc că ai făcut poze cu picii mei cât ai stat la internat. Te rog, când mai vii pe aici, să-mi aduci și mie vreo două.
* * *
Distanța dintre Irina și copiii săi e de 10 kilometri. 10 minute de mers cu mașina și cam o oră jumătate, pe jos. Locuiesc în sate vecine. Femeia s-a apropiat ultima dată de poarta internatului astă primăvară. Însă directorul i-a interzis să-și vadă micuții. Irina era beată criță și cu hainele murdare.
În schimb, în fiecare duminică, Irina, împreună cu concubinul său, se duce la piața din satul vecin. În drumul lor, trec pe lângă internat. Femeia nu coboară. Doar se cuibărește mai adânc pe bancheta din față. Cum să-i spună lui Iura că vrea să-și vadă copii?! Să o arunce direct în stradă?! „Strada nu e locul preferat al absolventei [de internat]”, explică femeia.
Copilăria Irinei nu se deosebește prea mult de adolescența și tinerețea sa. Părinții alcoolici se băteau în fața ei și a fraților mai mari. Scoteau cuțitele și se tăiau, apoi își lingeau rănile și, până dimineața, se împreunau. La 8 ani a rămas orfană. Tatăl s-a otrăvit, iar mama s-a spânzurat o lună mai târziu. Autoritățile nu au stat mult pe gânduri și au trimis-o la internat. Chit că instituția era amplasată chiar în sat. După orfelinat, Irina a mers la o școală profesională, dar „nu am mai terminat, că m-o înfoiet măritatul”.
* * *
Sunt 14 ani de când a intrat în vigoare legea ce ajută orfanii după absolvire. În 2006, când Irina părăsise internatul, autoritățile își asumase deja de patru ani angajamentul să le asigure copiilor orfani spaţiu locativ şi suport în găsirea unui serviciu. Însă, după ce poarta orfelinatului i s-a închis în spate pentru totdeauna, tânăra avea în față o lume pe care nu o cunoștea și în care nu o aștepta nimeni. Nici măcar instituțiile statului cu beneficiile sale promise. Promise pe hârtie.
– Da, ajutor social i-am oferit, dar statul trebuie să-i dea casă, masă, dar… Statul nostru nu e pregătit să ajute absolvenții [de internat]. De exemplu, Primăria noastră nu are case, ca să-i dea una separată. Poate dacă avea o casă, poate și-și aranja altă viață, crede asistenta socială din satul natal al Irinei.
Totodată, în Republica Moldova nu există nici „servicii de sprijin pentru tinerii care părăsesc sistemul rezidenţial ce ar putea să răspundă necesităţilor lor și să-i ajute să se integreze în societate”, se constată într-un studiu al Fundației Lumos Moldova.
– Copii care au ajuns într-o instituție rezidențială trebuie pregătiți din prima zi pentru ieșirea din instituția respectivă. Pentru asta, trebuie tare mult lucru, și nu de azi sau de mâine. Picătura sfarmă piatra nu prin puterea ei, ci prin frecvență, consideră Domnica Gânu, șef-adjunct al Fundației Lumos.
Cu 10 ani în urmă, când Irina părăsise internatul, autoritățile puneau pe picioare reforma dezinstituționalizării. Își propuneau scoaterea copiilor din instituțiile rezidențiale și plasarea lor în familiile biologice, case de tip familie, case comunitare etc. Astfel, numărul copiilor aflați în internate a scăzut simțitor.
Dacă în 2007, în 67 de instituții rezidențiale se găseau 11. 500 de copii, la sfârșitul anului 2016 numărul internatelor a scăzut la 34, iar a copiilor – la 1.618.
Valentin Crudu, șeful Direcţiei învăţământ preuniversitar din cadrul Ministerului Educației, recunoaște că accentul reformei dezinstituționalizării nu a fost pus acolo unde trebuie, iar vina trebuie să și-o asume Ministerul Educației.
– Când s-a început reforma dezinstituționalizării, toată lumea s-a gândit că accentul trebuie pus pe faptul ca acestor copii să le fie cald, să aibă mâncare. Nu s-a pus accent pe educație, pe cadrul didactic.[…] Apoi în 2010-2011, am creat anumite alternative ca copiii să fie incluși în familiile biologice”, explică Valentin Crudu.
Astfel, în 2012, la un an de la crearea serviciilor alternative pentru copiii aflați în situații de risc, „din cauza insuficienței/lipsei la nivel local a serviciilor alternative sau specializate pentru copii, 431 de copii au fost plasați în cadrul școlilor de tip internat pentru copii orfani și rămași fără îngrijire părintească”, se spune în Strategia pentru protecția copilului și familiei pentru perioada 2014-2020. Printre ei se regăsesc și cei doi copii mai mari ai Irinei.
Rodica Moraru-Chilimar, reprezentanta Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, spune că plasarea în internat a copilului separat de părinți nu este o soluție și, chiar dacă uneori se recurge la această metodă, termenul nu trebuie să depășească perioada de 6 luni sau cel mult un an.
– După ce expiră perioada aceasta de plasament, atunci autoritățile publice locale trebuie să găsească o altă soluție. În primul rând, trebuie evaluată capacitatea familiei biologice. Dacă nu – familia extinsă, explică Rodica Moraru-Chilimar.
În pofida recomandărilor, cei trei copii ai Irinei deja de patru ani se trezec cu ochii în podul orfelinatului care a găzduit-o și pe mama lor. Directorul instituției e crede că micuții femeii vor ieși din internat când acesta se va închide. Vor pleca într-o casă de tip familie sau vor fi luați de sora mai mare a Irinei. Cea care le-a dat viață e considerată un caz ratat.
– Căutăm alte forme de protecție, dacă cu mama nu se reușește. S-a încercat tot ce se putea de încercat cu Irina. Noi nu așteptăm să-i vină Irinei mintea la cap, poate ea se va reîntoarce, dar… Noi i-am dat posibilitatea să-și facă viața. Ne-am întrunit la Primărie și i-am spus că, copiii stau la internat, până îți găsești un loc de muncă, o casă. Vorba e că cu sila omului nu-i poți da. Ce să-i faci? Noi avem grijă de copiii ei, afirmă directorul.
Reformele despre care autoritățile spun că „decurg destul de bine, mai bine ca în Ucraina, servicii sociale de protecție a copiilor sunt cu duiumul”, au înconjurat-o pe tânăra mamă orfană și pe copiii săi. „La Irina este și ceva genetic, de asta nu s-a reușit”, dau verdictul aceștia.
Asta după ce femeia, fără un acoperiș de-asupra capului, a fost condamnată să-i întrețină pe toți trei cu un ajutor social de doar 700 de lei pe lună. Cam 23 de lei pe zi. În schimb statul, după ce a decăzut-o din drepturile părintești, a virat internatului, pentru îngrijirea acelorași trei copii, o sumă de șapte ori mai mare (!).
Datele oficiale arată că, în 2012, anul în care copiii Irinei au luat calea internatului, costul mediu pentru întreținerea anuală a unui copil în orfelinate era de 21.000 lei, ceea ce presupune cam 1.750 de lei pe lună. Astfel, autoritățile cheltuiau lunar 5.250 lei pentru întreținerea celor trei copiii ai femeii.
– Statul nostru nu investește în copii. Cele mai mici salarii sunt la angajații din domeniul sănătății și educației. La protecția socială e dramatic – nu sunt resurse umane. Asistentul social e necăjit că trebuie să se ocupe și de copii, și de bătrâni, și de cei cu dizabilități. Nu poate să contribuie în măsura în care are nevoie un copil ca să reușească în viață, conchide Domnica Gînu.
Text și foto – Polina Cupcea
Infografică – Nicolae Cușchevici