Raisa RăzmerițăFlacăra albastră de la aragaz îmbrățișează ibricul din inox și o aromă puternică de boabe de cafea proaspăt măcinate inundă aerul. În bucătăria micuță, luminată generos de soarele de dimineață, Grigore se mișcă cu îndemânarea unui bucătar iscusit. Viorel îl urmărește atent de pe canapea, mângâindu-o pe Kepy, pisica cu care cei doi împart garsoniera de la etajul patru al unui bloc care încă mai păstrează amintirea perioadei sovietice.
Iubirea nu știe de gen, citește Grigore, cu mândrie. Mesajul e afișat pe unul dintre stickerele lipite pe frigider, din care scoate o prăjitură cumpărată în ajun, când a împlinit 39 de ani. Exact la o săptămână distanță de Viorel, care tocmai atinsese vârsta lui Isus.
Cu pași lenți, Grigore își ia cafeaua și se retrage la balcon. Sprijinit cu coatele de pervaz, amestecă băutura negricioasă cu o țigară. Învăluit de o pânză densă de fum, pe care o mai sperie din când în când cu mâna, țintește strada cu privirea. „Retrăiește, explică Viorel. Vrea să decurgă bine”.
Pe perete, exact deasupra unicului pat din garsoniera lor, câteva cifre se aliniază în forma unui cadran de ceas. Subtil, acele se apropie de unsprezece fără un sfert. „Trebuie să fim acolo la 11:45. Dacă întârziem, nu ne mai lasă să trecem”, îl zorește Grigore pe Viorel. Scoate o umbrelă dintr-un dulap și verifică, deschizându-o ca pe un un scut protector. Explică scurt: „Pentru ouă”.
* * *
Grigore e un bărbat înalt și uscățiv. Fruntea lată, cu margini nedefinite din cauza cheliei, se lasă cu câteva riduri care dispar imediat ce schițează un zâmbet. Ochii căprui îi licăresc practic mereu, mai ales atunci când se cuibărește în brațele partenerului. Deși e mai tânăr cu șase ani, Viorel are părul grizonat. „O chestiune genetică”, explică acesta. E mai scund c-un cap decât Grigore și are ochi albaștri spre verde. Scump la vorbă, cu o mină serioasă proaspăt bărbierită, intervine cu replici scurte de fiecare dată când i se pare că partenerul său exagerează sau nu zice ceva corect.Se știau din on-line, perioadă în care se monitorizau discret. Apoi s-au întâlnit la o petrecere cu prieteni comuni. La „Spălătorie”. „Este unul dintre cele mai gay-friendly [localuri] din oraș”, pronunță Viorel verdictul. Acolo a și început totul. Iar în prag de 2017, după o relație ce dura de trei ani deja, s-au mutat împreună.
Inelele de logodnă le-au cumpărat într-o duminică de ianuarie. Le-au gravat cu inițialele prenumelor – G&V, și, în drum spre casă, și-au chemat câțiva prieteni în vizită, fără să-i anunțe de evenimentul la care urmau să fie martori. Legământul s-a desfășurat într-un cadru nesofisticat: câteva baloane pentru decor, o tavă cu bucate, cămăși curate asortate cu emoțiile unui nou început, dar și tradiționalul bol cu orez în care au ascuns verighetele.
Un prieten a făcut-o pe ofițerul de stare civilă, în fața căruia și-au pus unul altuia inelele. Și-au jurat credință și respect până la adânci bătrâneți, promisiune pecetluită cu o îmbrățișare și un sărut pe buze. „Ne leagă dragostea! O relație între doi bărbați este la fel ca una în care un bărbat iubește o femeie sau o femeie iubește un bărbat. O relație e bazată pe încredere și respect reciproc”, se destăinuie Grigore.
În copilărie Grigore se visa artist. Înarmat cu un pieptene pe post de microfon, defila pe prispa casei în hainele mamei și dădea reprezentații singurilor spectatori fideli – viețuitoarele din ogradă. Și-a dorit să studieze acordeonul, dar la Școala muzicală din Cimișlia i-au găsit un loc doar la trompetă. După doi ani, a renunțat.
Își amintește că nu-l pasionau deloc „treburile bărbătești”. Prefera să se joace „de-a fetele” cu un băiat din mahală, cu care stabilise o relație mai specială. „Ne mângâiam pe mâini și-i spuneam Larisca. Clar că nu știam atunci să-mi explic de ce, dar știu că-mi plăcea să mă joc cu el”, povestește Grigore.
Primele răspunsuri despre trăirile sale le-a primit pe la 23 de ani. Cumpărase întâmplător o revistă de specialitate. Pe copertă era Robbie Williams și crezuse că e despre artiști. În ea a văzut pentru prima dată cupluri de același sex. „Am aruncat-o sub pat ca să nu vadă mama, iar seara am răsfoit-o. Atunci am observat că-mi trezeau interes mai mult imaginile cu băieți decât cele cu femei”, își amintește Grigore.
Şi partenerul său Viorel crede că de mic copil prefera mai mult compania băieților: „N-am înțeles nicicum. Pur și simplu îmi plăcea”. Noțiunea de gay a înțeles-o mai târziu, după ce venise în Chişinău la studii, consultând diverse site-uri specializate.
Încă pe vremea când era student i-a destăinuit mamei orientarea sa sexuală: „Mama e învățătoare și m-am gândit că va înțelege mai bine”. Doar că lucrurile nu au evoluat tocmai precum își dorea. Imediat după facultate s-a pomenit la un pas de a-și oficializa relația cu o fată. „A avut grijă și mama să insiste – Hai poate încerci și tu să fii ca lumea, să te însori și să faci un copchil”, povestește Viorel. A fost momentul în care a simțit nevoia să-i recunoască fetei că el, de fapt, este gay.
Ulterior, și în cadrul unei reuniuni de familie a lăsat să se înțeleagă că îi plac bărbații. „Le-am spus într-un context mai neașteptat pentru ei. Maică-mea a rămas portret. Îmi arăta fel de fel de semne ca să nu vorbesc. Tata niciodată n-a deschis subiectul”, relatează Viorel, în timp ce Grigore îl urmărește îndeaproape, cu ochii licărind.
De când a făcut asta, spune că se simte mult mai liber. „Atâta timp cât m-am deschis familiei, deja nu mai contează că cineva mă judecă sau mă bârfește. Eu sunt eu. Asta e viața mea. N-o spun ca să mă laud, o spun pentru a nu lăsa loc de interpretări și dubii. Să nu mă mai întrebe de ce nu sunt căsătorit. Deși eu cred că părinții își dau seama de copiii lor că sunt gay”, se arată sigur Viorel.
În schimb Grigore încă n-a găsit ocazia să comunice familiei care este adevăratul motiv pentru care „nu-i mergea la femei”. Acum ani buni, când a văzut că mama lui tot umblă pe la biserici și babe – ca să-l descânte și să-i tragă cărțile – a improvizat o relaţie fictivă cu o prietenă supusă și ea presiunii măritișului din partea familiei, deoarece creștea un copil de una singură. Totul pentru liniștea părinților de ambele părți. Dar înțelegerea lor a funcționat doar un an, timp în care au înțeles că nu e deloc ușor să se prefacă a fi o familie tradițională.
* * *
Iau un maxi-taxi și, câteva minute mai târziu, se alătură participanților la marșul #FărăFrică. Grigore și Viorel se țin de mână. Între palmele lor se ascunde o crenguță firavă de iasomie. Este ora douăsprezece fix când oamenii din jurul lor explodează în urale și aplauze. Pe fundalul lor abia de se deslușește megafonul răgușit care anunță startul. Flancați de autobuzele pline cu polițiști, participanții pornesc pe str. București.
„N-am ieșit să arătăm cuiva că ne ținem de mână. Noi am vrea să fie așa în fiecare zi, dar, deocamdată, o facem doar la marș, pentru că suntem protejați de sute de polițiști, și prin casă. Dar să mergem așa, pe stradă, încă nu. Prezența atâtor polițiști mă face să mă simt protejat, dar nu și liber. Nu mă pot simți liber în orașul unde locuiesc de zeci de ani”, spune Grigore.
Câteva clipe mai târziu, peste mulțime se așterne un nor de petale de trandafir. Privirile participanților rămân țintite spre geamul clădirii de unde au fost aruncate. Chiotele de bucurie amestecate cu surpindere durează puțin, apoi marșul își reia mersul. De-a lungul străzii, fețe curioase stau lipite de geamurile apartamentelor. Unii filmează sau fotografiază, în timp ce alții ies de prin curți și privesc curioși de pe marginea trotuarului.
Fiecare intersecție e flancată de echipaje de poliție. Nu reușesc să treacă decât de patru, când coloana de manifestanți oprește. Un cordon de scutieri s-a postat de-a latul străzii. Țin în loc o mulțime de oameni care îngână, desincronizat, cântece religioase. Deasupra lor fâlfâie cruci, icoane și pancarte cu mesaje creștine.
„Pentru a fi evitate altercațiile, ar fi bine ca manifestanții să fie evacuați”, anunță forțele de ordine. Mesajul de evacuare se transmite din gură-n gură printre participanții la marș. Grigore și Viorel își fac un selfie pe fundalul autobuzului, apoi urcă. Trăirile și zâmbetele lor se împletesc cu nedumerire. „Să sărbătorim măcar cele patru intersecții pe care le-am parcurs în liniște. Acestea sunt, probabil, cele patru intersecții lipsite de frică”, se consolează Viorel.
* * *
Chiar dacă legea supremă a Republicii Moldova îi pune pe picior de egalitate cu restul cetățenilor, tot ea e cea care le prevestește un viitor de proscriși. „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie” – unicul concept acceptat de Constituție. Rămași pe din afară, cu un președinte de țară care declară deschis că nu îi reprezintă pe homosexuali, își permit totuși să viseze la un viitor mai luminos.
„Bătrânețea ne va prinde la fel de frumoși! Poate chiar mai bine, însă cel mai probabil nu aici [în Republica Moldova]”, crede Grigore. Își doresc să călătorească și poate chiar să se stabilească cu traiul undeva peste hotare.
Până atunci, însă, tot Moldova e țara lor. „Sunt om. Atât. Gay sau lesbiană – nu contează. Noi tot ne aducem contribuția în bugetul statului, plătim impozite și câțiva bănuți din salariul nostru ajung și în buzunarul președintelui care declară că nu ar fi și al nostru”, mai punctează Grigore. „Nu vreau să fiu batjocorit și să mă tem să merg în țara unde eu trăiesc și unde plătesc impozite, doar pentru faptul că iubim altfel”, conchide partenerul său, Viorel.