Istoria Ordinului X

17 MARTIE 2017. O zi crucială pentru eroii centrali: Ana, Ion și Alexandru.

După ani întregi de umilință, frică și deznădejde, ANA a primit o șansă la o viață liniștită și în siguranță. Poate nu chiar ca pe vremea când tatăl ei era în viață și o lua duminica la pescuit, iar bunica umplea casa cu miros ispititor de brioșe dulci, dar măcar fără pumni, picioare, ochi vineți și dormitul prin vecini.

Pe ION băutura, gelozia și bănuiala că nu este tatăl copilului care crește alături de el l-a băgat în statistica deținuților condamnați în baza art. 201/1 din Codul Penal. Cu noi a refuzat să discute. O confirmă scrisoarea oferită de Departamentul Instituțiilor Penitenciare. „Nu doresc să dau interviu emisiunii Oameni și Chilometri”.

Lui ALEXANDRU soarta i-a rezervat indexul de a fi polițistul care a emis primul ordin de restricție de urgență în Republica Moldova, chiar a doua zi de la intrarea lui în vigoare. Cazul l-a propulsat în postura de model pentru cei 100 de polițiști din raionul Ștefan Vodă. „Cel mai tare te bucuri când vezi rezultat. Oamenii așteaptă intervenție promptă”.

Aceasta este istoria lor.

!

Prolog

Republicii Moldova i-a luat 17 ani să recunoască violența în familie. Apoi i-a mai trebuit 2 ani ca să înțeleagă că o banală amendă nu-i în stare să rupă lanțul „tradiției”. Așa că lupta a fost ridicată la un alt nivel – cel penal.

Însă lanțul susținut de sărăcie și lichide fermentate tot nu ceda. Nici ordonanța de protecție emisă de magistrați în 24 de ore n-a salvat situația. Din contra, a fost timp berechet pentru a se „întâmpla foarte multe și, de fapt, s-au întâmplat”. Au recunoscut-o oficialii în plenul Parlamentului.

Așa că Moldova a mai avut nevoie de 7 ani, timp în care CtEDO a reușit să-i facă din deget deja de patru ori, ca să vină cu o nouă soluție revoluționară. Una dintre inovații – ordinul de restricție de urgență, emis la fața locului de către polițist.

Astfel, pe 16 martie 2017, a început o nouă eră în lupta autorităților cu violența în familie.
!
!

Capitolul I

Alexandru

Pe la 6.30, Alexandru Verdîș a aruncat plapuma de pe el. Dimineața, cu un soare care împungea cu săgeți de căldură peste tot, se arată frumoasă din capul ferestrei. Bărbatul s-a îmbrăcat rapid și a ieșit în curtea blocului. Trebuia să hrănească orătăniile gălăgioase dintr-un coteț din preajmă.

Următoarea țintă a dimineții a fost micul teren sportiv amenajat cu mulți ani în urmă chiar lângă locuința sa. S-a încolăcit cu vigoare pe barele paralele din fier și nu le-a lăsat din mâini preț de vreo 20 de minute. Apoi și-a umplut brațele vânjoase cu un vraf de lemne scoase dintr-un șopron și a intrat în bloc. Soarele de martie era totuși la inegalitate mare cu căldura dogorâtoare din soba ce trosnea molcom.

În apartament era hârjoneală. Cei trei copii se găteau care de școală, care de grădiniță. Alexandru se gătea de serviciu, iar soția, pe care o dezmiardă Olguța, gătea micul dejun. După o cafea și ceva de-ale gurii, bărbatul i-a îmbarcat pe copii în mașină și i-a repartizat pe la destinații.

La 8.00 se afla deja în oficiul său din comuna Purcari, unde de patru ani era șef de post. N-a încălzit mult locul. La 9.00 trebuia să fie la Inspectoratul de Poliție (IP) Ștefan Vodă. Urma să aibă loc o ședință operativă cu întreg efectivul.

Întrunirea a fost una informativă. Cei 100 de polițiști din raion adunați în sala de ședințe au ascultat despre „noile schimbări în legislație – legea 196, prin care angajaților de poliție și, nemijlocit, agenților constatatori, șefilor de post, li s-a acordat dreptul de a aplica măsuri de protecție față de victimele violenței în familie și anume – ordinul de restricție de urgență”, își amintește Alexandru.

Informația le-a fost dezghiocată de către Ion Oboroceanu, fost procuror, actualmente avocat și președintele Centrului de Drept din Căușeni.

A fost pur inițiativa mea. Am propus la mai multe comisariate de poliție ca să țin acest seminar și să colaborăm în a ajuta victimele. IP Ștefan Vodă s-a dovedit a fi cel mai deschis și a reacționat imediat la propunerea mea, relatează Oboroceanu.

Însă oferta avocatului n-a fost total dezinteresată. Își stabilise drept obiectiv personal să contribuie la aplicarea primului ordin de restricție de urgență, după ce, „pe 25 septembrie 2009, tot eu am fost cel care am contribuit la emiterea primei ordonanțe de protecție”, recunoaște acesta.

Alexandru și colegii săi au stat două ore și-au luat notițe despre metoda și procedura de aplicare a ordinului de restricție de urgență, metoda de intervenție, documentele ce trebuiau completate… Totul.

„Prin acest ordin sectoristul îndepărtează imediat agresorul [din locuință] pe un termen de 10 zile, timp în care victima, în baza materialelor acumulate, poate să depună un demers ca să obțină ordonanță de protecție, care se întocmește pe trei luni”, explică Vasile Poloboc, șef Securitate publică în cadrul IP Ștefan Vodă și responsabil de organizarea ședinței respective.

Noile sarcini nu l-a speriat pe Alexandru. Înțelegea că una e să discuți, și alta e să aplici, dar Oboroceanu le-a promis susținere, în caz că va fi nevoie, așa că polițistul s-a întors la birou liniștit, unde îl aștepta mai multe anchete pe care le avea în gestiune.

Șeful Postului de poliție Purcari e un bărbat înalt, cu constituție atletică și privire de șoim. Pe degetul mijlociu poartă un inel masiv cu chipul lui Spartacus, rebelul din antichitate. E cadou de la tatăl său, care a făcut armata în Leningrad. Anume albumul lui cu poze din perioada serviciului militar l-a inspirat pe tânărul Alexandru să se înscrie la Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” din Chișinău. Puțin au contribuit și intersecțiile cu oamenii legii din perioada adolescenței. Atunci el era de cealaltă parte a baricadei.

”Am fost într-un contact mai șubred cu poliția. Nu eram băiat rău, dar, ca toți tinerii, mai călcam pe bec. Am avut situații cu prietenii mei când ne mai băteam. Și am primit, și am dat. Nu mă lăsam. Încăierările noastre se soldau cu chemarea poliției. În acele momente mi se păreau deosebiți oamenii în uniformă.

Pe 18 decembrie 2004, de Ziua Poliției, Alexandru a absolvit cu brio studiile și a fost arondat în calitate de comandant al Plutonului nr. 2, Compania nr. 2, Batalionul nr. 2 al Unității Militare 1002. „Am fost repartizați la lucru în unitățile militare ale Departamentului trupelor de carabinieri”.

Doi ani mai târziu, o întâlnește în Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt” pe Olguța, actuala soție, care lucra cusătoreasă la fabrica „Ionel”. Spune că a fost dragoste la prima vedere. Deja în 2007 își oficializează relația, iar în 2008 tânăra familia se mai mărește cu un membru. Dar așa cum veniturile modeste nu se raliau la necesitățile unui trai decent în Chișinău, iar venirea pe lume a primului copil a îngreunat situația și mai tare, Alexandru și Olguța au decis să se mute în Ștefan Vodă, raionul de baștină al soției.

Aici, ajutat de un cumnat, polițist și el de meserie, a devenit inspector în cadrul Poliției criminale. „Am activat în această funcție până în 2010, când s-a născut cel de-al doilea copil. Atunci am decis iarăși să ne mutăm și am procurat un apartament în satul Olănești. Am trecut și cu serviciul acolo, până în 2013, când am fost transferat în satul vecin, unde activez până în prezent”, relatează polițistul.

Revenit de la întrunirea cu Oboroceanu, Alexandru a petrecut în birou mai toată după-amiaza. Pe la orele 16.00 a zbârnâit telefonul. IP Ștefan Vodă îl anunța că în Viișoara, sat care intră în componența comunei Purcari, un bărbat în stare de ebrietate își bate concubina. N-a reușit să încuie cabinetul că a mai primit un apel telefonic, deja pe numărul personal. Era vecina concubinei: „Vă rog, veniți mai repede. Ion o omoară pe Ana!”
!
!

Capitolul II

Ana și Ion

În dimineața aceleiași zile de vineri, 17 martie, Ana a fost trezită de scâncetul fetiței sale de aproape patru luni. A tras-o lângă ea și i-a vârât sfârcul sânului în gură. Încă moțăind, copila sugea pofticios.

Alături, în spatele tinerei mame, Ion dormea dus. Erau împreună de cinci ani. Mai exact, de când Ana avea 12, chiar dacă au început să se întâlnească oficial când ea împlinise 14. Pe-atunci mama ei, văduvă de nici un an, se împleticise cu Vasile, fratele mai mare al lui Ion. Diferența de vârstă dintre femeie și proaspătul ibovnic e de 16 ani, lucru care i-a nemulțumit pe cei trei copii.

Dar dacă fratele și sora mai mare ai Anei au reușit să-și ia zborul din cuibul părintesc și să nu fie martorii noii relații amoroase a mamei lor, atunci Ana a rămas alături de cea care i-a dat viață. Și cum noul bărbat venit în casă e violent și împătimit de băutură, le mai snopește pe ambele în bătaie.

Ion cam de pe atunci pusese ochii pe fată. A mai lăsat-o vreo doi ani să crească, timp în care o tot adulmeca, o spiona, îi tăia căile și o îndesa prin colțurile casei, furându-i sărutări. Ana îl știa de „un nebun” și-l ocolea mereu, dar era peste puterile ei de copiliță să-l evite. Apoi Ion a mers de câteva ori „la zarabotkă” în Federația Rusă. Când a revenit, aparent devenise mai responsabil și mai liniștit, așa că Ana a cedat.

Sarcina a surprins-o tot într-o zi de martie, la vârsta de 17 ani. Era în anul doi de studii la o școală profesională din Chișinău. Îi mai rămăsese un an ca să obțină diploma de operator pe linie automată de obținere a produselor lactate. Graviditatea, însă, a făcut-o se întrerupă educația.

”Sarcina m-a speriat foarte tare. Nici nu știam ce să fac și nici ce înseamnă asta. La două luni m-a descoperit diriginta de la școala profesională. Aceasta l-a sunat pe fratele meu mai mare, care s-a supărat foarte tare când a aflat și m-a luat acasă.

Ana era și încă mai este o copilă sfrijită, cu gene lungi și mătăsoase și zâmbet dulce. După ce în dimineața aia de martie a alăptat-o pe Eliza, s-a apucat să pregătească micul dejun. La masă s-a alăturat și Ion. Avea fața boțită de băutura din ajun.

Bărbatul nu avea un loc de muncă stabil. Trăia din pleașcă-n pleașcă. Așa că, în timp ce mâncau, i-a propus Anei să meargă la pădure, să coacă cartofi și să se bucure de venirea primăverii grăbite. Dar nu singuri, ci cu vreo doi prieteni de pahar.

Ana nu s-a împotrivit. Știa că, dacă-l refuză, se poate alege cu o palmă peste fața-i mică. Cel puțin. A rugat-o pe maică-sa să stea cu Eliza, iar pe drum a trecut pe la vecina sa, Lenuța. Nu vroia să meargă de una singură și să țină companie la trei mujici și un borcan cu vin.

La pădure, ele au ciugulit cartofii, ei au băut vinul. Ana s-a străduit să stea mai departe de cercul bărbaților. Nici nu se prea uita în direcția lor, ca nu cumva să i se năzărească lui Ion că face ochi dulci vreunui amic de-al său. Nu o dată a înhățat pumni din cauza geloziei iubitului.

Când au revenit acasă, Ion era tulburat binișor. Și plin de pofte agresive. Ba cerea bani pentru bere, ba întreba de ce nu e hrănit câinele, ba îi arunca patrupedului câteva picioare. Ana nu l-a prea băgat în seamă. I-a spus că nu-i dă 20 de lei de băutură, pentru că banii sunt pentru copil, și a intrat în casă cu Lenuța.

Vecina, în schimb, a priceput că Ion doar căuta motiv de ceartă. „E nervos și ar putea să te bată”, a avertizat-o Lenuța, dârdâind de frică. Fusese martoră la mai multe scandaluri organizate de Ion, cu sau fără motiv.

Afară bărbatul începuse să urle, cât îl țineau bojocii, că Eliza nu e copilul lui. Apoi a intrat în tindă și a chemat-o pe Ana să dea explicații: de ce nu primește odată cei 20 de lei ceruți și a cui e fata?! Tânăra mamă a ieșit să-l ogoiască. Lui Ion i-a fost destul o palmă ca s-o doboare la pământ și să pornească dansul pumnilor și al picioarelor.

Prin crăpătura ușii, Lenuța vedea cum, printre șiroaiele de sânge care i-au podidit fața, Ana își implora iubitul să se liniștească. Vecina și-a învins frica și s-a pornit să o scoată din ghearele încăierării. Dar Ion i-a blocat intenția, ținând ușa cu piciorul. Drept răspuns, fata a pus mâna pe telefon: „Vă rog, veniți mai repede. Ion o omoară pe Ana!”
!
!

Capitolul III

Comisia violenței

La poarta Anei se făcuse ambuteiaj. Trei mașini și o ambulanță au blocat cărarea ce dă spre drumul central din Viișoara. Și tinda mică, joasă și sărăcăcioasă era podidită până la refuz. Trei polițiști, un avocat, o asistentă socială și un medic.

În mijlocul lor, Ana stătea și tremura. Avea bulbii ochilor înroșiți și umflați. Cel stâng în general era cât o minge de tenis. Cu greu deslușea figurile din jurul său. Dezorientată, nici nu înțelegea prea bine ce se petrece. Tot auzea întrebări: Cum s-a întâmplat? Ai fost și tu? Copilul unde era? Cu ce te-a lovit?

Cu mâneca stângă și-a șters gura pătată de sânge deja închegat prin colțuri. Celălalt braț era luxat și îl ținea strâns lipit de corp. O durea și sânul drept plin cu lapte, care a început să se înnegrească ușor de la piciorul primit.

Nu suferă de claustrofobie, dar cei șase funcționari care au pus stăpânire pe ea de vreo oră îi provoca o stare de neliniște. Simțea cum se sufocă de frică. Îi era atât de frică, încât că era gata să facă pe ea. Alexandru a privit-o blând și i-a spus să nu se teamă. Deja e în siguranță.

Dar Ana nu mai vroia nimic – nici protecție, nici siguranța de care-i vorbea polițistul. Nici măcar nu vroia să-și reclame iubitul care dormea tun în odaia alăturată, fără să viseze câți oaspeți avea în casă.

Tânăra de 17 ani era cât o ciubotă de mare, cu gât subțire și mâini delicate. În schimb, la ai săi 27 de ani, Ion era cât un uriaș, cu gât de taur și pumni zdraveni. Disproporția de înălțime și vârstă era o graniță impenetrabilă între cei care îi întindeau o mână de ajutor și El. Cum să-l „pârască”? Nu o dată acesta a amenințat-o cu moartea, dacă se plânge poliției. „Te omor!” Ca un clopot răgușit de duminică, avertismentul îi tot suna în minte.

„Nu vreau nimic. O să fie totul bine. Îl iert”, a mârâit tânăra printre buzele subțiri. Cei șase au amuțit pe câteva secunde. Apoi convingerile au început să curgă gârlă. Fiecare încerca să-i asigure „binele”:

>> Îți promit că te ajutăm. De ieri (16 martie – n.r.) polițiștii au dreptul să alunge îndată agresorii din casă pe 10 zile. Așa că nu te paște niciun pericol, îți promit. Nu plec de aici până nu te ajut, îi spunea pe un ton blajin Alexandru.

>> Eu voi fi avocatul tău. Am să te apăr în instanța de judecată. Vom întocmi și ordonanță de protecție. Îți promit că Ion nu se va mai atinge de tine, îi dădea asigurări Ion Oboroceanu.

>> Între timp, pregătim actele și te vom plasa pe tine și pe fetiță la un centru de reabilitare din Chișinău. Acolo vei beneficia, timp de câteva luni, de asistență medicală și psihologică, i-a dat cuvântul Inga Carauș, asistenta socială.

Ana era copleșită de promisiuni. Nu s-a simțit atât de ocrotită încă de pe vremea când tatăl ei era în viață și o lua duminica la pescuit, iar bunica umplea casa cu miros ispititor de brioșe dulci. Vroia să scape odată și odată de bătăile lui Ion, de gelozia acestuia și de amenințările monstruoase. Dar dacă cei de față o mint?!

Cu jumătate de an în urmă Ion a ajuns pe mâna oamenilor legii pentru că a răpit-o și maltratat-o în ziua de Paște. Atunci era sigură că scapă de el. Dar n-a fost să fie. Deși magistrații l-au găsit vinovat, i-a aplicat minimul de patru ani de pușcărie și au stabilit suspendarea condiționată a executării pedepsei „pe un termen de 2 (doi) ani”. Motivul: „inculpatul anterior nu a fost tras la răspundere penală, are o vârstă tânără, nu a cauzat nici un prejudiciu material prin fapta comisă”.

„Și dacă forfota de azi se va termina la fel?! Ei pleacă, dar eu rămân cu el. Și-atunci Ion chiar mă omoară”. Măcinată de incertitudine și presată de situația tensionată, gândurile Anei balansau haotic. Trebuia să ia o decizie, decizie care cu siguranță urma să-i schimbe viața. Fie în bine, fie în rău. Cu siguranță nu avea de unde să știe care va fi finalul.

La un moment dat, ușa de la tindă a scârțâit și în toc a apărut mama sa. Un pic amețită, a chemat-o să alăpteze copilul. Plânsetul Elizei a scos-o din captivitatea gândurilor încâlcite ca și părul prins moțoc.

„Bine!”
!
!

Capitolul IV

Ordinul liniștii

Polițiștii Alexandru Verdîș și Andrei Marin, ajutați de colegul lor Vasile Poloboc, și sub bagheta lui Ion Oboroceanu, s-au pus pe treabă și au întocmit primul ordin de restricție de urgență emis în Republica Moldova. O premieră pentru toți cei implicați. Alexandru nici nu avea la îndemână documentele necesare. Îl rugase pe Vasile Poloboc să imprime formularele și să i le aducă.

„Pe loc făceam cunoștință cu actele. Când am discutat asta la ședință, e una, dar când începi să lucrezi, să fixezi toate acțiunile, e altceva. Am avut noroc și de Oboroceanu. Așa cum a promis, a venit să ne dea o mână de ajutor. Dumnealui cunoaște procedura, iar când cineva îți dă un sfat, lucrurile sunt mai clare”, rebobinează Alexandru seara zilei de 17 martie.

În jurul locuinței a fost forfotă mare până târziu, timp în care oamenii legii nu l-au deranjat pe Ion. „Ca să nu încurce la anchetă”.

Ana, după ce a alăptat fetița, a fost chemată din nou la audieri și i s-a explicat ce urmează mai departe. „Dacă Ion își permite să vină înapoi, să apelezi la mine sau la 902. Dacă el încalcă ordinul de restricție de urgență, se prevede o pedeapsă sub formă de arest contravențional”, a încurajat-o șeful Postului de poliție Purcari.

În discuție a intervenit și Ion Oboroceanu. Avocatul i-a reamintit că o va reprezenta în instanța de judecată și că, de data asta, prietenul ei nu scapă de pușcărie.

Apoi Ana a fost transportată la spitalul din Ștefan Vodă, unde i s-a făcut expertiză și i s-a acordat îngrijire medicală. S-a întors în Viișoara pe la miezul nopții. Frica nu a lăsat-o să doarmă în casa părintească, ci la vecina Lenuța. „Deși știam că el nu mai e în locuință, nu am vrut să mai calc pe-acolo”, se destăinuie tânăra.

Între timp, funcționarii și-au continuat lucrul. Marin Andrei a interogat martorii: mama Anei, concubinul acesteia și vecina. Alexandru Verdîș, la rândul lui, a completat chestionarul de evaluare a riscului. Act crucial în procesul de eliberare a ordinului de restricție de urgență, spune omul legii, pentru că el stabilește gradul de pericol (scăzut, mediu sau grav). „În baza acestui grad noi emitem sau nu ordinul de restricție de urgență”, explică polițistul.

Nici asistenta socială nu a rămas în urmă și a întocmit și ea o anchetă. A evaluat condițiile de trai, ca să poată înainta cazul pentru plasament. Tot venitul Anei consta în indemnizația de îngrijire a copilului de 540 lei și în ajutorul social de 1.115 lei. Dar „ajutorul social era deschis pe numele mamei. Banii din ajutor nu mai ajungeau la Ana. Noroc de sora ei, care e stabilită în Rusia și o mai ajută cu bani, și de fratele care locuiește în Chișinău”, spune Inga Carauș.

Pe la 20.00, după ce au terminat cu audiatul martorilor și completatul hârțoagelor, polițiștii l-au trezit pe Ion. La început bărbatul nu înțelegea ce se întâmplă. I se părea o glumă când Alexandru i-a cerut să părăsească locuința și, timp de 10 zile, să nu calce pe la casa Anei și să evite orice contact cu ea. Neîncrezător, bărbatul a mai zâmbit de câteva ori, s-a mai scărpinat sub bărbie, privind de sus alaiul de funcționari, dar…

Dar când în discuție s-au implicat și ceilalți oameni ai legii, zicându-i că treaba e destul de serioasă, când Oboroceanu s-a prezentat drept avocatul Anei, când Alexandru a început să-i citeze fiecare punct din ordinul de restricție de urgență, ca să știe ce-l așteaptă în cazul în care nu-l respectă, Ion s-a înmuiat.

„A ieșit din casă cu nasul în jos. Și-a luat câteva haine, a predat cheile de la domiciliu, i s-a înmânat o copie a ordinului și a plecat la Purcari, unde locuiește mama lui”, își amintește Alexandru.

Apoi funcționarii au mai schimbat câteva replici, au mai revizuit o dată cele întâmplate și s-au împrăștiat. Alexandru a intrat în casă pe la 21.00. Soția era îngrijorată, chiar dacă îl mai sunase pe parcursul serii să se asigure că nu i s-a întâmplat nimic grav.

În acea noapte, polițistul a adormit târziu de tot. „Am analizat ce am făcut și ce se mai putea de făcut”.
!
!

Capitolul V

„Eu știu ce fac”

În dimineața zilei următoare Alexandru a sunat-o pe Ana. Vroia să se asigure că Ion nu și-a făcut apariția. Tânăra i-a confirmat că nimeni nu a deranjat-o și că, până va fi plasată la centru, va locui la Lenuța. Pe acasă Ana n-a mai dat. A rugat-o pe vecină să aducă niște haine de schimb. Și ei, și fetiței.

Olga, mama Lenuței, a primit-o cu brațele deschise. Femeia are șase copii și „unde încap șase, mai încape și al șaptelea. De mai multe ori am adăpostit-o pe Ana și am scăpat-o de pumnii lui Ion. Fata se teme de dânsul, venea bat și deschidea ușa cu piciorul. Odată, ăsta a apucat-o de gât și pe fiică-mea. Am sărit să o apăr și i-am dat vreo două la bot, chiar dacă mi le-a întors înapoi”, povestește femeia.

10 zile mai târziu, Ana și Eliza au fost adăpostite într-un centru de plasament din capitală. Perfectarea actelor a durat cam mult, recunoaște Inga Carauș, asistenta socială. Motivul – incidentul a avut loc vineri și că abia luni a putut să demareze procesul propriu-zis, care, de altfel, e cam birocratic.

„Avem centru de plasament temporar pentru mamele și copiii aflați în situații de risc la Olănești. Însă acest centru se află la 10 kilometri de Viișoara. E aproape și el (Ion – n.r.) putea să vină și să-i facă probleme. Așa că am optat pentru centrul de reabilitare pentru copiii de vârstă fragedă din Chișinău, unde a beneficiat de servicii medicale și psihologice timp de patru luni”, explică Inga Carauș.

Între timp oamenii legii au obținut în instanță ordonanță de protecție a tinerei și fiicei sale pe un termen de 3 luni și au deschis un dosar penal în baza art. 201/1 din Codul Penal – Violenţa în familie. În vara aceluiași an, instanța îl înfundă pe Ion la 6 ani de pușcărie. Jumătate din termen bărbatul l-a încasat pentru ultima ieșire, cealaltă jumătate venind de la condamnarea condiționată pentru răpirea Anei în seara de Paști.

Ion nu s-a prezentat în fața judecătorului să-și asculte sentința, iar ulterior a evitat să dea ochii cu polițiștii care trebuiau să-l ia în custodie. Și pentru „că el a părăsit locul de trai și se eschivează de la executarea pedepsei aplicate”, instanța s-a pronunțat din nou și l-a anunțat în căutare.

Mama bărbatului povestește că acesta s-a ascuns pe la prieteni, prin diferite raioane, ca apoi să se pituleze, o bucată de vreme, chiar la ea în casă. „Era tare speriat. I-am zis că mai rău face că se ascunde. Îl vedeam cum tremură și nu mănâncă. În ziua când l-au prins, era la mine. Toamna. Făceam o zamă de pește, iar el s-o pornit la Viișoara”.

La Viișoara Ion n-a mai ajuns. Fatalitatea i-a dus pașii tocmai prin preajma lui Andrei Marin, colegul lui Alexandru. „Mă aflam pe strada centrală a satului Purcari, mai la vale de Primărie, la o chemare. Întâmplător m-am uitat peste poartă și am văzut că agresorul se ridică la deal. L-am strigat. El a încercat să fugă. Imediat l-am ajuns din urmă, l-am reținut și escortat la IP Ștefan Vodă”, își aduce aminte polițistul.

Să fi știut că băiatul ei va fi închis, din sărăcia care-i bântuie fiecare colț al casei gata să se prăbușească femeia spune că ar fi legat tei de curmei și l-ar fi ajutat. Dar Ion niciodată nu i-a povestit ce s-a întâmplat. Ea nici acum nu știe pentru ce exact stă fiul său la răcoare și nu înțelege de ce Ana l-a dat pe mâna organelor de drept.

”Bărbatul meu și pe mine mă lipea. Eu nu așteptam să mă ucidă. Fugeam. Nu ca nora asta a mea – repede o chemat poliția, ambulanța… Și nu o mai murit. Trebuia să se jeluie mie… Să fi mers măcar la judecată. Îs femeie bătrână și spuneam și eu ce aveam de spus. Cine să-l scoată și să-l ajute? Bani nu am. Poate l-o amnestia. […] Bine că mă iau cu lucru’, că altfel îmi ieșeam din minți, se confesează femeia de 65 de ani, ștergându-și ochii înlăcrimați cu mâinile umflate de muncă.

La centrul de plasament din Chișinău Ana și-a revenit complet. După, a revenit în sat și a luat-o de la capăt. Ulterior s-a implicat într-o relație cu Artiom, cel mai bun prieten al lui Ion, iar zilele trecute au și depus cerere de înregistrare a căsătoriei. Ceremonia e programată pentru luna mai și va fi urmată de o mică petrecere în sânul familiei. Rochie de mireasă deja are. I-a trimis sora mai mare niște bani și a luat-o.

Ana își dorește ca noul ales al inimii, și el cu 10 ani mai mare, „să nu mă bată, să fie înțelegere, să ne susținem unul pe altul și să ne ascultăm părerile”.

Cu Ion pusese punct mult mai înainte, pe când ea se afla la centrul de plasament din capitală, iar el – în căutare oficială. Într-o zi Ana ieșise la cumpărături și a dat nas în nas cu cel care nu o dată a snopit-o în bătaie. Tânăra nu se mai temea de el și i-a spus la finalul conversației: „Am altă viață și uită de noi”.

Recunoaște că a ținut totuși la Ion, dar „trebuia să se gândească înainte, acum e târziu”. Spune că l-a susținut foarte mult, îl încuraja deseori, doar că el niciodată n-o lua în seamă și-o apostrofa: „Eu știu ce fac”.
!
!

Capitolul VI

Veni vidi vici?

Cazul Anei l-a propulsat pe Alexandru în postura de model pentru cei 100 de polițiști din raionul Ștefan Vodă. „I-am permis în cadrul unei ședințe să lămurească colegilor săi pe pași cum a fost elaborat ordinul de restricție de urgență în acel caz, ca toți să-l poată implementa bine în teritoriu”, relatează Vasile Poloboc, șef Securitate publică în cadrul IP Ștefan Vodă.

Rulând ziua de 17 martie în minte și efectul modificărilor legale, Poloboc concluzionează: „Astăzi, dacă sunt cazuri de violență în familie ce necesită aplicarea ordinul de restricție de urgență, putem scoate imediat agresorul din familie pe 10 zile și pericolul dispare”. Însă până la intrarea în vigoare a noilor prevederi polițiștii aveau mai mult rol de spectator.

Tot ce puteau face pentru victimă era să întocmească ordonanță de protecție „care dura. Era examinată timp de 24 de ore de instanța de judecată, dar până se scria cererea, până se trimitea demersul cu probele… Cum aceste cazuri se întâmplă noaptea, intervenția noastră nu era promptă și nu aveam pârghiile ca să îndepărtăm agresorul, care continua să trăiască sub același acoperiș cu victima. Pericolul era iminent și uneori survenea deces”, conchide Vasile Poloboc.

Potrivit statisticii pe ultimii 10 ani oferită de Inspectoratul General de Poliție (IGP), în medie, 27 de persoane sunt omorâte anual pe fonul violenței în familie, la care se mai adaugă 22 de persoane care ajung în stare gravă.

Acum, noul ordin de restricție de urgență le oferă polițiștilor un răgaz de 10 zile. Suficient cât să-și pună în ordine toate hârțoagele și, eventual, să adune probele necesare pentru a solicita instanței de judecată emiterea unei ordonanțe de protecție, fără să neglijeze și celelalte cazuri pe care le anchetează.

„Sunt mai multe hârtii de completat. E mult lucru birocratic. E multă alergătură și te doare capul, dar nu avem ce face. Dacă îți dai interes, efectul se simte. Cel mai tare te bucuri când vezi rezultat. Oamenii așteaptă intervenție promptă. Am venit, am reacționat. Ceea ce avem azi”, afirmă Alexandru Verdîș.

Totodată, Alexandru se arată convins că anume lucrul în echipă a fost cheia succesului în aplicarea primului ordin de restricție de urgență. Chiar și Poloboc le reamintește polițiștilor, ori de câte ori are posibilitate, să meargă la fața locului cu primarul și asistentul social atunci când au un caz de violență în familie.

”Schimbările se observă mai ales unde lucrează echipa multidisciplinară și unde sunt ONG-uri de suport. Când victima simte suport la nivel local și nu este lăsată la voia întâmplării, lucrurile se schimbă la nivel de percepție și informația se răspândește altfel, confirmă Veronica Teleucă, coordonatoare la Coaliția Națională „Viața fără Violență în Familie”.

După cazul Anei, Alexandru Verdîș a mai aplicat patru ordine de restricție de urgență în comuna Purcari. Deja s-a descurcat fără ajutorul lui Ion Oboroceanu sau al lui Vasile Poloboc. „Acum e ca și cum aș bea un gât de cafea”, spune cu mândrie nostalgică sectoristul.

Iar de pe 17 martie 2017 și până la sfârșitul anului, sectoriștii din Republica Moldova au emis agresorilor familiali un total de 2.161 de ordine de restricție de urgență, conform datelor furnizate de IGP. Lider indubitabil este Nisporeni (201), urmat în top de Bălți (189) și Călărași (141). Ștefan Vodă s-a clasat abia pe locul 25, alături de Cimișlia și Căușeni, fiecare cu câte 24 de ordine la activ.

Statistica IGP reflectă, în același tip, o discrepanță considerabilă a familiarizării oamenilor legii cu noua modalitate de a proteja victimele violenței în familie.

Dacă pe parcursul anului 2017 Alexandru Verdîș a aplicat cinci ordine de restricție de urgență în comuna Purcari, care are o populație de circa 2.300 de persoane, atunci polițiștii din raionul Criuleni au emis exact același număr de ordine. Și asta în condițiile în care regiunea administrativă are o populație de 30 de ori mai mare.

Cauza ar fi fluxul de personal, condiționat de salariile mici și lipsa echipamentului necesar. „Fluctuația de cadre e foarte mare. Și asta se reflectă negativ asupra activității. Până la urmă ne alegem că polițiștii părăsesc sistemul, dar noi investim în instruirea angajaților. Plus că noi suntem la început de cale și nu am avut acoperire pe toată țara la instruiri ce țin de ordinul de restricție de urgență”, explică Ghenadie Neamțu, șef de secție în cadrul Direcției Generale Securitate Publică a IGP.!
!

Epilog

„Vreau să fac referire […] la un studiu în care a fost focalizată violența față de femei în Republica Moldova și […] să menționez că 63% de femei s-au confruntat cel puțin cu o formă de violență pe parcursul vieții, 12% de femei au fost supuse tuturor formelor de violență, 40% de femei au suferit cel puțin o dată de violență fizică din partea soțului, partenerului pe parcursul vieții”, remarca Viorica Dumbrăveanu, viceministra muncii, protecției sociale şi familiei, în timpul dezbaterilor parlamentare din 7 iulie 2016, când proiectul care a introdus în legislație ordinul de restricție de urgență a fost aprobat în primă lectură.

Deși lăudată, noua unealtă nu poate face față singură fenomenului, consideră avocatul Ion Oboroceanu, pentru că trebuie să fie însoțită de ordonanța de protecție. Lucru care nu se întâmplă, reieșind din statistica anului 2017. Or, din cele peste 2.000 de ordine de restricție aplicate, doar 878 au fost urmate de ordonanțe.

Avocatul e de părere că destructurarea violenței în familie se poate face doar după un traseu predefinit: ordin de restricție de urgență → ordonanță de protecție → sentință de condamnare. Astfel, și victimei îi sunt asigurate drepturile, și agresorul este responsabilizat.

„Nu este logic să faci doar un ordin de restricție de urgență pe 10 zile. Agresorul vine acasă și continuă actele de violență. Doar pe parcursul anului 2017 avem 31 de omucideri în familie. Aceste cazuri sunt pe responsabilitatea statului. Legislația practic e perfectă, dar există iresponsabilitatea, pe verticală și orizontală, a sectorului public – polițiști, procurori, administrația publică locală, tutelă, curatelă, și a comunității în ansamblu. Polițiștii și procurorii astfel trebuie să acționeze, dar să nu facă niște ordine de restricție doar ca să bifeze și să raporteze cuiva”.

Mai mult, 293 de agresori familiali au încălcat ordinele de restricție aplicate în 2017. Iar drept pedeapsă legea prevede arest (3-10 zile) sau amendă (1.200-3.000 de lei). Și dacă arestul rezolvă doar temporar situația, atunci amenda mai mult o complică.

„Amenda e achitată tot din bugetul familiei, iar dacă au copii și trebuie o pereche de cizme?! Iar dacă e arest, atunci agresorul se eliberează peste câteva zile și poate să bată femeia și mai tare. De asta noi acum milităm și chiar am venit cu o inițiativă ca să fie prelungit termenul de arest sau să fie muncă neremunerată în folosul comunității. Astea sunt micile lacune. Atunci când elaborezi o lege, nu tot timpul prevezi cum o să fie în practică”, susține Veronica Teleucă, de la Coaliția Națională „Viața fără Violență în Familie”.

* pentru a le proteja identitatea, numele unor personaje au fost schimbate

Ilustrații – Diana Roșcovan