La umbra tancului

În fața unui magazin din centrul satului Cinișeuți, Rezina, o femeie trecută de 60 de ani se macină de pe un picior pe altul. Are părul blond și buzele rujate cu un roșu aprins. Din când în când își aranjează bluza albă și, tremurând, își tot adună brațele pe lângă corp. Soarele cald de dimineață este înlocuit de rafale de vânt care învelesc cerul în nori cenușii. Claudia regretă că nu s-a îmbrăcat mai bine. Se uită ba la norii care se adună la orizont, ba pe străzile lăturalnice care dau spre centru de unde, din clipă în clipă, trebuie să apară membrii ansamblului local. „De ocupație pensionară”, femeia are astăzi „un moment de solo la tanc”, acolo unde autoritățile locale, sprijinite de cele raionale, organizează un concert cu ocazia zilei de 9 Mai.

Dinspre deal apare Elena, însoțită de doi copii. Ține în mâini un colaj de fotografii cu trei unchi care nu s-au mai întors de pe front. În timp ce Claudia își bate capul cum să facă rost de o haină mai groasă, Elena îi coase la piept o bucată de panglică bicoloră. „Da’ sigur le putem purta? Că o zis că vin unioniștii să ni le smulgă!” zice femeia agitată. „Numa’ să-ncerce!” o calmează Elena.

Casa de Cultura din Cinișeuți e o clădire impunătoare în paragină. Pereții se surpă, iar pe acoperișul care stă să cadă cresc copaci. Discoteca și evenimentele culturale din sat se țin la clubul deschis în clădirea unui fost grajd pentru vite, situat peste drum. Tot aici se adună și „Moștenitorii”, pentru o ultimă repetiție înainte de eveniment.

A trecut bine de ora nouă până când s-au prezentat toți membrii grupului. Elena îi ceartă pentru lipsa punctualității, în timp ce-i calcă pantalonii fratelui Ion. Claudia își aranjează părul blond la oglinda din antreu, când la capătul drumului care dă spre club își face apariția, în uniformă militară și cu o sticlă de suc în mână, Radu, al doilea bărbat din cei patru câți sunt în ansamblu.

Femeile sunt agitate: primărița a interzis drapelele politice, iar de la secția raională Cultură a venit dis-de-dimineață o directivă prin care li s-a interzis să cânte „Valsul din mai”. Ion și Radu se retrag lângă scenă pentru a repeta versurile la „Smuglianka”. În spatele lor se fac ultimele ajustări la benzile bicolore din piept.

Pe ușa îmbrăcată în tablă de zinc se pune lacăt de fier și toți moștenitorii pornesc spre tanc. Mașinile care merg prin sat îi ascund în nori de praf, ca într-o ceață uscată. O femeie din ansamblu se oprește la o curte să rupă câteva ramuri de liliac. La orizont, nori negri de furtună acoperă cerul.

Într-un alt capăt de sat, înarmați cu buchete de flori și baloane, grupuri de copii se îndreaptă spre școală. Odată ajunși, o așteaptă pe directoarea gimnaziului, care îi va conduce la manifestația organizată sub țeava rece a tancului T-34. Cei mai nerăbdători pornesc de sine stătător. Pe drum sunt opriți de Serghei, un bărbat cu părul încărunțit și panglică bicoloră prinsă-n piept. „Dacă tot vă duceți încolo, stați să vă dau niște drapele!” îi îndeamnă acesta pe școlari și scoate de pe bancheta din spate a mașinii prăfuite un drapel roșu, unul în benzi negre și portocalii și câteva tricoloruri cu stema Republicii Moldova.

„Sărbătoarea asta este o memorie pentru noi, pentru faptul că buneii noștri au luptat. Când a fost adus tancul în sat, am fost chiar într-însul. Eram copil atunci, clasa a șaptea… Capacul de deasupra nu era sudat, așa că noi urcam în el și ne jucam. Trăgeam la țintă în casa Dina Grigorevna, o profesoară de care nu ne plăcea”, își amintește Serghei cu mândrie.

* * *

În boxele de la memorialul din Cinișeuți răsună cântece de război. Muzica își face loc printre stropii de ploaie tot mai grei și se împrăștie peste valea din care, ca niște căciuli bine așezate, se ivesc acoperișurile caselor. Drumul național Orhei-Rezina, care desparte tancul de sat, este păzit de două echipaje de poliție. Acestea dirijează persoanele ascunse sub umbrele care se încumetă să traverseze strada spre monument. Când ploaia se întețește, oamenii se ascund în stațiile de autobuz de vizavi sau la magazinul din apropiere, improvizat într-un vagon. Flacăra de la intrarea în memorial este purtată de vânt în toate părțile, într-un ritm sincronizat cu baloanele colorate legate de T-34.

La baza delușorului pe care e amplasată blindata sovietică, două femei își fac loc printre stativele pentru microfoane – aranjează biscuiți și ciocolate pentru slujba de pomenire. Ca și primărița, preotul s-a adăpostit într-o mașină, așteptând să treacă ploaia. Când în sfârșit se oprește, grupul de copii de la școală traversează șoseaua și se aliniază la poalele monumentului. Preotul începe serviciul religios. Vocea-i tremurândă răzbate cu greu în spatele grupului de oameni prezenți. „Se pare că părintele nu a mâncat astăzi, că nu are putere să cânte”, glumește un bărbat.

Urmează o pauză de câteva minute, datorată oaspeților întârziați de la raion. Primărița deschide oficial manifestația: „9 Mai este ziua bărbăției, memoriei, eroismului, recunoștinței. Melnic Ilarion este singurul veteran din sat. Nu este alături de noi, dar îl comemorăm!” Îi urmează șefa Secției raionale Cultură. Își începe discursul cu un citat din Benjamin Franklin, apoi salută veteranii de război, adresându-se unui public format din copii și persoane de vârsta a doua.

Patru soldați, aliniați deoparte și de alta a oficialilor, tot încearcă să se aranjeze simetric. Câțiva copii din primul rând le iau la țintă kalașnikovurile din dotare și le tot fac poze cu telefoanele mobile. Zumzetul din mulțimea indiferentă la discursurile din față este întrerupt de anunțul unui moment de reculegere. Un tic-tac apăsător iese din boxe. La comanda superiorului, alți cinci soldați, aliniați chiar lângă tanc, trag în aer două salve.

La microfon, câteva eleve de la gimnaziul din localitate recită versuri și intonează cântece care aduc broboade de lacrimi pe obrajii unor femei din mulțime. Acestea îi lasă loc unei tinere care interpretează un vals de război. Ion, care mai devreme tremura de emoții și de frig, își face curaj și-și invită soția la dans. Un copil de câțiva ani îi urmează exemplul, simulând un dans chiar lângă tanc, în chicotelile semenilor din public. Deși are spațiu de manevră îngust, Ion refuză invitația primăriței de a merge mai în față și, mândru, își învârte consoarta pe plăcile de beton de pe teritoriul memorialului.

* * *

Ion are 54 de ani și lucrează „pe curățenie” la Primăria Cinișeuți. În ajun de 9 Mai a fost repartizat, împreună cu Galea, o colegă de serviciu, să cosmetizeze memorialul sovietic – unul din cele opt tancuri-monument câte mai sunt în Republica Moldova. „Să știi un lucru: florile celea, pe care le vezi acolo jos, le-au pus nemții. La noi în sat a fost o biserică evanghelistă și nemții au venit și au pus florile”, povestește bărbatul. Priponit pe imașul de alături, calul îl întrerupe cu un nechezat scurt. „Da-da, îs aici!” îi răspunde scurt stăpânul.

Pune mâna pe coasa cu motor și se chinuie s-o pornească. Într-un final, când unealta începe să huruie, strigă cât să răzbată prin zgomotul infernal: „Gheorghievscaia lentocica (din rus. – panglica Sf. Gheorghe) e sveatoie (din rus. – sfântă). Pentru noi care am fost în Sovețchii Soiuz (din rus. – Uniunea Sovietică) asta e sfânt! O să venim mâine să pomenim buneii cu un cântec”. Lăsându-se de pe un picior pe altul, Ion tot face piruete cu coasa care mușcă hulpav din iarba înaltă. În spatele lui, T-34 se odihnește pe postament, țintind văzduhul undeva în direcția Iașului.

Galea, o femeie trecută de 50 de ani, cu fața îmbujorată și basma pe cap, revine de la fântână și se apucă de pregătit varul pentru postament. Văzând că Ion tot are gust de vorbă, îl strunește la lucru. „Galea, poți să te duci acasă, eu lucrul ista îl fac singur!” o asigură bărbatul.

Ion e un debit necontenit de idei pe care le împărtășește fără nicio reținere. Cu politica s-a lămurit: crede că e adâncită și o mare murdărie. „Lăsați pameatniku (din rus. – monumentul) ista, asta buneii noștri nu au avut ce mânca și au strâns să-l pună!” dă din mână a lehamite, avertizând imaginar autoritățile care au încercat de-a lungul timpului să politizeze eliminarea tancului-monument. Nu reușește să-și continue gândul că Galea intervine din nou. „Eu o să aranjăz, tăt a sî șie ghini. Eu o să fac, nu o să fie urât!” o liniștește acesta.

* * *

Ansamblul „Moștenitorii” își face loc pe lângă grupul de femei care țin în mână portrete cu veterani de război și ies în față pentru ultimul moment artistic. Manifestația se apropie de final și oamenii se îndreaptă în șir indian spre tanc ca să depună flori. Nerăbdători, copiii lasă pe unde apucă buchetele de liliac ofilit și se pierd în sat. Vântul suflă cu putere din toate părțile, însă cerul ține ploaia închisă după norii gri. Se strâng boxele, se adună cablurile, în timp ce câteva femei pun pe masa de pomenire o cratiță cu sarmale. Participanții la comemorare pasează un pahar din care beau, pe rând, vin de casă.

După ce se asigură că i-a petrecut pe toți, primărița ia un buchet de flori și pornește spre casa bătrânului Ilarion, unicul veteran din Cinișeuți rămas în viață. Îl găsește la masă cu fiica, nora și soția. Soba sinilie emană căldură în bucătăria micuță. Cu o zi înainte, bătrânul de 91 de ani i s-a plâns soției Eudochia că îi e frig, așa că, de 9 Mai, aceasta s-a gândit să-i facă o surpriză și a aprins focul în sobă.

Patru ani au trecut de când moș Ilarion a participat ultima dată la serbarea zilei de 9 Mai. Nu-l mai țin picioarele. Zilele lui se scurg între patul în care se chinuie noaptea să doarmă, fotoliul unde zice că așteaptă moartea și curtea în care iese din când în când la o scurtă plimbare. De Eudochia îl leagă o căsnicie de 72 de ani și cinci copii: trei băieți și două fete. Băieții au murit în ultimele 15 luni, iar înmormântările lor sunt singurele momente în care moș Ilarion a părăsit curtea.

Astăzi la masă pare mai înviorat. Toarnă dintr-o sticlă cu vin și, cu mâna tremurândă, pasează paharul celor din încăpere. Când termină rândul, o ia de la capăt. Bătrâna Eudochia se plânge că Ghidul, așa cum îl dezmiardă, nu prea mai aude și nici nu vede bine. În timp ce în jurul lui curg felicitările, veteranul le aprobă cu câte un oftat prelung. Primărița îi înmânează buchetul de flori și un ajutor financiar de 2.000 de lei. Alți 10.000 de lei urmează să-i ridice de la poștă.

Jumătate de oră mai târziu, în drum spre casă, primărița trece pe lângă tanc și exclamă: „Ia uite, parcă nici nu s-a întâmplat nimic azi la monument!”