Liliana BotnariucȘi-n Joia Mare, și-n Vinerea Patimilor, și-n Sâmbăta Paștelui, Telița Nouă s-a pregătit de sărbătoare. Cele șapte case au adunat 17 oameni – care de peste Prut, care de peste Ocean – și i-au pus să scuture țolurile, să spele ferestrele, să dea cu mătura sau cu peria de vopsea, să fugă la cumpărături, să plămădească și să gătească din belșug, ca la urmă să-i așeze pe la mese.
Fără magazin, farmacie, oficiu poștal sau școală, și nici măcar biserică, Telița Nouă are, în schimb, un deal împădurit ce se scurge în apele Nistrului și o livadă de aguzi care-o păzește de praful ridicat de camioanele care circulă zilnic la cariera de nisip din preajmă.
Din Anenii Noi și până-n satul celor 14 oameni numărați de recensământul din 2014, 15 kilometri de hopuri zgâlțâie din țâțâni un microbuz prăfuit. Telița Nouă te întâmpină fără indicator, la o stație de așteptare din tablă instalată recent de autoritățile locale. De aici, pașii coboară pe un drum de țară bătătorit de mașini și de oameni, trec peste un pod tot din tablă și ajung față-n față cu cele șapte case, șase dintre care clădite pe stânga.
În prima trăiește Rodica Sclearova, infirmieră la spitalul raional, și fiul ei David, student la o școală de construcții din Chișinău.
Vecin le este Viorica Grajdean, o femeie josuță și voluptoasă care trebăluiește prin curte mai mereu singură. Soțul Viorel și mezinul sunt plecați zilnic să semene câmpurile oamenilor din Telița. Fiul mai mare e plecat și el la muncă, peste hotare.
Urmează soții Nina și Sergiu Lebedi. Aceștia fac ultimele pregătiri pentru venirea din România a celor doi fii: mezinul Ion și Vadim cu soția Marina și copiii Darius și Cătălin.
Într-a patra gospodărie Raisa Grajdean, o bătrână uscățivă, dă apă la gâște, în timp ce soțul Mihai stă ascuns în casă la umbră. Cuplul sunt socrii Vioricăi Grajdean.
Stăpânii casei a cincea sunt plecați în SUA la copiii lor. Când afară vremea se dezmorțește, la ea revine Zaharia Neculiseanu, un profesor pasionat de lumea insectelor.
Peste-a șasea ogradă suflă vântul, după ce Ion, un bărbat de vreo 40 de ani, s-a însurat într-un sat vecin.
Ultima și singura casă amplasată pe dreapta e a soților Liuba și Mihai. Ea – fostă brigadiră, el – tractorist în Telița.
.
Capitolul I
„Eu îs ateu”
E Joia Mare. Raisa Grajdean merge cu nora Viorica la medicul de familie din Telița să-și măsoare sănătatea, că o tot urmăresc amețelile în ultimele zile. Acasă rămâne nea Mișa, soțul femeii, care mai mult stă pe câmp decât în curte.
Nina Lebedi scoate afară covoarele și țolurile. Le scutură, le spală și le lasă să se usuce. Apoi, cât soțul Sergiu e ocupat cu aplicarea unui ozor din beton pe-a doua jumătate de casă, se apucă de spălat geamurile. Iar când să-și mai tragă sufletul, pregătește aluatul pentru cozonac.
Rodica Sclearova este în tură la spitalul raional, iar Zaharia Neculiseanu încă nu e venit din SUA. Liuba, stăpâna singurei case din dreapta, e acasă, dar ne dă afară din ogradă, pentru că am intrat nepoftiți pe poarta deschisă.
A doua zi, în Vinerea Patimilor, Rodica revine de la serviciu aproape de 11:00. Bea un ceai, taie și penește un rățoi, spală un teanc de haine, pune răcitura la fiert și alergă dintr-un capăt în altul al casei, ba să măture, ba să scuture țolurile.
Raisa merge la cumpărături în raion. Revine cu o geantă din rafie și-o pungă neagră cu calendar încărcate de abia le duce. Geanta cu salam și alte produse o lasă în tindă. Punga neagră, cu cartofi, i-o dă Vioricăi, care tocmai venise s-o invite la scuturat țoluri.
În Sâmbăta Paștelui Rodica trage și ea o fugă până la raion după snacks-uri și tort, pune răcitura, face sarmale învelite cu frunze de viță-de-vie, vopsește ouăle și plămădește aluatul pentru pâine.
Viorica ajunge și ea în raion, unde-și încărcă butelia cu gaz, apoi hrănește și adapă animalele, ia roșeli de ouă de la vecină, toacă carnea prin mașina manuală, pune răcitura și, pe la chindie, se face comodă la taclale și bere cu soacra Raia și cu Rodica.
– Eu când am văzut că oamenii [umblau] cu mia bătută la magazin și cu tolbele celea pline, pe mine mă durea după cap, povestește Rodica.
– Parcă o să mănânce cu două guri, intervine Raisa.
– Eu fac răcituri, katlete (pârjoale – din rusă), carne prăjită, ouă boite, am patlagele, pepeni, ridiche, seleodkă (scrumbie – din rusă) și… La revedere!, își enumeră Viorica bucatele.
– Iau, are pepeni și patlagele…, îi zice Rodica, privind-o înadins cu invidie.
– Pepenii și patlagele îs 55, da’ eu cu 45 am luat. Pepeni numai șase mi-am luat. Și trei lămâi și o hârtie de veceu, să am măcar cu ce-mi șterge gura, și gata. Aaaa, și-o upakovkă (cutie – din rusă) cu apă, încheie Viorica.
.
* * *
Nina pune carnea de cocoș și vită în farfurii, le toarnă zeama deasupra și le decorează cu pătrunjel. Toacă carne pentru pârjoale, bate carne pentru șnițel și pune pe rând 20 de ouă într-o plasă violetă pe care-o îneacă într-o cratiță cu coji de ceapă roșie și apă în clocot. După, le lasă în apă rece și le aranjează atent într-un suport pentru ouă.
Ziua trece repede și Sergiu, soțul Ninei, nici nu prinde de veste că se înserează și e timpul să-l sune pe preotul din Telița. E al cincilea an consecutiv în care bărbatul are sarcina să aducă focul sfânt din raion.
– Părinte, așa o întrebare: Diseară rămâne totul în vigoare sau sunt schimbări?
Schimbări nu sunt. Totul e în vigoare.
La 19:50, când preotul Ion îl sună și-l anunță că poate să se pornească, Sergiu e cu o găleată cu lapte în mână, pregătit să-l strecoare. Se spală în pripă și-și ia haine curate, dar între timp preotul revine cu un sunet și-i spune că focul haric încă nu a ajuns în capitală și, respectiv, nu e nicio grabă.
În următoarele 45 de minute Sergiu și mezinul Ion îmbracă cele mai frumoase straie, urcă în mașină, trec pe la biserică să ia o lumânare din ceară, iar la 21:21 sunt în Anenii Noi. Trag în preajma sediului Moldtelecom, lângă alte vreo cinci mașini deja sosite, și se pun pe așteptat în beznă.
Jumătate de oră mai târziu, alături parchează o mașină neagră escortată de un echipaj de poliție. Iese un preot și deschide portbagajul, flancat de doi polițiști. Lumea adunată se grăbește spre ei.
Cu lumânarea din ceară într-o mână și cu un felinar în cealaltă, Sergiu se apropie de portbagajul mașinii negre în care licăresc două felinare mici și roșii. Apropie fitilul lumânării de unul dintre ele, după care aprinde și felinarul său, și pe cel din mâna lui Ion.
Cu trei surse de lumină sfântă, cei doi bărbați pornesc încet spre mașină. Ion o ia înainte cu un felinar, iar Sergiu îi calcă pe urme. Lumânarea din ceară e tot la el și încearcă să-i protejeze flacăra cu brațul. Când se văzu înăuntru cu toate lumânările încă arzând, lui Sergiu îi apăru zâmbetul pe față.
La biserica din Telița preotul îi întâmpină și-i conduce cu rugăciuni și fum de tămâie până în altar. Acolo aprind cu lumină sfântă mai multe lumânări din ceară, după care Sergiu și Ion revin la mașină cu cele două felinare și pornesc spre casă.
O iau pe scurtătură, un drum de țară străbătut și de promisiuni, și de ploaie, și de secetă, și de hopuri, și de iarbă. Mai puțin de asfalt, pe care nici nu l-a văzut vreodată. E cel mai scurt drum care-i desparte pe cei 1.099 de locuitori din Telița de cei oficial 14 din Telița Nouă.
Ajunși în fața curții, tatăl și fiul se rețin la răstignirea din beton de la poartă ca să aprindă candela, îi trag sticla de protecție până la jumătate și se năpustesc în casă. Speră să poată ațipi pentru o oră.
.
* * *
Nina deja doarme dusă. În lipsa lui Sergiu și a lui Ion, femeia a mai trebăluit prin casă, a pregătit pentru sfințire două coșuri pe care le-a lăsat pe masa din bucătărie și, doborâtă de oboseală, s-a pus să tragă un pui de somn.
Pe la 23:30 încep să mișune prin casă:
– Bani ai luat?, se interesează Nina, aranjându-și vesta.
– Vreo 20 de lei ne-a ajunge sau cât acolo?, întreabă și Sergiu, bâjbâindu-și buzunarele și portmoneul.
În timp ce Nina scoate mielul din cuptor, tăie câteva bucăți, le ticsește într-un container din plastic și le pune într-un coș, Vadim, feciorul mai mare, pregătește cafeaua și o toarnă în căni.
Tânărul spune că el preferă să nu meargă de Paște la biserică și că, până mai ieri, nici tatăl lui de fapt nu prietenea cu Casa Domnului.
– Eu îs ateu. Cu 20 de ani în urmă nici tăticul nu avea vreo atribuție cu religia. Asta cu vârsta vine. Cred că e o teamă înainte de moarte, zice Vadim.
– Cum n-aveam nic’ cu biserica?! D-ap’ voi, când erați mititei, cum mergeați?, intervine bărbatul încruntat, auzind remarca fiului.
– D-ap’ asta bunica ne târâia!, râde Vadim.
Nina și Sergiu sorb din cafea, iau coșurile și opresc mașina în dreptul porții lui Zaharie, venit de peste ocean chiar în ajun de Paște. Îl strigă de trei ori, până când un creștet de cap se ivește de după poartă.
– Haide, bre, că noi ne ducem!, îl grăbește Sergiu. Somnoros, bărbatul întinde un pachet negru cu o pască deasupra.
– Mai pe scurt, nu te trezim când venim. Ai să-l iei când o să vii la noi la prânz. To esti (Adică – din rusă) nu la prânz, la zavtrak (micul dejun – din rusă), strigă Nina în urma vecinului, să fie sigură c-o aude.
Între timp, de mașină s-a apropiat și cumătra Liuba, fosta brigadiră. Fără multă vorbă, lasă un coș la picioarele Ninei și dispare pe ulița întunecată.
.
Capitolul II
„‘om ieși până mâine”
Până în Telița fac vreo zece minute. Parchează puțin mai la deal de biserică, lasă coșurile în mașină și intră în lăcaș. Pe o tarabă din dreapta ușii stă o cutie din lemn cu trei tipuri de lumânări la vedere: 1 leu, 1 leu 50 bani și 2 lei. Nina ia una de 2 lei și se pune pe așteptat cu ea în mână.
Când dă cu ochii de Ștefan, un tânăr scund cu fața tristă, femeia se apropie de el și îi pune mână pe umăr. Schimbă câteva vorbe cu el, după care revine. Spune că băiatul are retard mintal, locuiește doar cu mama, care e și ea bolnavă, iar la biserică este ajutor de preot.
Lumina în biserică se stinge. Preotul Ion iese din altar cu un sfeșnic în care stau înfipte trei lumânări aprinse. Se dă mai aproape de cei vreo 30 de oameni adunați și-i îndeamnă să-și aprindă și ei lumânările, rugându-i să se apropie pe rând și să fie atenți, să nu le stingă pe ale lui.
Când fiecare e cu lumânarea aprinsă, ies cu toții afară și formează un alai. În frunte merg părintele cu candela, Sergiu cu Sfânta Evanghelie și patru bărbați cu prapuri. Fac înconjurul bisericii de trei ori, prin întunericul beznă, apoi revin în lăcaș.
Nina rezistă aproape o oră în zăpușeala dinăuntru și iese pe prag să se răcorească.
– Încotro ai luat-o? Stai până mâine dimineață!, îi zice ea unui bărbat care ieșise chiar din urma sa.
– Da’ nu mai stau, și-mi trebuie mie?, îi răspunde acesta din mers.
– Haaai, îți trebuiește, Iura, încearcă ea să-l convingă.
– Dacă repetă una și aceeași, una și aceeași, explică bărbatul, oprindu-se în loc.
– Ei, d-ap’ așa-i de sărbători. Hai, nu te duce acasă, continuă Nina să insiste.
Fără rezultat. Bărbatul, care cu 15 ani în urmă i-a fost vecin în Telița Nouă, îi întoarce spatele și-și reia mersul apăsat spre poartă.
Mai trec câteva minute și pe prag își face apariția Ștefan, ajutorul preotului. Supărat, dispare după colțul drept al bisericii.
– Unde-i Ștefan? Nu l-ați văzut?, se interesează la scurt timp un bărbat de vârsta a doua, și el lucrător la biserică.
– El o ieșit, îi răspunde Nina, în timp ce se uită în jur și-l caută cu privirea. S-o supărat tare că nu i-o dat voie părintele să se ducă în altar odată cu dânsul. Mă rog…
Încovoiat, bărbatul se pornește să-l caute și dispare și el după colțul drept. Între timp Ștefan apare de după cel stâng, ștergându-și lacrimile cu mâneca hainei.
– Unde umbli, văi? Hai mai repede, că îi trebuiești părintelui, îl grăbește bărbatul după ce a făcut ocolul bisericii.
– Da’ el așa merge! Ce, mata nu știi că așa-i skorostea (viteza – din rusă) la dânsul?, îi dă Nina peste nas, încercând să-i aducă aminte de problema lui de sănătate.
Ajuns în altar, Ștefan îmbracă veșminte albe și se aliniază mândru în dreapta preotului.
În biserică se numără din ce în ce mai mulți oameni. Imediat ce-i pășesc pragul, noi-veniții cumpără o mână de lumânări, scriu o listă de nume „la sănătate” și lasă câțiva lei de unu. După, trec pe la mai multe icoane pe care le sărută cu pioșenie, mai aprind câte o lumânare și-și fac larg semnul crucii.
Fiecare nou-venit e atent urmărit de bătrânele care au ocupat cele trei laițe din dreapta altarului. E preluat cu privirea încă de la ușă și însoțit până când se ogoiește undeva.
Iar când vreo lumânare de la sfeșnic e pe sfârșite, unul din bătrânii ogoiți pe cele două laițe din stânga altarului are grijă să se ridice, s-o scoată, s-o stingă între două degete și s-o arunce în lădița din lemn de pe podea, după care să revină mândru la locul lui.
.
* * *
Plictisiți de poziția soldatului în formație, singura pe care pot s-o adopte în biserică, trei copiii o zbughesc afară. Se grămădesc lângă niște pari clădiți într-un colț de curte și care servesc drept scaune pentru enoriașii care ies din lăcaș cu dureri de spate.
Nu negociază mult și ajung la concluzia că, dacă vor ca timpul să treacă mai repede, trebuie să se joace. Primul în lista jocurilor de Paște – Porunca.
– Eu îți poruncesc să iei și să pupi krasovka (adidasul – din rusă) o dată, zice Marian, cel mai mare dintre ei.
– Nu!, răspunde categoric Nina, singura fetiță din grup.
– Dar pupi scaunul, îi propune Marian, privind buturuga de sub ea.
– Nu!
– Pupi frunza?
– Ladna (bine – din rusă), se încumetă copila.
Apucă creangă de deasupra capului și-o pupă.
– Tu nu-mi dai poruncă?, întreabă Nina de Tudor, cel mai mic dintre ei.
– Nuu!, îi răspunde el sec.
– Uraaa!, se bucură Nina și ridică mâinile în sus.
Nu trece mult timp și pe cei trei amici îi apucă din nou plictiseala. Marian propune:
– Hai de-a fugărita!
– Ei, da’ n-avem unde, constată Tudor.
– De-a v-ați ascunselea!, are o revelație Nina.
– Daaa, uăiii!, aprobă Tudor entuziasmat.
– Da’ tu amíji, îl atenționează Nina.
– Tu numeri, că tu ai zis, i-o întoarce Tudor.
În cele din urmă cedează Nina.
– 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Gata?, se interesează fetița, cu ochii deja semi-deschiși.
– Încă nu, făă!, răsună vocea lui Tudor de după adunătura de pari.
– Gata, gata! Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!, râde Nina și pornește să-i caute.
De-a v-ați ascunselea a ajuns și printre brazii din curte, și prin jurul bisericii, s-a mutat și înăuntrul lăcașului – pe scări, după scări, etajul unu, etajul doi, dar slujba tot continua.
„Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește!”
.
* * *
După trei ore în care Rugăciunea de dimineață și Sfânta Liturghie au fost citite, iar oamenii s-au tot lăsat de pe un picior pe altul, s-au mai apucat de spate și au mai ieșit pe afară, părintele Ion dă citire mesajului de felicitare al Mitropolitului Vladimir. Încheie, în cele din urmă, cu o cuvântare.
– Când vreți o mașină sau o casă, după ce ați cumpărat-o, vă bucurați. După asta trece o bucată de timp și parcă bucuria ceea nu mai este așa de mare, pentru că adevărata bucurie este de la Dumnezeu.
La final îi anunță pe enoriași că tot ce se va aduna în coșul bisericii va fi donat celor mai nevoiași și dă start miruirii. Jumătate din cei prezenți se grăbesc să-și ia coșurile și ies în curte să-și aranjeze bunătățile. Cealaltă jumătate formează iute o coadă în fața preotului.
Rând pe rând, vreo 30 de oameni trec pe lângă o icoană, în fața căreia își fac cruce și-o sărută. Își mai fac o dată cruce în fața preotului și se pomenesc cu o cruce din untdelemn pe frunte. Apoi trec pe lângă o masă, mușcă dintr-o bucată de nafură, beau dintr-un pahar apă sfințită, își iau coșurile și ies să-și caute un loc în curte.
După ce a trecut procedura de miruire, Nina se așează în mulțimea de afară, scoate trei lumânări din punga neagră adusă între timp din mașină și se chinuie să le înfigă într-un cozonac și în cele două păști luate în primire de la vecini.
Clopotele încep să bată.
– Hristos a înviat!, strigă părintele Ion din pragul bisericii.
– Adevărat a înviat!, răspund în cor toți cei adunați.
Cât preotul mai spune o rugăciune, la poartă oprește o motocicletă. De pe ea coboară Viorica, vecina Ninei din Telița Nouă. Femeia intră în curte și-și pregătește în grabă coșul pentru sfințit. Mai caută repede o lumânare, o aprinde de la vecin și-o prinde în pasca rumenă.
Primul cerc părintele Ion îl face cu candela cu tămâie și cu un „Hristos a Înviat!” repetitiv. Apoi pune mâna pe perie și stropește pe-un capăt și copii, și bătrâni, și salam, și pârjoale, și lumânări de 1,50, și de 2, până ajunge în dreptul parilor din colțul curții.
E urmat de doi copii, care adună mâncarea pentru cei nevoiași într-un coș voluminos, și de Ștefan, care duce un talger din metal plin cu bancnote de 1 leu, de 5 și de 10.
Cum numai preotul încheie procesiunea cu un „Paște fericit!”, localnicii se grăbesc să bage mâncarea înapoi în coș. Dar cum poarta mare e închisă, oamenii se îmbulzesc la cea mică. Unii nu se pot abține și răbufnesc. „Iaca, nu s-o putut deschide porțile iestea mari”. „Ei, d-ap’ prin poarta asta ‘om ieși până mâine”.
Nina și Sergiu așteaptă să-i vadă pe toți ieșiți și-o iau în voie spre mașină. Zgribuliți, urcă și pornesc, prin hopuri, spre Telița Nouă.
.
Capitolul III
„Mezim după asta!”
La 4:30, Nina și Sergiu intră în casă. Pun cele două coșuri pe masa din bucătărie și scot pe rând bucatele sfințite. După șapte săptămâni de post, urmează să mănânce, în sfârșit, și carne.
Spun că în anii tinereții posteau doar în prima și în ultima săptămână. De trei ani, însă, și-au zis să țină tot Postul Mare. La început au făcut-o din curiozitate: „Cum, cineva poate, dar noi nu putem!?”, apoi doar au ținut ritmul pentru sănătate.
– Cât n-am mâncat carne, o lună întreagă sau mai mult?, își întreabă Sergiu soția, în timp ce se face mai comod pe scaun.
– Mai mult, 45 de zile.
Femeia își scoate basmaua de pe cap, aduce o farfurie cu răcitură și i-o pune soțului dinainte.
– Mezim după asta!, îl avertizează ea.
– Nu o să mâncăm mult. O bucățică de ceea, o bucățică de ceea. Da’ care-i carne de miel?
Fără să mai aștepte un răspuns, Sergiu o caută cu privirea, după care-și îndreaptă furculița spre un container din plastic din capătul opus al mesei. Nina i se alătură, ciocnesc câte 50 de grame dintr-o sticlă de Jack Daniel’s aflată la îndemână, mai stau cât mai stau și merg la somn.
La ora 8:00 ambii sunt deja în picioare. El – ca să mulgă cele două vaci și să le ducă pe imaș, ea – ca să pregătească masa de sărbătoare.
La 9:00 fac ochi fiul mai mare Vadim, nora Marina și nepotul Darius. Și în timp ce micuțul se fugărește prin ogradă după pisica Piceana (Biscuit – din rusă) și cățelul Jack Daniel’s, Vadim pune un taburet în fața casei și potrivește atent pe el un lighean din metal cu apă și două ouă, unul curat și altul vopsit. După ce mai scotocește prin casă și prin buzunare și aruncă în el și câțiva bănuți, își dă cu ouă pe obraji, așa, cât să nu-și ude prea tare fața.
Mezinul Ion se trezește cel din urmă. A fost și el la sfințit pasca, doar că la biserica din Speia, satul prietenei lui. Se apropie de lighean, își face mâinile căuș, le umple cu apă și se stropește puternic peste față. Nici nu apucă bine să se șteargă, că fratele mai mare îl și ia la trei parale.
– Băi, Ion, eu am pus aici așa, simbolic. Te speli în baie, da’ aici vii și te dai cu ou. Da’ tu chiar te-ai spălat!, îi zice Vadim, măsurându-i cu privirea băltoaca de apă de la picioare.
Ion înșiră un zâmbet larg și dispare în casă.
.
* * *
Telefoanele încep să sune. „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!” și „Paște Fericit!” răsună din toate colțurile gospodăriei.
Pe masa din sufragerie apare mielul copt, pârjoalele, șnițelul, răciturile, pastrama de porc, brânza de vaci, morcovul piperat, măslinele negre, scrumbia afumată, castraveții, roșiile, ardeii dulci și ridichea.
– Hai, Zahare, că de-am leșinăm la masă. Scoală!, îl dojenește Sergiu la telefon, pe vecinul care întârzie, tot plimbându-se din sufragerie în bucătărie și invers, fără să-și găsească locul.
– Cine nu s-o spălat?, întreabă Nina imediat ce-și schimbă halatul pe o jachetă bej și o fustă lungă roșie. Băi, chiar n-ați găsit 50 de cenți să puneți aici?, întreabă ea râzând, când dă cu ochii de lighean.
– Niște capeici de acelea care erau prin anii ‘85, o ia Sergiu peste picior. De 10, de…
Nina nu stă să-l asculte și intră în casă. Ce face, ce drege, iese cu câțiva eurocenți și-i bagă în apă. Împlinită, se apleacă deasupra ligheanului, ia oul nevopsit într-o mână și pe cel roșu în cealaltă.
– Ne vopsim mai întâi cu puritatea, zice ea în timp ce freacă oul nevopsit de obrazul stâng. Ș-ap’ cu ou roșu – să fim sănătoși, continuă ea cu obrazul drept. Și c-o capeică, așa, ca să se înmulțească, să avem anul împrejur, zice rozându-se cu ea pe toată față. Cine-i următorul? Cine n-o făcut ritualul?, întreabă cu nasul într-un prosop alb cu margini croșetate agățat de streașina casei.
Cât nora Marina repetă ritualul spălatului pe față, ajunge și vecinul. Își strâng mâinile, se cuprind, se pupă. „Haideți la masă!”, nu mai rezistă Sergiu.
Apoi Sergiu se ridică de pe scaun și întinde mâinile în semn de rugăciune. Se ridică și ceilalți.
„Tatăl nostru
Care ești în ceruri
Sfințească-se numele Tău
Vie Împărăția Ta
Facă-se voia Ta…”
„Amin”, repetă toți în cor, când Sergiu termină rugăciunea.
Și după ce paharele cu vin roșu se ciocnesc și fiecare gustă din carnea de miel, iar discuția sare rapid de la o temă la alta, vecinul Zaharie pomenește de niște mesaje legate de securitate pe care le primise din SUA în poșta electronică. De aici sare la seria de explozii care au zguduit Sri Lanka în ziua Paștelui catolic, lăsând în urmă cel puțin 290 de morți.
– O să vedeți cum o să fie terakte (atentate – din rusă) la fiecare colț, zice el tulburat.
– Sunteți prea pesimist, domnul Zahar!, îl liniștește mezinul Ion din celălalt capăt de masă.
– Dacă asta-i realitatea, insistă bărbatul.
– Nu-i realitatea. Vreți să vă spun că din cauza religiei ortodoxe o murit mult mai mulți oameni decât din cauza musulmanilor!?, continuă tânărul, cu ochii în farfurie.
– Ei, da’ ei îs mai civilizați, nu se pune la…
– Aaa! Care-s mai civilizați omoară mai mult, da?
– Noi am trecut etapele astea, da’ ei abia acuma le trec, intervine Nina, cum vede că situația devine tensionată. Atunci nu erau bombe!
– Hai vorbim azi de tot ce-i înspre bine, le propune Sergiu.
.
* * *
La gospodăria de alături se adună Raisa cu Mihai – care au mânat gâștele pe imaș și au venit la fecior, noră și nepot, și Rodica cu David – care au venit de peste gard cu sarmale și snacks-uri.
Gazdele, Viorica, Viorel și fiul lor Mihai, îi întâmpină pe oaspeți cu răcituri, pârjoale, pulpe de găină prăjite, salam, morcov piperat, roșii, castraveți, măsline și coniac, toate întinse pe-o masă dreptunghiulară învelită c-o peliculă verzuie înflorată.
Paharul de 50 de grame care cutreieră masa din mână în mână ajunge la Rodica. Guralivă de felul ei, femeia râde mult, vorbește tare și scoate glumele ca pe bandă rulantă. Poartă un tricou alb dungat, o jachetă bej deasupra și pantaloni pestriți mulați pe picioare.
– Hristos a înviat și Dumnezeu să ne păzească de toate relele!, toastează ea scurt.
Dar numai pornește să ducă paharul cu coniac la gură, că își tot amintește ba de una, ba de alta. Și ține să și povestească celor care n-o scapă din priviri și așteptă să mai îndruge câte ceva, ca să aibă motiv să intre și ei în vorbă sau să se prăpădească de râs.
– Iaca la [Mănăstirea] Curchi nici nu se discută: femeile într-o parte, bărbații într-o parte, și când se aude corul cela de bărbați… Pe 12 o să mă duc și eu la [Mănăstirea] Hâncu, ș-ap’ la [Mănăstirea] Saharna.
– Te duci la ceea care iese dracii din tine?, o ia peste picior feciorul său.
– Mănâncă, măi!, i-o taie ea.
– Duminică ești la smenă (în tură – din rusă)!? Ap’ ai veni pe la noi și ți-oi da niște parale și ai pune și de sănătatea noastră, intervine Viorica, măsurând cu privirea ba pe Rodica, ba paharul pe care-l ține în mână.
– Mie mi-o spus că, dacă vreu ceva să-mi meargă, treb’ să înconjor de nouă ori biserica și să zic „Doamne ajută!”, spune Rodica cu încredere.
– Da, și treb’ să-ți faci și cruce prin împrejurul bazinului. Eu am mers pe acolo, confirmă Viorica cu-n zâmbet de bunăvoință pe față.
După vreo 10 minute de pălăvrăgeală, Rodica dă în sfârșit paharul peste cap, urmat de o felie de lămâie. Fața femeii se încrețește, dar nimeni de la masă nu înțelege dacă e de la tărie sau de la zacuscă.