Polina CupceaLacrimile Mariei Ciobanu se rostogolesc pe fața-i fălcoasă și puhavă. De trei luni așteaptă ca medicul de familie să-i facă o vizită, dar încă nu a ajuns-o rândul. „Dis-de-dimineață am trimis-o pe fiică la punctul medical să-i transmită doctoresei ca, după ce termină consultațiile, să treacă pe la mine. Însă ea azi nu-i. Și-așa vine o dată pe lună… Eu înțeleg tare bine că ea nu dovedește, că e una pe șase sate, dar pe mine cine mă consultă? De-am’ trebuie să aștept până în mai”, izbucnește bătrâna nervos printre sughițuri. Cu mâna rotofeie își șterge șiroaiele de pe obrajii bucălați, apoi își acoperă ochii înroșiți. Burta cât un poloboc se bălăbănește dintr-o parte în alta. Soțul Vasile o privește neputincios de pe lejancă. Plânge și el…
MIERCURI, 22 MARTIE // Numărul pacienților se îngroașă lângă ușa medicului de familie. Unii stau în picioare, alții rezemați de pereți, câțiva bărbați s-au făcut comod pe scaunele lungi și înalte, legănându-și galoșii din picioare. Olga, o femeie înaltă și robustă, îmbrobodită nod sub barbă și încălțată în balerini din cârpă, s-a proptit la intrarea în cabinet. Încruntată, o face pe gardianul responsabil și veghează atent orice mișcare de sub sprâncenele-i stufoase. „Am venit la 7.00, de bunăvoie și nesilită de nimeni, tocmai din capătul satului, ca să fiu prima”, se bârzoiază femeia la o tovarășă de boală ajunsă în dreptul său.
La 8.00, pe coridorul lung și întunecos al Centrului de Sănătate (CS) din Baimaclia, raionul Cantemir, își face apariția Elena Ivanschi. Oamenii trosnesc de bucurie când o zăresc, făcându-i loc să treacă. E slabă, uscățivă, ușor încovoiată, cu riduri adânci pe față și părul ondulat. Se strecoară rapid prin mulțimea de bolnavi adunați la ușă și bagă cheia în broască. Din spate o femeie se roagă șoptit să fie consultată prima, ca să reușească să ajungă în aceeași zi și la Cantemir. E venită și ea de la 7.00, „cu primul autobuz”, dintr-un sat vecin. „Intră!”, îi răspunde medicul, în timp ce pășește în cabinetul micuț, cu pereți înalți, năclăit de razele soarelui generos. Olga scrâșnește din dinți.
Un bărbat șchiop, târâindu-și cu greu piciorul stâng, se apropie de grămada de oameni să-și ocupe locul în rând. E al 15-lea. Aproape toți tușesc, gâfâie sau se îndoaie de durere. Holul rece și săpunit din belșug cu înălbitor se umple de căscaturile prelungi și somnoroase ale câtorva copii.
Intrată în cabinet, Elena Ivanschi își pune pe ea halatul alb, îi suflecă mânecile lacom și se montează la masă. Aranjează ștampila, registrele, cartelele medicale, rețetele și îndreptările, își potrivește ochelarii și se apucă de mânuit stiloul. Îi scrie Larisei îndreptare tocmai la Chișinău, la Institutul de Cardiologie, căci „medic pentru inimă la Policlinica din Cantemir nu avem”.
Când prima pacientă dă să iasă, Olga o apucă de braț, smuncind-o cât acolo în hol. Intră glonț în cabinet, aruncându-i peste umăr cu ironie și dispreț:
– Da’ și-ai făcut acolo, fa, atâta timp?
Mulțumită, femeia se așează pe scaun și scoate un teanc de hârtii pe care i le prezintă Elenei. Medicul aruncă o privire peste rezultatele analizelor și, mai mult ca pentru sine, explică pacientei că unele sunt bune, dar mai are nevoie și de altele.
– Da, da. Să-mi scrieți îndreptare și la mairă (ficat – n.r.). Să dau la tot. Numai să reușesc și la biserică. A, da’ ia țineți un sfințișor, că azi se dă de pomană, își amintește femeia și scoate coptura din sacoșă.
Urmează un băiețel de 5 ani. Doctoriței îi ia două minute să-l examineze și să dea verdictul – bronșită. Apoi pierde timp dublu ca să introducă toate datele în registre. „Tare mult hârtierit de completat. În acest timp aș putea să mai consult vreo doi oameni”, constată Elena.
Pentru fiecare bolnav consultat, completează registrele de evidență, apoi înșiră informația și pe o foaie îngălbenită, cu 20 de rânduri numerotate. Doar că hârțoaga învechită se umple cu numele pacienților și pe partea cealaltă, ajungând deseori la 30. „Lunea consult și până la 40 [de persoane]. Majoritatea – până la amiază. Toți vor să reușească să se întoarcă acasă. Sunt veniți și din satele din jur”, explică grăbit medicul. Pe hol, nemulțumirile și oftaturile bolnavilor nu mai contenesc.
– Dacă ne dădea de dimineață, de când suntem aici, câte o pastilă, eram până acum lecuiți, spune, mai în glumă, mai în serios, Victor, un bărbat trecut de 50 de ani, venit cu noaptea în cap din Țărăncuța, sat aflat la aproape 10 kilometri distanță de Baimaclia.
– Strașnică problemă. Doi medici la 12 sate. Mori cu zile pe coridor, îi ține isonul o femeie proptită într-un ungher pe scaun.
Din cabinetul Elenei Ivanschi iese un pacient și intră doi. Însă numărul celor care așteaptă rămâne constant. Mai sunt veniți încă de la 7.00, dar rândul așa și nu i-a ajuns. De plictiseală, unii fac pe santinela de-a lungul coridorului. Un bărbat cu ochii adânciți în orbite lovește cu botul papucului în podea, tot umflându-și cu aer obrajii cenușii și uscați. Un pici de vreo 2 ani se rotește ca un titirez în jurul mamei sale. Femeile mai în vârstă și-au încolăcit mâinile la piept și analizează afișele informaționale lipite pe pereți. „Sănătatea e principalul. Un cerșetor sănătos e mai fericit decât un rege bogat. Schopenhauer”, îi asigură unul dintre ele.
Brusc, ușa sălii de proceduri se izbește cu putere de perete și din cabinet țâșnește o asistentă medicală, strigând: „Elena Ivanovna, veniți la noi. Avem o urgență!” Intră și-i explică medicului starea femeii dintr-o încăpere alăturată. „Stau până nu mai pot ajunge la mine în cabinet”, scrâșnește Elena printre dinți. Lasă baltă pacienta căreia pornise să-i scrie rețetele și își ia stetoscopul de pe patul medical.
În sala de proceduri, o femeie albă la față și schimonosită sub povara durerii răsuflă din greu și plânge. „Gata, azi mor”, se văicără aceasta. Elena trântește ostentativ cartela medicală.
– De când ți-e rău? o întreabă cu glas nervos și răgușit.
– De două săptămâni, răspunde femeia gâfâind.
– Și-apoi de ce stai, femeie, acasă?! se răstește medicul.
Ajutată de fiica bolnavei, doctorița îi ridică puloverul. O ascultă pe toate părțile, o mai întreabă detalii, se uită la voma alb-gălbuie din căldarea de alături și, calmă, îi zâmbește suav ‹muribundei›:
– Azi nu mori, numai să nu mai stai acasă atât de mult timp.
Elena o roagă pe asistentă să-i facă femeii electrocardiograma și se întoarce la oamenii care o așteaptă avid în coridor. Copiii din brațele mamelor devin nervoși. Medicul aude țipetele lor și strigă să intre picii. Dar în ușă își face apariția bărbatul șchiop. Fără să scoată o vorbă, își înfige privirea în ochii medicului. Elena îi simte căutăturile sugrumătoare năpustite asupra sa. Îi întoarce spatele și-i zice blajin:
– Vanea, rabdă, că tu ești mare, dar copii țipă.
Intră o mamă cu fetița sa de doi ani. În timp ce medicul o examinează, o altă asistentă medicală dă buzna. Anunță că la ea în cabinet un copil de nouă luni introdus în grupa de risc așteaptă de o oră. Însă Elena consultă fetița în continuare. Răcnetele micuțului răzbat prin perete și te zguduie până-n tălpi. Doctorița își menține calmul cu greu, răspunzând scurt: „Amuș”. Urmează la rând două gemene. Asistenta medicală vine iar. Peste ea intră și Vanea. De data asta bărbatul o roagă cu vocea-i zgâriată să-i scrie odată și odată rețetele, că nu mai poate aștepta tot cedând locul mamelor cu copii.
Doctorița se oprește. E în culmea zăpăcelii. Răsuflă adânc și se uită la toți pe rând. O liniște ca un giulgiu se lăsă în cabinetul alintat de săruturile soarelui vesel de martie. Pentru câteva clipe se întoarce cu fața la fereastră. Pe frunte îi răsare o coroniță din picături fierbinți. Nu știe căruia să-i dea prioritate…
– Așa, cea cu copilul de nouă luni să-l hrănească și pe urmă să vină la mine, îi dă indicații asistentei medicale. Cât tu dezbraci gemenele, arată spre mamă, eu scriu rețetele lui Vanea.
Cade în scaun și începe a scrie pofticios. Foaia gălbejită de evidență a pacienților e întoarsă pe verso. A ajuns la rândul 24. Creierii îi fierb. „Trebuie să-mi măsor tensiunea”, spune Elena într-un oftat stăruitor.
* * *
Are 68 de ani, dintre care 45 i-a trăit printre pacienți. În ultimii doi ani, din cauza crizei de medici de familie în localitățile rurale, a devenit arbitru medical la șase sate, care însumează peste 5. 000 de jucători, potrivit datelor Recensământului din 2004. Cea mai mare parte din timp o petrece la Baimaclia. În celelalte sate – Acui, Coștangalia, Țărăncuța, Câșla și Suhat – merge după grafic, de două ori pe lună. Dar se mai întâmplă să ajungă în teren și odată pe lună. Fie din cauza sărbătorilor care coincid cu zilele de deplasare, fie din cauza volumului mare de muncă din Baimaclia. Localnicii deja îi cunosc programul așa că, dacă au o urgență, vin la Baimaclia, fiindcă „boala nu așteaptă”.
Ar trebui să acorde unui pacient 20 de minute, dar din cauza numărului mare de bolnavi, se rezumă la cel mult 10.
– Sigur că nu e calitativ. Un medic la 5.000 de locuitori. Pe urmă, până îndeplinești toate hârtiile astea, ți-i lehamite și de pacient, chiar dacă ți-a luat doar câteva minute să-l consulți, murmură Elena cu voce stinsă.
Vorbele îi sunt confirmate de rapoartele și statisticile oficiale. În timp ce norma stabilită de minister este de un medic de familie la o populație de 1.500 de persoane, în realitate co-raportul este, în multe cazuri, dublu sau chiar triplu. Cea mai proastă situație se atestă în raioanele Cantemir, Leova, Hâncești, Căușeni și Rezina. Campion indubitabil este Cantemir, unde un singur medic de familie trebuie să acopere, în medie, 5.000 de persoane.
– Asta înseamnă că, dacă în componența CS Baimaclia intră 12 sate, cu o populație totală de 10.000 de locuitori, medici de familie ar trebui să fie șapte, și nu doi. Sunt eu și Elena Olteanu, care e șefă și mai are de întocmit rapoarte și de participat la ședințele pe raion. Măcar încă doi medici să vină, dar așa toată nagruzca (greutatea – din. rus.) e pe noi două, explică Elena Ivanschi.
Iar criza medicinii de familie nu comportă doar surmenaj pentru cei care o practică, dar și riscuri pentru beneficiarii ei. „Completarea instituțiilor medico-sanitare publice cu personal medical într-o astfel de proporție compromite calitatea serviciilor medicale acordate, crește surmenajul medicilor de familie nevoiți să activeze cumulând funcții suplimentare, sporește gradul de nemulțumire a pacienților și, într-un final, pune în pericol sănătatea populației”, avertizează un raport elaborat de Centrul Național de Management în Sănătate (CNMS).
Elena Ivanschi spune că ar renunța la funcție, mai ales că demult e la pensie și îi vine greu să lucreze în asemenea condiții. Dar cum niciun specialist tânăr nu vine s-o înlocuiască, nu-și permite s-o lase pe colega sa de una singură. „Tinerilor specialiști le trebuie create condiții de lucru ca să vină la sate. Eu nu știu ce va fi când eu nu voi mai putea, iar șefa mea va rămâne singură pe 12 sate. Nici nu vreau să-mi imaginez”, îngână Elena, sleită de puteri.
Rodica Scutelnic, secretar de stat al Ministerului Sănătății (MS), afirmă că problema asigurării cu tineri specialiști nu ține doar de politicile ministerului, ci și de autoritățile locale.
– Ministerul creează diverse mecanisme de atragere a tinerilor în mediul rural, însă ar trebui și autoritățile locale să pună umărul la soluționarea problemei. Studenții care învață la buget la medicină semnează niște contracte prin care se obligă să activeze trei ani, după absolvirea universității, acolo unde este nevoie, adică la sate. Însă aceste contracte nu au nici o putere juridică și rămâne la latitudinea lor. Desigur că, după ce învață nouă ani, nimeni nu o să vrea să se ducă într-un sat părăsit și fără condiții să activeze, concluzionează Scutelnic.
Deși autoritățile a omogenizat salariile pentru medicii de familie, indiferent de vârstă și experiență de muncă, tinerii specialiști nu se grăbesc să atace localitățile rurale. În 2016, doar 19 tineri s-au aventurat să practice medicina de familie la sat, arată datele furnizate de MS. Cei mai mulți, cinci la număr, au ales raionul Ialoveni, în timp ce trei au preferat Anenii Noi, iar Rezina, Ștefan Vodă și Cantemir s-au ales cu câte doi medici tineri.
Drept rezultat, norma oficială de un medic de familie la o populație de 1.500 de persoane reușește să fie respectată doar în capitală, în timp ce media pe republică se ridică la 2.083 de persoane per medic, arată datele CNMS pe 2014. E o cifră mult mai mare decât media europeană, unde un medic generalist deservește 1.250 locuitori, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Lideră în top este Franța, cu un raport de 1 medic la 625 de persoane, urmată de Georgia (1/787) și Belgia (1/895). În ce privește Republica Moldova, aceasta se aliniază cu fostele surori din cadrul URSS: Uzbekistan (1/2.083) și Armenia (1/2.040).
Ala Nemerenco, expertă în politici de sănătate, afirmă că orice problemă are rezolvare, inclusiv și asigurarea zonelor rurale cu medici de familie: „Până nu o să injectăm sânge proaspăt, adică doctori tineri în sistem, noi nu o să schimbăm situația. Dar doctori tineri în sistem putem să-i aducem numai pe baza unor politici bine gândite și calculate. Dacă statul nu începe să investească în medicina de familie și să aplice aceste politici, pe care apropo, OMS le-a dezvoltat, atunci un medic de familie, în următorii cinci ani, nu o să deservească 5.000 de locuitori, ci 10.000, ba chiar 17.000”.
* * *
– Ce să mai vorbim de medici de familie, dacă nici specialiști la Cantemir nu avem. Endocrinologul vine de la Leova doar sâmbăta – câte 70 de oameni stau în rând. La policlinică nu este nici cardiolog, nici pediatru, nici neurolog, iar lumea trebuie să facă drum la Chișinău, constată Elena Ivanschi.
A ales să devină medic pentru că dorea să ajute lumea și spune că e un drum pe care nu trebuie să pornești dacă nu iubești oamenii. „Eu tare mult retrăiesc pentru dânșii, mai ales pentru copii. Mă bucur când au succese, că pot să le dau viață”, se confesează Elena. După 10 clase a mers la Universitatea de Medicină „Nicolae Testemițanu”, iar șapte ani mai târziu a revenit în Baimaclia, ca medic terapeut.
– Baimaclia, în perioada sovietică, a fost centru raional. Aici era urgență, spital și policlinică. Și trebuia să faci de gardă. Multe nopți nu am dormit… Mult timp am dedicat acestei profesii, furându-mi timp din viața mea personală, își amintește doctorița.
De-a lungul carierei de aproape jumătate de secol, Elena Ivanschi a trecut prin reforme și reforme, de la o guvernare la alta. Astăzi îi e greu să laude sau să critice pe cineva, ci doar îi etichetează ironic – „Toți îs buni”. Zice că în perioada sovietică era mai dificil, din punct de vedere al utilajului medical. Pipetele perfuziilor erau folosite de mai multe ori, la fel ca și seringile – „le fierbeam”. Și aparatele de diagnosticare lăsau de dorit. „Înainte te uitai la om și te foloseai doar de fonendoscop. După care puneai diagnosticul. Acum, mai dai o analiză, o electrocardiograma. Altfel”, explică Elena.
Și dacă pe vremuri problema era una tehnică, atunci sistemul medicinii de familie implică una umană. „Poate nu ar fi atât de dificil dacă am fi mai mulți medici. Dar așa… Doctori nu-s, iar pe cei care sunt – îi încarcă. Totul e pe spinarea noastră. Înainte omul avea acces direct la specialiști și nu stătea atâtea zile în rând pentru o îndreptare”, își amintește Elena.
Revenită la serviciu după pauza de masă, doctorița își dedică după-amiaza cărticelelor medicale și registrelor. Pacienții rămași neconsultați s-au împrăștiat pe la casele lor, lăsând pentru a doua zi vizita la medic. Doar câte un rătăcit mai deschide ușa și o roagă să vază de sănătatea lui. Elena tare își dorește ca pacienții săi să se învețe să-și facă programare, astfel încât numărul celor care sprijină pereții oficiului să fie mai mic.
– Vin de prin sate și stau sub ușă de la 7.00. Și încă strigă, dacă nu reușești să-l consulți când vrea el. Când suntem plecate în deplasări, unii fac scandal că doctorii nu-s pe loc, zice doctorița în timp ce transcrie în registrul de evidență a rețetelor.
Pe la 16.00 își strânge lucrurile. Are de vizitat câțiva pacienți la domiciliu. Prima pe listă e fosta profesoară care suferă de tensiune arterială. Urmează o altă bătrână cu aceeași problemă. Ambele trăiesc pe ulița unde a copilărit și doctorița. „Mai încolo e casa unde am crescut”, arată Elena cu mâna spre capătul străzii centrale, pe care e situat și CS Baimaclia.
După ce-și încheie vizitele, doctorița o ia pe drumul ce șerpuiește la deal de Primărie. Lasă în urmă stația centrală de autobuz, barul și oficiul poștal – de unde își ridică pensia și indemnizația de 100 de lei ca victimă a represaliilor deportărilor, și o taie prin grădina soacrei plină cu flori și viță de vie. Cu ferestre mari și poartă vișinie, casa Elenei Ivanschi e printre ultimele rânduri de gospodării din sat.
Ajunsă acasă, după o zi strâmbă și plină de pacienți nerăbdători, nici poftă de mâncare nu are: „Nu-mi trebuie nimic”. Se așează în fața televizorului și așteaptă cele două episoade zilnice din serialul turcesc „Viață furată”. Pe la 22.00 se întinde în pat și adoarme buștean.
* * *
JOI, 6 APRILIE // La 8.00, mașina cu inscripția „Asistența medicală primară” oprește sub gardul unei locuințe din Coștangalia. Alături stau parcate în rând trei cărucioare pentru copii și o căruță. Casa țanțoșă cu ferestre mari găzduiește Oficiul Medicilor de Familie (OMF) și, de două ori pe lună, pe Elena Ivanschi. Doctorița iese din mașină și pornește grăbit spre imobilul cu trei camere.
Coridorul așternut cu țoale e destul de îngust pentru cei 10 pacienți deja adunați. Elena își face loc printre ei ca să ajungă la cabinetul din capătul holului, unde au loc consultațiile. Celelalte două cămăruțe, în care trebăluiesc de zor câte o asistentă medicală, sunt distribuite de o parte și alta a coridorului și servesc ca săli de proceduri. Oficiul nu are gaz, nici apeduct și, respectiv, nici WC. În schimb dispune de lumină electrică, sobă pe lemne și un robinet de țară montat de-asupra unui lighean în care se adună apa murdară.
– Primul! Și, vă rog, mai repede, că nu vin aici în fiecare zi și-i tare mult de lucru, strigă agitată Elena Ivanschi.
Din coridorul ticsit cu lume apare bătrâna Manea. Zgribulită de ani, se așează sfioasă pe-un scaun în fața doctoriței. A venit să-și reînnoiască rețetele cu medicamente pentru picioare. Elena îi ordonă unei asistente medicale să-i măsoare tensiunea în sala alăturată, în timp ce se apucă de scris în cartelă și să introducă datele în registre. Pixul scârțâie cu zel în camera cu sobă și perdele dantelate, sub surâsul soarelui ce încălzește narcisele cocoțate pe cântarul pruncilor. O femeie îndrăznește să-și vâre nasul în cabinet și cere, cu jumătate de gură, îndreptare pentru analiza de hepatită.
– Nu vă scriu că nu sunt reactive la Chișinău. O să vă anunț. Următorul și mai repejor, mai repejor, răspunde prompt medicul.
Ochii femeii se fac cât pumnul și, cutremurându-se, scoate un oftat din rărunchi: „E-he-he, îi hana (gata – n.r.) cu noi. Dacă nu are nici Chișinăul…” Nu-și termină de turnat lamentările că o mamă cu copil trece peste ea. E neagră de muncă. Numai ridurile descrețite de pe față au rămas albite. Se plânge că la grădiniță, în grupa din care face parte fetița sa, toți tușesc. De sub ochelari, Elena scanează copila bosumflată și încearcă să o amăgească cu un zâmbet cald:
– Hai, ridică rochița și răsuflă adânc – stetoscopul umblă harnic colo-colo pe spatele fetei. Of, iarăși bronșită. O să vă scriu medicamente compensate. O să te coste mai ieftin. O să ai de unde să le iei? întreabă repede Elena și se scufundă iar cu capul în hârțoage.
– Doamne, Doamne, da’ cine să mi le cumpere? Oare țața se duce azi la Baimaclia? întreabă mama cu un glas sclifosit de neliniște.
Scena e urmărită de mătușa Manea. Își așteaptă rețetele cu mâinile împreunate la piept ca pentru rugăciune și privirea pironită în podea. Printre ușile deschise ale celor două odăi asistenta medicală raportează că tensiunea bătrânei „e de fată mare”. Manea aude și, sugându-și buzele, roșește ca o fecioară. În cabinet se strecoară șovăitor o femeie și îi face Elenei semn din cap. Doctorița îi întinde trei hârtii, fără s-o privească:
– Ține, cu mata m-am socotit. Liberă, ne vedem la vară.
Din urma ei iese și bătrâna Manea, mulțumită că va avea pastile pentru tensiune și oase pentru încă vre-o trei luni. Iese și femeia cu fetița bolnavă de bronșită, tot scâncind că nu știe cum să facă rost de medicamente: „Autobuz nu mai avem azi ca să ieșim din sat…”.
Cele două asistente medicale umblă vijelios pe coridoare. Tot închid o ușă și deschid alta. E multă lume de consultat și puțin timp. Una are grijă de o consăteană pusă sub perfuzie, iar cealaltă examinează pacienții care nu necesită și prezența medicului.
– În lipsa doamnei Elena, noi facem totul, doar că nu punem diagnostice și nu [pre]scriem tratamente. Însă se întâmplă să facem și asta, neoficial. În rest, plecăm la chemări prin sat, facem injecții, scriem și în cărticele. Când cazul e mai grav, fie chemăm urgența, fie îi trimitem la Baimaclia. Așa ne descurcăm aici, explică Tatiana, una dintre asistente, în timp ce măsoară tensiunea unei doamne cu figură aspră și colțuroasă.
Mulți săteni nu ar fi venit la consultație, că e joi și au „tone de lucru” la deal, dar cum medicul vine în satul lor doar de două ori pe lună, nu-și pot permite luxul să absenteze. „Pe urmă cheltui o grămadă de bani pe drum și timp să te duci la ea la Baimaclia”, rostește un domn care tot saltă în brațe o copilă de câțiva ani.
În două ore Elena Ivanschi deja a consultat vreo 20 de pacienți. Cei mai mulți sunt mame cu copii și bătrâni, mai toți suferind de bronșită, gripă sau pancreatită. „Dacă mâncați numai fasole și curechi murat, cum să nu vă doară într-o parte?!”, îi zice doctorița unei mame care-și îmbracă copiii mucoși. Le explică părinților adunați buluc în cabinet să nu-și ducă odraslele la grădiniță, dar să îi trateze acasă și să revină peste câteva zile la control.
Peste ei intră o profesoară. Înlemnește când vede atâta lume, dar nu dă înapoi. Așteaptă cuminte lângă un frigider cu medicamente ca toți să se risipească. Elena își sprijină capul cu mâna zbârcită, apăsând tot mai puternic stiloul în cartele. O dor buricele degetelor de atâta scris. Până să iasă alaiul părinților, în ușă răsare o femeie dolofană. Caută cu privirea sfredelitoare medicul. Când o zărește, îi zâmbește viclean și, cu o voce țipătoare, începe a șuiera cuvintele ca o mitralieră.
– Scuzați-mă, doar două minute, că mă așteaptă mașina cu cârnaț[i] la poartă. Dă-mi o îndreptare la aparat!
Asistenta medicală vede ochii mici și fulgerători ai profesoarei cu care o îmboldește pe vânzătoare. Se apropie și întreabă de ce i-a cedat rândul. „I se împuti cârnațul la poartă”, rostește amuzată profesoara.
În câteva minute cabinetul se golește de pacienți. Rămâne doar mirosul de ceapă și sudoare acră. Din coridor, o voce sfidătoare și aspră sfârtecă puținele secunde de liniște care s-au așternut în cabinet: „Am venit s-o enervez. Mi-o scris Voleidol (Validol, pastile – n.r.) și mi-o umflat inima”. Un bărbat deschide ușa și intră. E moș Victor din Țărăncuța, cel care acum câteva săptămâni a fost la Baimaclia pentru consultație. Zâmbește, dar nu pentru mult timp, căci întâlnește privirea cercetătoare și ostilă a doctoriței.
– Nu iaca, ce cauți? Nu ai putut să mai rabzi două zile și veneai la mine la Baimaclia?! Vezi că e multă lume și nu avem timp deloc, îl muștruluiește Elena.
– Eh, și femeia mea e rea, dar vai de capul la bărbatul matale, o probozește Victor, în timp ce-i face cu ochiul asistentei medicale.
Nu se pot abține și izbucnesc toți în râs. Atmosfera dezinvoltă se instalează instantaneu, trăgând după sine glume și voie bună. Doctorița îi verifică rezultatele analizelor, apoi îi poruncește să ridice cămașa, ca să-i verifice bronșita.
– Tușești?
– Mi se rupe în piept ca un broscoi mare, răspunde bărbatul, umflând și dezumflând spinarea lucioasă de grăsime.
– Așa, atunci am să-ți dau șapte zile de tratament. Îți scriu pentru inimă și cefazolină.
– Așa am zis și eu, spune Victor, făcând iar cu ochiul asistentei medicale, care râde zgomotos.
– Ești doctor de-am’? revine Elena la tonu-i țepos.
– Cu timpul te înveți. Dacă nu o să mă ia medicamentele astea, o să destup un borcan de slănină și unul de samagon (rachiu de casă –n.r.) și o să pun capăt bolii, râde bărbatul sacadat.
* * *
LUNI, 10 APRILIE // E una din cele două zile lunare în care, potrivit graficului, Elena Ivanschi trebuie să meargă la pacienții din Acui. Însă de dimineața se pomenește cu un control de la Compania Național de Asigurări în Medicină, așa că se vede nevoită să rămână în Baimaclia. „O să văd cum o să fac. Fie vor veni ei la mine, fie voi găsi eu o altă zi”, spune doctorița.
Când vestea ajunge la Acui, cu fețele tăbăcite de muncă, priviri dușmănoase și gârboviți de spate, oamenii adunați în fața punctului medical se împrăștie furioși pe la casele lor. Printre ei și Zinaida, fiica Mariei și a lui Vasile. Femeia își iuțește pasul ca să-și anunțe părinții – azi medicul „Nu-i!”. Fețele bătrânilor se crâmpoțesc de disperare și rămân cu ochii atârnați în gol, fără să clipească. Erau siguri că Elena va trece pe la ei să-i consulte. Ultima dată i-a vizitat acum câteva luni. Între timp au tot trimis-o pe fiica lor la punctul medical ca să le rescrie rețetele. Astăzi medicul trebuia să decidă dacă tratamentul rămâne același sau nu.
– Și acum ce să fac? De trei luni nu a fost pe la mine. Eu nu am nimic contra femeii, că am avut și eu fată doctor și îmi explica că e multă lume, puțini medici, dar pe mine cine mă consultă? spune bătrâna cu o voce înfrigurată, iar lacrimile curg puhoi pe fața umflată de groază la gându-i că ar putea sa mai aștepte o lună.
Pe patul acoperit cu un pled pufos, Maria și-a desfăcut pulpele cărnoase, lăsând să cadă între ele burta gigantică și sferică. Nările voluminoase se lărgesc când se înfurie, acoperindu-i obrajii năclăiți de grăsime. A fost operată „de grijă” de nouă ori timp de un an. „Mult năduf mi-o făcut spitalul din Cantemir”, se căinează bătrâna, trăgându-se de cerceii din aur. Arată la burta prea mare, sprijinită cu mâna, că o să-i crape într-o bună zi.
Pe lejancă, soțul Vasile se tot fâțâie de pe o parte pe alta. Aude văicărelile soției care se tânguie neostoită, dar nu mai are putere să o mângâie măcar cu un zâmbet stâlcit. Și el suferă. De prostată. Lacrimile bărbatului izvorăsc peste obrajii uscați cu pielea întinsă pe oase. Cearcănele încrețite îi acoperă ochii mici și fără vlagă. Tot se ridică și se așează. Nu rezistă mult așa și pornește ca un melc afară, sprijinindu-se în cârjă.
Soții Ciobanu, de 82 și 77 de ani, își târăsc bătrânețile pline cu doftorii mai mult în pat. „Doar cât mergem până afară să ne facem nevoile”, explică Maria. Dacă fiica nu s-ar fi mutat la ei, demult „eram cu picioarele înainte la țintirim”.
La două case distanță, Zinaida, cea mai în vârstă persoană din sat, stă pe cuptor, acoperită cu niște țoale, și-și amintește că suferă de oase încă de când a născut primul băiat. Nu a mai mers la o consultație de vreo 30 de ani. Nu că nu i-ar prinde bine o vizită la medic, dar spune că e risipă de timp. Când se simte rău, bea un tub de penicilină și un bumb. Pe vreme de ploaie, mai mult răcnește decât se odihnește.
– Mai am și grija. Când iese, o leg cu niște prosoape. Nu mă duc la operație că mi-i rușine. În loc să mor, da’ eu hai și m-oi primbla pe la medici. De ce moartea nu-mi ia zilele mele și să le dea unui tânăr? se tot întreabă bătrâna în timp ce-și face semnul crucii.
În odaia mică, cât o cutie de carton, și joasă, de trebuie să apleci capul ca să nu ștergi varul de pe podul siniliu, intră vecina Tanea. Trebuia să stea în acel moment sub ușa medicului, că „și așa vine odată pe lună”, dar cum vizita i-a fost anulată pe ultima sută de metri, a trecut pe la bătrână să-i spele vasele și să mai dea cu mătura prin bordei.
Povestește că îi trebuie la gât o îndreptare pentru fecior, ca să meargă la sanatoriu. „Amu trebuie să mă duc la Baimaclia, să stau câteva zile în rând pentru această îndreptare și să pierd 30 de lei pentru transport, bani care la sat nu-i faci așa ușor. Și dacă nu reușesc să trec la Elena Ivanovna, ce mă fac?”, se întreabă retoric femeia.
La Oficiul de Sănătate din Acui se afla doar infirmiera Lilea. După ce a mai dat cu o mătură prin fața instituției, înturnând sătenii cu un „Nu-i azi doamna Elena”, pe la amiază a luat-o și ea spre casă.
Explică toată afacerea cu medicina de familie în culori nu tocmai vii. Mai întâi, ca să obții o îndreptare la medicii de profil, trebuie să stai câteva zile în rând la cabinetul Elenei Ivanschi. Când ajungi la Policlinica din Cantemir, care nu dispune de toți specialiștii, poți fi nevoit să mergi la Chișinău. Însă, ca să obții o consultație la doctorii din capitală, mai pierzi ceva zile pe la Centrul Medicilor de Familie din Cantemir.
– Când mă simt rău, mă duc direct la specialiștii de la Cahul și plătesc cât trebuie. Până să fac rost de o îndreptare de la medic, trec săptămâni și mori. Acum vineri tatăl meu trebuia să fie operat. S-a programat la Spitalul Republican din Chișinău [prin intermediul Centrului Medicilor de Familie din Cantemir]. Ajunge în secție, se pregătește, când să-l opereze, îi cere îndreptarea de la medicul de familie. Le spune că nu o are. Doctorii nici nu s-au uitat la el. Acum trebuie să se întoarcă la Baimaclia – la Elena Ivanschi, apoi la Cantemir, și-apoi la Chișinău. Când îl vor opera data viitoare, numai Dumnezeu știe, țocăie abătută femeia.