Polina CupceaPe panta unui deal abrupt din nordul țării, doi școlari înfruntă voinicește vijelia amiezii. Sunt prinși între genele orizontului mai bine de o oră. În jurul lor țipenie de om. Doar coline arate sau părăginite, șesuri cu buruieni grave, foșnete tainice de păsări și animale imperceptibile. Merg încovoiați, încercând să se opună vântoasei puternice care le șfichiuiește obrajii purpurii și îi trage cu forță înapoi în văgăună. Uneori picioarele școlarilor cedează și se pomenesc întinși pe pământul albit.
Escaladarea durează parcă de-o veșnicie, în timp ce dealul se tot lungește sub pașii școlarilor. Fiecare metru cucerit e un efort neobișnuit și o mică victorie împotriva viscolului. Sunt abia la mijlocul urcușului, iar în față îi mai așteaptă vreo 500 de metri înghețați. De acolo, din vârf, mai au de coborât doar o palmă de drum ca să ajungă la căldura sobei de acasă.– E greu la deal, ori eu am îmbătrânit, dar cred că [eu] am îmbătrânit, filozofează Alexandru Dorogan, elev în clasa a VI-a, gâfâind din greu.
În urma lui, la vreo 10 metri, pășește Dumitrița Savițchi, colega de clasă. E o copilă firavă, cu gene mătăsoase și lungi. Rezistă și ea cu greu, în timp ce ghiozdanul, aruncat pe umăr ca o tolbă, i se tot bălăbănește de șoldul drept. Vântul puternic s-a pornit brusc după amiază și a pus stăpânire rapid pe câmpii. Fugărește bruma de zăpadă, o anină de plete, o învârtește într-o horă drăcească și o trântește, ca pe un sac, chiar în calea școlarilor.
– Oi, oi, oi! Așa aș vrea să mă culc aici, pe drum. Mă dor picioarele, se jeluiește iar Alexandru.
Înfrigurat, își adâncește gâtul dezvelit în gulerul subțire al scurtei de fâș. Numai ochii îi rămân afară. De parcă ar fi un ninja zgribulit. Se oprește nițel să-și tragă sufletul și se întoarce spre Dumitrița care merge încet pe urmele lui. De la puterea viscolului, s-a încovoiat ca o bătrânică.
– Fa, Dumitriță, te temi? o întreabă băiatul iscoditor.
Nu mai așteaptă un răspuns, pentru că e „mai mare”, așa cum a repetat de zeci de ori, și „nu are ce să asculte o mucoasă”.
– Da’ tu nici de dracul nu te temi, dă verdictul băiatul și schițează un zâmbet pe fața roșie.
Dumitrița nu e la prima replică răutăcioasă aruncată de Alexandru. Privirea ei încruntată parcă vrea să spună – Cu așa vorbe nu e de glumit.
– Cum să nu mă tem?! Dacă îți iese un lup în cale? se bârzoiește copila, vădit afectată de cuvintele colegului.
Se oprește și ea în loc. Face o piruetă de 360 grade – pustietate absolută. Până la linia orizontului fugar, doar dealuri arate sau pârloage și pășuni uscate, cârpite pe alocuri cu pădurici despuiate. De-asupra, nori de plumb planează peste câmpiile vide și amenință cu o seară timpurie în locul amiezii.
Picioarele elevilor depun eforturi uriașe ca să ia cu asalt ultimele palme de drum. Grăbit, Alexandru calcă pe-o porțiune de ghețuș. Dezechilibrat, se împiedică de câțiva bulgări de zăpadă și cade jos.
– Alexandrule, ai grijă! îi strigă dojenitor Dumitrița.
– Poate o deschide clasa noastră din sat înapoi, zice băiatul, scuturându-și pantalonii la dungă îmbâcsiți cu nea.
– Trebuie elevi, explică școlărița.
– Ei, că tare mulți mai eram până acum, îi răspunde furios.
Ajunși pe pisc, cătunul mic și sfrijit li se întinde în față. Aici cei doi școlari se despart, fiecare dintre ei coborând pe cărări diferite. De obosiți ce sunt, nici nu-și mai spun La revedere! Ceasul arată 14.30. Le-au luat exact o oră ca să străbată drumul de la școală până la marginea satului.
* * *
Alexandru și Dumitrița s-au pomenit în postura forțată de atleți în ajunul noului an școlar. Pentru că doar ei doi sunt elevi într-a VI-a, anterior fiind patru, Direcția raională de învățământ Florești nu a mai permis constituirea clasei în școala din satul lor natal, Ion Vodă. Dar nici transport pentru ei nu a organizat.
Decizia autorităților raionale a căzut ca un trăsnet peste cele două familii. Nu știau ce să facă și la care școală să-și dea copiii. La 5 kilometri de Ion Vodă este s. Nicolaevca. Până acolo se mai poate ajunge cu un transport auto, fiindcă șoseaua e acoperită cu puținul prundiș rămas după ploi. Însă gimnaziul din Nicolaevca e cu predare în limba rusă. Așa că decizia unilaterală a fost școala din Cotiujenii Mici, care juridic se află în alt raion – Sângerei.
– Să anunți cu două zile înainte de 1 septembrie că se închide clasa?! Chiar nu se putea de lăsat sau să-i lipească de altă grupă? Că-s doar doi. Doamne ferește să dea vreo dihanie peste ei, cine răspunde? Acasă nu-i putem ține. Dimineața când se scoală e obosit. Ar vrea să mai doarmă… Nici nu-l mai întreb dacă și-a făcut sau nu lecțiile, se vaicără Zinaida, mama lui Alexandru.
Drumul micilor atleți șerpuiește printre coline vegheate de câini vagabonzi, vulpi, și, din când în când, de mistreți sau pisici sălbatice. Vânătorii din Ion Vodă se bucură de toate viețuitoarele care mișună nestânjenite pe dealuri. E mană cerească atunci când le pică în vizorul puștii.
– Eh, chiar cu două săptămâni în urmă am împușcat o vulpe în ocolul vecinilor. Credeam că e un dihore, nu se vedea bine din cauza luminii chioare din ocol, însă am dibuit după mărime că e vulpe. Am luat pușca și „Bah!”, povestește Vasile Garaz.
Bărbatul își freacă mâinile fericit și se laudă că nu e la prima jertfă roșcată. Recent a întâlnit și un mistreț pe văile din preajma satului. „Da, era un godăcel așa frumos…”, spune Vasile Garaz și își încrețește nasul de necaz că nu avea pușca la îndemână.
Deși spiritul de vânător îi fierbe în vene, bărbatul nu vede cu ochi buni peregrinarea elevilor pe dealurile educației și atenționează că pericolul cel mai mare vine de la vulpi. „Dacă îți apar în cale și sunt turbate, sau dacă te apropii de vizuină și au pui, nu e de glumă, ar putea să te atace. Sar la om, da’ copiii cum să se apere?!”, întrebă retoric Vasile Garaz.
Dintre cei doi elevi, cel mai dificil îi este lui Alexandru, pentru că deseori parcurge drumul spre școală de unul singur. Colega lui, Dumitrița, după o lună de frământat glodul pe dealuri, și-a tras viză de reședință în satul Gura Oituz, la una dintre surorile ei mai mari. De acolo face tot 4 kilometri până în Cotiujenii Mici, dar nu pe jos, ci cu autobuzul școlar.
– Eu mă tem să-i dau voie pe dealuri. Sunt multe pericole. Ea e fetiță, iar nebuni sunt mulți. Hai că primele zile o însoțeam eu la școală și tot eu îi ieșeam în întâmpinare, dar nu pot să fac acest drum zilnic. De muncit cine să muncească?! Așa o să ne chinuim până într-a noua?! explică Svetlana Savițchi, mama Dumitriței, în timp ce mestecă varza și cartofii în ceaunul pus la foc.
În timpul săptămânii, Dumitrița stă la sora ei, iar în week-end vine acasă. Tot pe dealuri. Nici între Ion Vodă și Oituz nu sunt drumuri de acces. Doar niște pârtii bătătorite de copitele cailor și roțile căruțelor. Așa că mama fetei îi iese în întâmpinare de fiecare dată. Uneori singură, uneori însoțită de fratele mai mic al Dumitriței.
– Știu că mișună vulpi, pisici sălbatice și chiar lupi pe dealuri, de asta nu pot să mă duc acasă în fiecare zi. Mi se face dor de ai mei pe parcursul săptămânii. La sora e bine, dar nu e ca acasă. Uneori și până la Oituz merg pe jos [de la școală]. Nu mai am răbdare până la 13.40 să aștept autobuzul școlar, spune abia șoptit școlărița firavă și cu ochi mari.
În viitor, se vede profesoară de educație fizică. „E sport și e sănătos drumul pe care-l fac pe jos la școală”, zice Dumitrița, zâmbind cu subînțeles despre sursa pasiunii pentru profesia pe care vrea s-o îmbrățișeze.
* * *
În timp ce-și tot pocnește degetele a nerăbdare, aruncă priviri furișate către limbile ceasornicului de pe perete. Nu-i place să intre în clasă la mijlocul lecției. De când a început noul an școlar într-o nouă școală, a întârziat o singură dată. Pe 2 decembrie, când iarna a coborât definitiv pe dealurile din preajma satului Ion Vodă.
– Ningea tare și era greu de mers pe drum. Toată zăpada îți bătea în față, parcă se scuză băiatul pentru acea întârziere.
La 7.10 își ia rucsacul cu inscripția profetică „Back Toschool” și vâră cu forța, printre cărți și caiete, cele două plăcinte de pe masă. Tatăl său, Gheorghe, îl sfătuiește să le pună într-un buzunar lateral, ca să nu-și ungă rechizitele cu ulei.
– Hai, soldatule, la armată! îl îndeamnă părintește și îi netezește creștetul cu mâna aspră și umflată de muncă.
– Sașa, poate să-ți mai iei un sviter (pulover – din rus.) pe deasupra! Vezi ce se face afară? Da’ mănușile unde-ți sunt? îl întreabă mama sa, Zinaida, cercetându-l atent din cap până în picioare.
– Nu trebuie nimic, mamă. Transpir tare cât merg pe drum, îi răspunde băiatul, fără să-și ia ochii de la fereastră.
Câteva minute mai târziu, Alexandru e în drum. Tatăl său îl însoțește în fiecare dimineață până pe muchia dealului, iar de acolo îl urmărește cu privirea până dispare după colină.
Zorii roșietici încep să se mijească leneș și să măture întunericul. Vântul biciuiește ușor spinarea dealurilor tăcute și fața unicei suflări omenești – Alexandru. Discret, cu capul plecat în piept, elevul ține atent pasul către școală. Încearcă să nu se abată din cale, dar nu prea rezistă ispitelor. Pe la o bucată de drum, deviază cu vreo 30 de metri până la vizuina unei vulpi.
– Am pus lațuri. Vreau să le prind, să le jupoi și să vând blana.
Spune că nu se teme de nici o orătanie sălbatică. Pe șerpi i-ar apuca cu plăcere de gât, pe șoareci de coadă, lupilor le-ar crăpa botul, iar pe mistreți i-ar călări. Totuși, privind către colinele pustii, slab luminate și pline de freamăte, recunoaște cu un oftat gălăgios:
– Zic eu așa, dar mă tem, că sunt copil. Fratele mai mare m-o învățat cum să înving frica – să repet întruna vorba: „Nu te teme că ești pe drum”.
După ce lasă în urmă panta înclinată, Alexandru se trezește îngropat între dealuri. În față, pe de-o parte și alta a drumului, răsar câmpiile întinse cu bolovani sau buruieni uscate și tăpșite de turmele de oi. În paralel, drumul e însoțit de un râu firav care izvorăște de undeva din coasta dealului abrupt și pe care gerul l-a acoperit cu o pojghiță de gheață. Cam un kilometru mai în jos, acesta se revarsă într-un mic iaz, adânc de jumătate de metru.
Lacul e o altă ispită care îl ademenește pe elev ca o sirenă de fiecare dată când se întâlnesc. Își face vânt și, bucuros, se lasă în voia botinelor care lunecă pe suprafața înghețată. Afară e -6º C, iar coaja de gheață e încă destul de subțire. Nu și pentru micul aventurier care se laudă că el nici în puterea amiezii, când gerul slăbește simțitor, nu rezistă ispitei. Face două cercuri și pornește mai departe spre școală. E la jumătatea drumului. Cotește pe lângă o câmpie arată și, în zare, pe muchia unui deal, se zăresc primele case din s. Cotiujenii Mici și ațele subțiri de fum care ies din hogeaguri. Soarele deja se sprijină cu coatele de orizont. Încă un pic și destramă zorii. La 8.10, Alexandru intră pe poarta școlii. Mai are cinci minute că să se pregătească de prima lecție – Limba română.
Diriginta lui Alexandru, Natalia Moraru, spune că, după o oră de mers pe dealuri, e cam complicat să fii atent la lecții și că ai nevoie de odihnă. „Eu cunosc aceste dealuri. E fioros. Îți iese sufletul până ridici panta de lângă s. Ion Vodă. Când o să fie omătul mai mare, o să le fie greu lui Alexandru și Dumitriței. Sunt obosiți până ajung la școală. Am propus doamnei șef-adjunct ca să nu le punem absențe și, dacă e timpul rău, să stea acasă”, explică diriginta, în timp ce-l petrece cu privirea pe Alexandru, care dispare în clasă.
* * *
Dreptul la învățătură este unul fundamental, consfințit în Constituția Republicii Moldova. Însă cei doi elevi s-au pomenit în afara razei de acțiune a legii supreme și pășesc pe urmele deja bătătorite de buneii lor. Bătrânii își amintesc că, acum 50 de ani, ei la fel mergeau pe jos kilometri buni ca să ajungă la școală, dar lucrurile ar trebui să se schimbe, mai ales că „avem și reforme în învățământ”, conchid mai mulți săteni din Ion Vodă, adunați la o scurtă sobranie (întrunire– din rus.) pe uliță.
– Eram clasa a patra, pe vremea Uniunii Sovietice. Umblam pe dealuri până la școală ca indienii, cu bâtele înfășurate în capăt cu niște cârpe la care le dădeam foc, povestește o bătrână.
– Da, așa au fost timpurile, mătușă Liolia, dar acum ne-am modernizat, remarcă furios o femeie.
– De unde civilizație aici? Cu Parlamentul acesta ne înapoiem. Nu vezi cât fură? Mai întâi au trebuit să-și bată capul de soarta acestor copii și pe urmă să închidă clasa, zice nervos Gheorghe, tatăl lui Alexandru.
– Măcar să fie mai mulți, dar așa sunt doi. Acum lumea e rea. Sunt multe sălbătăciuni. Ne e tare greu și cu sărăcia asta, intervine și mama Dumitriței, încrucișându-și mâinile la piept.
– Cu ce să-i transportăm la școală. Am o rablă de mașină, dar trebuie benzină. De unde să iau bani? Jeluim-aș și n-am cui, oftează adânc Gheorghe.
Aurelia Garaz, directoarea gimnaziului din s. Ion Vodă, a ridicat problema la adunarea directorilor organizată de Direcția Învățământ Florești la sfârșit de august, când și s-a decis soarta educativă a lui Alexandru și a Dumitriței.
– Se știe că nu avem drum de acces ca să ne transportăm copiii la Cotiujenii Mici și le-am zis că poate e posibil să menținem cumva clasa. Au zis că nu se acceptă. Nu s-a făcut nici un ordin de la Direcție de închidere a clasei a VI-a. Asta înseamnă că responsabili de transportarea copiilor devin părinții. Dacă la anul se închide școala, au zis că organizează transport, dar pentru doi elevi – „nu dăm și să-și bată capul părinții, iar ca să menținem clasa, cheltuielile sunt mari”, relatează directoarea.
Însă Cezar Gavriliuc, directorul Centrului de Informare și Documentare privind Drepturile Copilului, menționează că Republica Moldova a semnat Convenția privind Drepturile Copilului și, dacă acești copii nu au acces la educație ca și ceilalți copii, înseamnă că sistemul a dat greș, iar lipsa banilor nu constituie o scuză.
– Poate să fie și un singur copil. Atunci când vorbim despre drepturile copilului, noi nu ne gândim la cifre, pe noi asta nu ne interesează. Dacă statul trebuie să cheltuiască un milion de lei ca să școlarizeze un copil, el trebuie să cheltuiască acest milion. Pentru că este copilul pentru care a semnat Convenția, este un cetățean cu drepturi depline, declară Gavriliuc.
Odată cu reformarea sistemului de învățământ, început în 2010, autoritățile și-au asumat și repararea drumurilor către școlile de circumscripție și asigurarea elevilor cu transport şcolar, ca o condiţie absolut necesară accesului la educație. Iar în cazul în care o școală se închide sau se transformă din liceu în gimnaziu sau din gimnaziu în şcoală primară și elevii trebuie să meargă în altă localitate ca să-și continue studiile, Direcțiile de Învățământ Raionale (DÎR) sunt obligate să le pună la dispoziție transport.
Mai mult, o hotărârea de Guvern din octombrie 2014 prevede expres că, dacă DÎR nu dispun de o unitate de transport, să găsească agenți transportatori în localitate și să încheie un contract cu ei. Însă situația celor doi elevi, moștenită încă de la bunici, pară să se fi pierdut pe drumurile de țară chiar în s. Ion Vodă. Tudor Tertea, șeful Direcției de Învățământ Florești, telefonat la mijlocul lunii decembrie 2016, rezolva problema chiar în acel minut.
– Din semestrul doi vom găsi un transport auto privat din Ion Vodă și le vom achita cât va fi necesar ca să-i transportăm pe cei doi elevi. La vară o să închidem gimnaziul din Vodă și vom pune o unitate de transport la numărul de elevi care va fi.
De la discuția cu Tertea trecuse câteva săptămâni, și, odată cu ele, a început și un nou semestru de studiu. Însă, ca și acum câteva luni, Alexandru își continuă maratonul săptămânal în drumul său către tărâmul cunoștințelor. Între timp, directoarea gimnaziului din Ion Vodă a fost eliberată din funcție, nu înainte de a fi bombardată cu mai multe controale.
– După ce ați vorbit cu Tertea, m-a sunat să mă întrebe care e situația. Apoi, pe 22 decembrie, m-au eliberat din funcție. Mi-au pus ordinul în față precum că s-a găsit om în locul meu. Dețineam funcția de interimar, dar la concursul pentru funcția de manager nu a participat nimeni… Situația e tot aceeași și nu s-a schimbat nimic. Cum umblau pe dealuri [Alexandru și Dumitrița], așa umblă, povestește Aurelia Garaz.