Articol tradus din limba rusă. Versiunea originală poate fi accesată aici.
#4
Anatoli Şevcenko
M-am născut în Mariupol. Înainte de război, am activat în cadrul mai multor teatre. Am lucrat în Dnipro, în Simferopol. Cu 20 de ani înainte de război, am revenit la Teatrul [Dramatic] din Mariupol.
Am interpretat atâtea roluri, încât nici nu mai ţin minte să fi făcut altceva în afară de teatru. Doar în ultimii ani, când teatrul adopta limba ucraineană, eu fiind iniţiatorul acestui proces, mulți au început să mă privească chiorâș și rolurile mi-au fost luate „ca cu mâna”, aşa că, până la război, m-am odihnit.
La 24 februarie 2022, undeva în depărtare se auzeau explozii. Părea că e pe undeva acolo, lângă republica populară Doneţk. În sectorul nostru s-a stins lumina. Am tras o fugă după ţigări, am revenit şi văd rachete zburând drept în curte.
Vecinii ies în fugă şi strigă: „Aoleu, a explodat o rachetă!”. Noi cu mama stăteam la bucătărie și am simţit unda de şoc. Mergem glonţ în dormitor, în living, dar acolo geamurile nu mai sunt deja. Iată din acel moment pentru mine a început războiul.
.
M-au „eliberat” de apartamentul meu
Până în ultimul moment, nu puteam crede că este posibil aşa ceva. Credeam că se vor răţoi un pic şi cu asta basta. Nu credeam să se întâmple una ca asta în secolul XXI. Mintea mea nu poate înţelege cum fratele mai mare se poate porni împotriva fratelui mai mic ori împotriva surorii. Nu pricep cum e posibil aşa ceva în lume. Ei spun că au venit să elibereze Ucraina, dar nu ştiu cum se face că m-au „eliberat” de apartamentul meu, de apartamentul mamei care a ars, de casă, de oraş şi de teatru. M-au „eliberat” de toate.
Noi cu mama am stat o lună în subsol. Am stat acolo până ea s-a stins. Nu aveam suficientă apă, era doar cu ţârâita, iar mama mereu cerea să bea.
A fost de groază! O lună întreagă într-un subsol rece. Primăvara s-a dovedit a fi foarte friguroasă, cu ger… Era un subsol în care trebuia să stăm îndoiţi, ca pitecantropii. Dacă ridici capul, te alegi cu un cucuiu, atât de lăsat era tavanul.
Casa se zdruncina, toţi erau înspăimântaţi, toţi au început, instant, să-l iubească şi să-l evoce pe Dumnezeu. Cum se auzea că zboară ceva, o rachetă sau o mină, toţi psalmodiau: „Doamne-Dumnezeule, ajută-ne!”. Până atunci, cred că nici nu le prea păsa de Cel de Sus. Uite aşa a fost existenţa noastră acolo.
Despre bombardarea [teatrului] am auzit abia peste două zile, la un mic aparat de radio. Cineva dintre cei cu care stăteam în subsol avea un tranzistor… Când am auzit vestea, nu am simţit nici frică, nici nelinişte. Dacă aş fi aflat imediat, aş fi fost şocat. Mai târziu, pe când eram în Georgia, dacă nu greșesc, am văzut la televizor o imagine cu carcasa acestei clădiri. Dar nu mi-a mai provocat atâta durere. Când te uiţi la clădirile distruse, le percepi de parcă anume aşa ar trebui să fie. E război, deci, aşa trebuie să fie. Când a ars apartamentul mamei, a fost la fel, fără niciun regret. Conştientizam că nu poţi face absolut nimic împotriva celor mai puternice arme. Ai impresia că în viaţa ta n-a mai fost altceva. Te apucă groaza când te gândeşti la acest lucru.
Evacuarea din Mariupol a fost foarte proastă. Autoritățile au ratat momentul. Anume din acest motiv lumea s-a și refugiat în incinta Teatrului Dramatic. Toţi scriau şi spuneau că vor fi autocare [de evacuare]. Poate că au fost vreo 2-3 autocare, dar oraşul are o populaţie de aproape 600 de mii de persoane, cu două autocare nu rezolvi situația.
.
Permis pentru ucrainenii aparent „loiali”
Din subsol ne-au alungat „amabilii” omuleți verzi ruși. Ne-au impus să ne evacuăm prin Novoazovsk, asta e în republica populară Doneţk. De acolo, prin Rusia, am ajuns în Georgia, din Georgia am ajuns în Berlin [Germania], după care în Varşovia [Polonia] şi Cernăuţi [Ucraina]. Acum uite că sunt din nou pe meleagul natal.
La Novoazovsk am trecut printr-un filtru de verificare. Ne-am ales cu o ţidulă în care era indicat că am trecut de „interviu” şi abia atunci ne-au permis să mergem spre frontiera rusă. Un petic de hârtie cu ştampilă – ei îl numesc permis pentru ucrainenii aparent „loiali”. Noi, acolo, [în Rusia], tăceam mâlc. Lumea este într-atât de zombată… „- Noi bine am făcut, voi doar acolo vă omorâţi între voi! – Pe cine am omorât? Noi nu am omorât pe nimeni. – Cum adică?! Doar la televizor se spune că îi omorâţi acolo pe toţi cei care nu ştiu ucraineana. De asta și am venit să vă eliberăm.”
Taci chitic, pentru că ştii ce va urma. Am ajuns în tăcere până în Vladikavkaz (oraș aflat la vreo 30 de kilometri de granița cu Georgia), după care, slavă Domnului, am traversat frontiera cu Georgia. Doamne, am simţit că în Georgia există libertate, că ei iubesc Ucraina.
Până de curând am comunicat cu cei care au rămas acolo [în Mariupol], dar acum ei au o cu totul altă legătură. Nu ştiu de ce nu au plecat. Unora le era frică că vor lupta în cadrul armatei ucrainene, însă acum vor trebui să lupte în armata rusă şi vor trage în mine, cum ar veni. Nu ştiu cum să comunic acum cu ei. Evident, mă doare, dar, ce să-i faci, aşa e viaţa.
[Suntem în Ujhorod acum] şi în Ujhorod mă simt ca acasă, doar că nu sunt acasă – stau la cămin. Dar căminul a devenit cumva „al meu”. Când revenim din Europa, din Moldova, spunem aşa: „Ne pornim acasă”, „Slavă Domnului, mergem acasă!”. Oricât de bine ar fi în ospeție, acasă întotdeauna este mai bine.
.
Actorul, asemeni unui chirurg, nu trebuie să aibă frică de niciun rol
Pentru mine, ideea centrală a spectacolului [„Krik Nații”] este că niciodată nu te poți întoarce în trecut. În acel trecut, în care noi am trăit, este imposibil să te întorci – suntem deja cu totul altfel de oameni. Nu ştiu cum ruşii sunt în stare de aşa ceva. Probabil că ei au rămas să fie cei care erau și până la destrămarea Uniunii Sovietice.
Noi, ucrainenii, am simţit libertatea, ne-am simţit identitatea. Noi pur și simplu nu trebuie să revenim în acel trecut îndepărtat din care am evadat.
Actorul, asemeni unui chirurg, nu ar trebui să aibă frică de niciun rol. El interpretează şi rolul de procuror, şi cel de avocat. Iată de ce nu simt vreo repulsie faţă de rolul care mi-a revenit. (În „Krik Nații” interpretează, în mare parte, personaje pro-ruse și chiar un agent al KGB.) Pur şi simplu trebuie să-l interpretez şi basta.
Este primul spectacol montat după ce teatrul a fost bombardat, iată de ce eram cu toţii foarte entuziasmați când scriam şi făceam repetiţii. Pentru mine este o revenire în teatru. Să nu fii artist timp de trei luni, să fii hoinar pe undeva prin Europa şi, dintr-o dată, să te pomeneşti pe scena ta… Nu contează că nu sunt în oraşul meu natal, Mariupol, ci în Ujhorod, oricum sunt artist al acestui teatru. Și sunt mândru să-mi interpretez rolul.
.
Nu vreau ca poporul Moldovei să simtă asta
Vorbele frumoase ale ruşilor nu se pupă cu faptele lor. Noi am simţit acest lucru pe propria-i piele. Nu vreau ca poporul Moldovei să simtă acelaşi lucru. Unde e Rusia, acolo sunt tâlhării, jafuri, omoruri, acolo moare lume – ei nu lasă nimic bun în urmă. În Mariupol, rușii demolează case, în încercarea de a șterge urmele [faptelor lor], ca să nu se mai știe numărul oamenilor care au fost omorâți.
Acum nu mă prea gândesc la viitor. Trăiesc cât mai am zile. Am 68 de ani și nu știu cum să revin în oraşul în care îmi va fi dureros să mă uit la acea frumusețe transformată în ruine.
În ultima perioadă, orașul nostru era extraordinar de frumos. Era cel mai curat oraș din Ucraina și uite ce au făcut din el afurisiții de rașiști! Acești ruși nu sunt oameni, au bombardat orice mișca.
La colțul blocului [în care trăiam], la ieșirea din subsol, (pe atunci era ger), zăcea cadavrul unei tinere. Nu puteam să-l luăm, pentru că, de jur-împrejur, șuierau gloanțe. Și a stat cu noi așa timp de o lună – noi în subsol, ea în stradă. Așa ceva nu poți uita niciodată. Iată ce aduce Rusia cu sine.