Polina CupceaAnunțul medicului infecționist suna în creierul Tamarei ca niște lovituri grele de ciocan. Dacă s-ar fi căscat un hău sub ea, ar fi sărit și acolo ar fi rămas. Refuza vehement să creadă că anume „boala asta rușinoasă” s-a legat de ea. De parcă nu-i era de ajuns tot ce trăise până la 22 de ani.
Medicul de familie o privea cu scârbă. Doctorul infecționist tot flutura din mâini înflăcărat, încercând să-i explice că „nu e atât de strașnic și că tu poți trăi cu acest virus, că îl au chiar oamenii bogați și toți sunt bine mersi”.
Tamara se ridică anevoie de pe scaun, cu genunchii moi și mâinile tremurând. În cap îi roiau tot felul de gânduri plumburii. Nu mai răspunse nici la încurajările bărbatului în halat alb, nici la indicațiile medicului de familie.
Ieșise în coridorul îngust, așternut cu covorașe țesute din cordele multicolore, și se rezemă de pereții văruiți într-un albastru fumuriu. Trecuse mută pe lângă femeile înșiruite pe scaunele din lemn, care o întrebau insistent dacă o să le cheme și pe ele la consultație „medicul venit tocmai de la oraș”, și s-a îndreptat spre casă.
Ulițele cătunului îi păreau prea strâmte, soarele de primăvară prea arzător, iar casele, înșirate alandala pe dealul negricios și semeț, semănau în acea zi cu niște uriași care arătau cu degetul spre ea, trâmbițând tuturor, prin ușile deschise, că „Tamara are HIV”.
„Doamne, ce viață am ajuns? Măcar copchilul să-mi fie sănătos. Eu deja ‘s pierdută”, își zicea în sinea ei, mângâindu-și, mașinal, burta cât un pepene verde. Era într-a șaptea lună de sarcină cu al patrulea copil.
Acasă găsise atmosfera la fel cum o lăsase. Cei trei copii, născuți unul după altul, se zbenguiau prin curte nestingheriți, în timp ce părinții adăpau vitele și puneau nutrețuri în iesle. Maică-sa, când a văzut-o că-i galbenă ca ceara, s-a apropiat și a întrebat-o moale:
– Ce-i cu tine?
Glasul i se uscă în gâtlej. Numai buzele arse i se mișcau.
– Am boala șeia, mamă. SIDA!
Bătrâna era cât pe ce să leșine. Scoase un țipăt de disperare, înăbușit rapid de sughițuri groase de plâns. A venit în ajutor tatăl său, care a târât-o de subțiori în casă, a culcat-o pe pat și a stropit-o pe față cu apă.
Tamara nu se urnise de pe taburetul pe care se așezase. Așa și rămase împietrită, lângă ușă. „Mama nu-și putea reveni. A stat atunci mult timp culcată. Adică, unica fiică pe care o are și cu așa boală?”
Nu au alungat-o de acasă, cum se aștepta Tamara. În schimb i-au reproșat mult timp că totul i se trage de la soțul pe care, dacă tot „tu ți l-ai ales, amu să trăiești cu asta”. Ar fi vrut să găsească o părticică de susținere din partea lor, să-i zică: „Ei, lasă, că se mai întâmplă”, dar nu a găsit și nici nu avea să găsească vreodată. Chiar dacă reproșurile au scăzut, odată cu trecerea anilor.
La acel moment, soțul era plecat de câteva săptămâni la munci în Federația Rusă. Tamara a decis să-i comunice despre virus când va reveni. Așa a găsit ea de cuviință că va fi mai bine.
În următoarele două luni, până la nașterea celui de-al patrulea copil, a tot mustit. Încerca să găsească răspuns la întrebarea: „De unde, totuși, l-am luat?”.
Mintea i se oprise la două scenarii. Primul – că s-a molipsit de la soțul său, „un fustangiu și jumătate”. Dacă, în acea dimineață în care venise acasă cu gâtul vânăt, l-ar fi dat pe două bețe afară… Dar, „cum să șadă copchiii fără tată?”.
Al doilea scenariu îl smulse dintre pereții spitalului. „La 2 luni de zile, când m-am pus la evidență că-s însărcinată, tot’ era bine. Nu aveam nimic. La 5 luni de zile, am trecut iar controalele și tot nimic. Iaca la 7 luni, de-am’ eram infectată. Cred că atunci, la 2 luni, când m-o verificat un ginecolog tinerel și fără experiență, mi s-o părut mie că, cu instrumentul cu care o controlat-o pe o femeie dinaintea mea, m-o controlat și pe mine, fără să-l spele.”
Nu era sigură. Nici de primul, nici de-al doilea scenariu.
Conform statisticilor naționale, din 1987 și până în 2020, în Republica Moldova, inclusiv stânga Nistrului, a fost înregistrat un număr total cumulativ de 13.656 de persoane cu HIV, 4.437 de cazuri de SIDA și 3.879 de decese.
Surd. Așa îl eticheta Tamara pe Dumnezeu cu 13 ani în urmă. Nu i-a ascultat rugile – să-l aducă pe Ionel pe lume sănătos. Femeia nici nu a mai apucat să se bucure de nașterea lui, așa cum se bucurase la ceilalți copii. „În spital s-au început dansurile.”
Ajunsese la Bălți în ajun de 7 aprilie 2008. Medicii, din spusele femeii, de cum au aflat că are HIV, au izolat-o într-un salon. Peste câteva ore, un ginecolog de la spital i-a trântit-o fără ocol: ‘Eu ție nu-ți fac cezariană!’. Tamara a încercat să riposteze, insistând pe faptul că ei nu-i este recomandat să nască natural. Cel puțin asta știa de la un medic din Chișinău, care a consultat-o în a opta lună de sarcină. ‘Tu glumești? Eu am copii acasă!’, nu s-a lăsat convins ginecologul.
După nașterea naturală, a stat 7 zile singură în același salon. Povestește că, în tot acest timp, nu a venit nimeni să-i controleze. Doar o asistentă medicală i-a vizitat, la un moment dat, ca să dezinfecteze buricul bebelușului, care se uscase prea tare.
„Eu cred că o profesie de asta [medic – n.r.] e o profesie de oameni înțelepți. Poți să te gândești că, ladno, e femeie, îi suflet, îi om?” A întrebat-o pe asistentă dacă micuțul e bine și dacă e sănătos. Nu i-a răspuns nimic. Doar a dat din umeri.
„Abia când să părăsesc maternitatea, s-a apropiat de mine o doctoreasă. Așa și nu știam dacă Ionel are HIV sau nu. Am dat analize și trebuia să așteptăm rezultatul. Doar se presupunea. Mi-a vorbit așa de frumos doamna aceea, că mă desfăceam plângând, când o auzeam. Îmi alina toate rănile sufletești cu vorba ei caldă.”
Acasă s-a comportat ca o fugară. Nu s-a arătat prin ochii lumii. „Eu, probabil, vreo câteva luni nu am ieșit nicăieri. Parcă mi se părea că toți se uită la mine și toți știu.”
La începutul verii, venise și bărbatul său, Petre, de la Moscova. L-a anunțat că trebuie să se testeze la HIV. El, își aduce aminte ea, a primit noutatea fără nicio emoție. După ce a fost confirmat pozitiv, Tamara a rămas cu gândul la primul scenariu de infectare și cu un mare gol în inimă. Nu i-a reproșat nimic. Doar și-a blestemat, în gând, ziua în care l-a întâlnit.
„Situații de risc pentru personalul medical care asistă la naștere pot avea loc atât în cazul nașterii pe cale naturală, cât și a nașterii prin cezariană. Medicii trebuie să cunoască faptul că măsurile universale de precauție le oferă un grad foarte înalt de protecție, inclusiv împotriva virusurilor cu transmisibilitate înaltă, cum ar fi hepatita, de exemplu.
Totodată, medicii cunosc despre profilaxia post-expunere. (Medicamente ARV administrate nu mai târziu de 72 de ore de la accidentul profesional, timp de 28 de zile, vor preveni infectarea cu HIV). Cazuri de refuz din partea medicilor de a acorda asistența medicală indicată nu ar trebui să existe”, afirmă Svetlana Popovici, medic și coordonator TARV în cadrul Unității de Coordonare a Programului de prevenire si control al infecției cu HIV/SIDA și ITS din Republica Moldova.
*
Preotul încă nu știa că Tamara are HIV. Femeia a dedus asta din atitudinea lui, atunci când l-a abordat ca să-l creștineze pe Ionel.
I-a zis să vină într-o duminică. A mai întrebat dacă nu e împotrivă să-l boteze pe băiat în aceeași cristelniță cu un alt nou-născut. ‘Vor fi frați de cruce’, a precizat părintele. Evident, Tamara s-a bucurat. „De ce să se chinuie bietul om și să cânte de două ori?!”
În duminica cu pricina, și-a pus hainele cele mai bune, a cumpărat prosoape pentru ritual și s-a pornit emoționată la biserică, alături de bărbatul său și câteva rude.
Tamara e o femeie robustă, cu umeri lați, părul negru până la umeri și mâini puternice. Mergea pe drum și zâmbea „până și vrăbiilor de pe gard”. Era fericită că nu chiar toți din sat știau că are HIV, așa cum credea.
În biserică domnea o liniște învăluită în miros de tămâie. Flăcările lumânărilor se unduiau încolo și încoace în ferestrele umbroase. Primul botez deja se sfârșise.
„Cum așa?”, s-a întrebat Tamara nedumerită. Că doar venise cu 15 minute mai devreme de ora stabilită? „Nu înțelegeam nimic.”
Șovăiala preotului o scutură din starea de beatitudine care o cuprinsese mai devreme. Iar după ce, într-un colț al bisericii, dădu cu ochii de medicul de familie, spaima și deznădejdea puse stăpânire pe ea. „Totul îmi era clar.”
Preotul bâigui o scuză, precum că ‘doctoreasa a participat la botezul cela care trebuia să aibă loc odată cu băiatul tău și mi-a spus că Ionel e bolnav și să-i bag separat în cristelniță’.
Sudoarea se prelingea pe fruntea încrețită a femeii. Simțea parcă furnici prin cap, care mărșăluiau marțial spre șira spinării. „Dintr-odată o fost mărginit. M-am simțit obijduită, parcă într-un fel că aș avea păr de lup și-s tare strașnică, că nimeni nu se uită la mine, nimănui nu-i trebuiesc, iar lumea deja începe să mă dea la o parte”.
Mai târziu, medicul de familie avea să-i ceară scuze pentru că i-a dezvăluit statutul, însă era prea târziu, constată Tamara. „Asta nu mă ajuta cu nimic. Iadul se dezlănțuise.”
Cu toate scuzele de rigoare, medicul și astăzi o tratează cu frică și răceală. Și a continuat să gafeze. „Anul trecut, a trebuit să plec la o tabără de vară pentru persoanele HIV pozitive. Aveam nevoie de o îndreptare de la medicul de familie. Când o duc organizatorilor, aceștia încep a râde, lămurindu-mi: ‘Face treabă bună doctoreasa asta a ta. De ce a scris jos HIV? Cui i-o trebuit?’.”
„Sumar, patru din zece persoane care trăiesc cu HIV au raportat experiențe când statutul lor a fost comunicat cuiva fără consimțământul lor”, afirmă Svetlana Plămădeală, manager de țară UNAIDS Moldova, cu referire la un instrument de cercetare și măsurare a fenomenului de stigmă și discriminare în rândul persoanelor care trăiesc cu HIV, realizat în 2018, în Republica Moldova.
Deși lucrătorii medicali subt obligați prin lege să păstreze taina medicală, confirmă Svetlana Popovici, medic și coordonator TARV în cadrul Unității de Coordonare a Programului de prevenire si control al infecției cu HIV/SIDA și ITS din Republica Moldova.
„Cu părere de rău ne mai ciocnim cu astfel de cazuri, când medicul divulgă statutul pacientului. Medicii, totodată, conform normelor deontologice, nu trebuie să uite și să manifeste atitudine respectuoasă și empatică, oricare ar fi problema de sănătate cu care se confruntă pacientul”, conchide Svetlana Popovici.
*
Din toată informația primită de la medicul infecționist, la șapte luni de sarcină, și de la un doctor din Chișinău, o lună mai târziu, Tamarei i se întipărise bine în minte câteva lucruri pe care urma să le facă: să nască prin cezariană, să bea zilnic pastile, să hrănească bebelușul cu formulă de lapte praf și să-i administreze niște siropuri anti-HIV.
Cu cezariana nu i-a mers. De băut pastile s-a ținut, în mare parte. Dar lui Ionel nu-i administra nimic anti-HIV. „N-am primit nimic de la spital”, parcă se scuză femeia.
În schimb, așa cum știa de la cei doi medici, îl hrănea pe Ionel cu lapte praf. Mergea săptămânal în centrul raional ca să-l cumpere. Din indemnizația lui Ionel. Deși legea stipula că are dreptul la „alimentație artificială gratuită”.
„Laptele praf trebuia să-i dea [statul]. Siropuri [anti-HIV] tot trebuia să-i dea, de la Chișinău. Așa era situația atunci, încă nu era descentralizat. Faptul că ea nu a venit, e problema ei. Ea ceva nu a înțeles. Responsabilitatea e a mamei. Noi nu suntem poliție, care să alerge după ei și să-i oblige”, spune Iurie Climașevschi, medic infecționist și coordonator al Programului național de prevenire și control al HIV/SIDA și Infecțiilor cu Transmitere Sexuală.
Între timp, cam pe la trei luni de la nașterea lui Ionel, Tamara a mers în oraș. Ca de obicei, a scos bani de la bancă și a cumpărat două cutii cu lapte praf. Se îndrepta spre autogară, când o mașină a frânat brusc lângă ea și cineva i-a strigat: ‘Urcă mai repede! Copilul tău e în reanimare!’. Era fratele ei. O anunță că Ionel a vomitat sânge.
Din acea zi și până a împlinit șapte luni, Ionel s-a tot perindat prin spitale. Și raionale, și municipale, și republicane. În tot acest timp, Tamara a trăit cele mai urâte experiențe din viața ei și a suportat cele mai umilitoare cuvinte la adresa sa. „Mătincă într-un an am îmbătrânit cu 100 de ani.”
Mai întâi, că nu-i dădeau voie să stea cu bebelușul, că era mai mult la terapie intensivă decât în salon. Trebuia să se furișeze pe sub ferestrele spitalului și să tragă cu ochiul prin sticlele de la geam. Se mai întâmpla, totuși, ca vreo asistentă medicală să se îndure de ea și s-o lase noaptea lângă băiat. „Știți, nu doresc la nimeni să vadă ceea ce am văzut eu. Copchilul meu ședea răstignit, cu mâinile legate de o scândură, și amorțit. Răcnea până seara, când veneam eu și îl apucam de mânuță. Doar atunci se liniștea.”
Când doctorii din regiune nu au mai știut ce să facă, l-au transportat pe Ionel la Chișinău. Pe drum, Tamara a asistat și la un stop cardiac al fiului său. Apoi, ajunsă în capitală, a îndurat foame. „Nu mă lăsau la băiat și eu am găsit niște saltele într-un subsol. Acolo dormeam și așteptam momentul când mi-or da voie [să-l văd]. Nici un borș chior nu primeam.”
Dar cel mai tare a marcat-o momentul când lui Ionel a trebuit să i se facă niște analize de sânge, iar medicul, după ce o colegă i-a șoptit ceva la ureche, i-a reproșat Tamarei: „‘Măgăriță și animală! Dacă ai știut că copilul tău îi infectat, de ce mi l-ai împins în brațe?!’ Atunci o fost cel mai strașnic și cel mai dureros. Eram bazată pe faptul că el încă nu-i bolnav, dar ele [deja] știau că îi bolnav…”
În Republica Moldova, tratamentul anti-HIV a început să fie disponibil pentru persoanele infectate abia în 2003, la 16 ani de la înregistrarea primului caz. „Până atunci, tratam simptomatic. Dacă ți-a pus diagnoza, peste o perioadă de timp 5-7 ani decedai”, își amintește Iurie Climașevschi, medic infecționist și coordonator al Programului național de prevenire și control al HIV/SIDA și Infecțiilor cu Transmitere Sexuală.
Iurie Climașevschi recunoaște că în sistemul medical încă mai persistă elemente de discriminare a persoanelor cu HIV, dar susține că lucrurile se schimbă, totuși. „Înainte, dacă aflau că au un pacient cu HIV, nimeni nu voia să se apropie de el. Acum a scăzut mult discriminarea. Oamenii încep a înțelege că HIV nu e cu nimic mai bună decât hepatita C.”
După ce lui Ionel au început să-i fie administrat tratament antiretroviral, „niște siropuri”, din câte își amintește Tamara, „băiatul nu a mai vărsat și se simțea mult mai bine”. Iar când, după patru luni de spitalizare, Tamara și Ionel au coborât din autobuzul care i-a dus până în sat, soțul îi aștepta la stație. El nu a întrebat-o nimic. Ea nu i-a zis nimic. Doar l-a rugat să-l țină pe Ionel, ca să-și odihnească brațele.
Era toamnă și sufla un vânt tăios. În acel moment, Tamara simțea o mare nedreptate, acompaniată de-o foame ce-i întorcea stomacul pe dos. L-a lăsat pe Petre câteva clipe, cât să-l pupe pe băiat, apoi a tăbărât asupra lui cu o ploaie de pumni, fără să-i pese de privirile trecătorilor.
„Numai din cauza ta!”
Într-o seară, Tamara merse până la magazinul din sat. Deasupra cântarului atârna un bec chior, în timp ce vânzătoarea, proptită cu coatele pe tejghea, răsfoia caietul cu datorii.
– Ieși imediat afară! Eu ție nimica nu-ți dau! îi aruncă vânzătoarea poruncitor.
Buimăcită de cele auzite, Tamara nu se dumeri despre ce e vorba, dar reuși, totuși, să lege două cuvinte:
– Vreau o pâine! Te rog! Ce-i cu tine?
– Afară! Du-te și cheamă pe mama ta sau pe tatăl tău. Eu ție nimica nu-ți dau. Tu ai boala șeia și nu vreau să mă spurci.
A rămas năucită, își amintește Tamara. A izbucnit într-un hohot de plâns și a ieșit. Afară, nu știa unde să o apuce și cum să-și ostoiască umilința ce-o fierbea. S-a așezat pe o piatră înfiptă la intersecția a două drumuri șerpuitoare din cătun. Voia să ajungă acasă și să-și omoare soțul în bătaie. „Numai din cauza lui mi se întâmplă toate.”
Persoanele cu HIV/SIDA se plasează pe locul doi în topul celor mai discriminate grupuri sociale din Republica Moldova, fiind devansate doar de comunitatea LGBTI. Datele le atestă exercițiul de coeziune socială şi reconciliere (SCORE), organizat în 2018 de către ONU.
Conform aceluiași studiu, 60% dintre respondenți au spus că nu ar vrea să trăiască în aceeași comunitate cu persoanele din grupul respectiv. Totodată, 31% din populația generală caracterizează persoanele cu HIV/SIDA drept „nenorociți”, „periculoși”, arată un alt studiu privind percepțiile și atitudinile față de egalitate în Republica Moldova.
Într-un alt studiu „Percepții asupra drepturilor omului”, ediția 2021 realizat la comanda Oficiului Avocatului Poporului se atestă că persoanele care trăiesc cu HIV au remarcat că ei cel mai des se confruntă cu nerespectarea drepturilor sociale și dreptul la sănătate. Unele cadre medicale evită să le facă anumite proceduri medicale dacă cunosc statutul HIV a acestora sau au un comportament față de ei perceput ca fiind nerespectuos, iar aceste situații îi determină să-și tăinuiască statutul.”, scrie în studiul.
„În Moldova, practic fiecare persoană cu HIV se auto-stigmatizează sub careva formă: fie atribuirea vinei, sentimente de rușine, scăderea auto-aprecierii, dar și tendințe de suicid, iar toate aceste emoții și trăiri îi țin departe de serviciile de testare, tratament și viață socială, influențează negativ calitatea tratamentului, a vieții și integrării în societate. Or, un tratament urmat în mod sistematic reduce încărcătura virală practic la zero și persoanele nu mai transmit infecția”, explică Svetlana Plămădeală, manager de țară UNAIDS Moldova.
Își aduse aminte cum l-a văzut prima dată. Stătea în fața casei părinților ei, obosit și plictisit, molfăind o țigară în colțul buzelor. Le aduse de pe deal, cu tractorul, câteva remorci cu porumb. „Aveam tare multe animale și trebuiau nutrețuri pentru ele.”
Tamara nici nu l-a remarcat pe bărbatul înalt, voinic și cu mâinile noduroase. În schimb lui i s-au aprins ochii negri. S-a oferit să-i ducă brațul de coceni curățați. „Lasă, gheaghe [nene], că nu am nevoie de ajutor”, i-a răspuns, îndrăzneț, fetișcana de 18 ani.
Pe atunci nici prin cap să-i treacă că acel gheaghe de 32 de ani avea să-i devină soț. Nu s-ar fi căsătorit cu el, susține ea, dacă nu ar fi născut un copil la 15 ani. Băiețelul i s-a plâns, într-o zi, că nu are cu cine se juca, iar cei mai măricei din mahala își bat joc de el, pentru că n-are tată.
„Când l-am auzind intrând pe poartă și răcnind, mirosind a pișat… L-au dezbrăcat copiii în mijlocul drumului și au urinat pe el. Nu știe nimeni ce era în sufletul meu de mamă. Să fi fost în locul lui Andrușa, ap’ le arătam eu, dar așa, cu cine să mă bat? Cu părinții lor? Copiii, ce văd, ce ascultă și ce învață de la părinți, cu aceea merg în viață.”
Așa că, atunci când a înțeles că tractoristul o curtează, s-a gândit că ar fi o oportunitate pentru a nu mai fi arătată cu degetul prin sat, precum că nu are bărbat în casă și tată la copil. „E mai mare cu 14 ani și credeam că poate are mai multă minte ca primul, poate e și mai gospodar, însă am greșit.
Cu capul între mâini, cu tâmplele sfârâind, Tamara a plâns pe pietroiul de la intersecția celor două drumuri până când frigul de toamnă a pătruns-o până la os.
Astăzi, dacă ar putea da timpul înapoi, i-ar explica vânzătoarei „că de această boală nu te infectezi cum credeți voi – că bei dintr-un pahar și gata. Dar, la 20 și ceva de ani, ești încă verde la minte.”
Infecția HIV, categoric, nu se transmite prin salivă sau prin atingeri, joacă, activități sportive etc, afirmă medicul și coordonatorul TARV în cadrul Unității de Coordonare a Programului de prevenire si control al infecției cu HIV/SIDA și ITS din Republica Moldova. „HIV se transmite pe trei căi principale: sexuală, prin sânge și de la mamă la făt. Saliva, transpirația, urina, lacrimile nu conțin o cantitate de virus suficientă pentru infectarea cu HIV”, zice Svetlana Popovici.
Iar „schimbarea atitudinii, în general, în cel mai scurt timp, nu este posibilă, indiferent de fenomenul abordat”, susțin reprezentanții Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității.
Or „schimbarea atitudinii implică atingerea unor subiecte foarte sensibile ce țin de educație, stereotipuri, memorie instituțională, obiceiuri, tradiții înrădăcinate în subconștientul societății”.
Respectiv, la acest aspect ar trebui să se lucreze „pe termen lung, prin măsuri educative, campanii de informare, campanii de sensibilizare” etc., precum și „cu implicarea tuturor actorilor interesați: statul, persoanele cu HIV, instituțiile naționale de drepturile omului, organizațiile societății civile de profil”.
Disprețul sătenilor nu s-a răsfrânt doar asupra Tamarei. Într-o vară, Sofia, fata cea mai mare a femeii, juca fotbal în fața porții cu mai mulți copii. Din viteză și din dorința de a marca și ea un gol, s-a ciocnit cu putere de un băiețel, iar un deget de la piciorul drept a început să-i sângereze. Atunci a lăsat baltă jocul și a mers la fântâna din preajmă să-și spele rana.
Alături, Tamara și câteva vecine puneau satul la cale. Brusc, două dintre ele au început să se certe „din cauza copiilor”. Tamara a învățat să nu-și bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala și privea în continuare la hârjoana din drum, cu mintea rătăcind hăt departe.
‘Ia și la gospodina asta! Eu am să chem toată mahalaua și cu furșile o s-o scoatem din sat!’ Tamara se dezmetici ca dintr-o visare, când înțelese că amenințarea unei vecine îi era adresată. Încă nu apucase să înțeleagă de ce, hodoronc-tronc, s-a apucat de capul ei. ‘Cu furșile trebuie de scos’, a continuat vecina. ‘Spidnici (de la rusescul – спидник, persoană infectată cu HIV/SIDA – n.r.) nouă în sat nu ne trebuie. Copiii ei o să-i molipsească pe-ai noștri. Unde ai umblat, acolo să te duci.’
Sofia încă era la fântână când a avut loc scena. Ar fi vrut să nu fie acolo, iar copiii din mahala, care și așa cu greu o acceptau la joacă, să nu fi auzit nimic din reproșurile celor maturi. Dar era prea târziu. A aplecat și ea capul în pământ și s-a grăbit să intre în ogradă.
Tamarei i se urcase sângele la cap. „Erau prea multe adunate din partea lor. Mie să nu mi-i jignească nimeni [pe copii], că eu pot să omor omul.”
– Ia ascultă: eu ți-am luat bărbatul de sub matali?
– Ap’ nu.
– Eu te-am îmbolnăjit?
– Ap’ nu.
– Eu copchiii ți-am îmbolnăjit?
– Ap’ nu.
Câteva secunde, femeile se priviră fără să-și vorbească. Dar, în gând, Tamara le înjura și le scuipa.
Odinioară, vecinele i-au fost prietene. Cu ele a împărțit plăcințelele primite de pomană, într-o duminică, când „vremurile erau grele și mâncam doar mămăligă”. Cu ele a cules tutun de pe deal sau mere din livezi. Cu ele s-a jucat pe-afară, până luna argintie le alunga în ogrăzi.
Atunci o respectau. O și poreclise „tractorul măhălei”, deoarece nicio șotie nu avea loc fără participarea ei. „Dacă nu ieșeam eu, nu ieșea nimeni. Eu legam drumurile, speriam oamenii. Doamne, Dumnezeule, câte nopți am fugit prin cimitir! Eu eram căpetenia.”
Dar toate s-au uitat. Amintirile plăcute din copilărie au rămas parcă îngropate într-un trecut amnezic. Însă Tamara nu le ține pică. „Da’ pentru și să țin mânie? Că ele [doar] nu judecă cu mintea. [Ele] Nu știu ce le poate aștepta ziua de mâine.”
În iunie 2021, la New York, Republica Moldova s-a angajat să pună capăt epidemiei de SIDA până în 2030. Asta însemna că, în următorii 9 ani, Republica Moldova ar urma să atingă mai multe obiective, inclusiv 0 cazuri de discriminare. Însă Iurie Climașevschi, coordonatorul Programului național de prevenire și control al HIV/SIDA, nu dă asigurări că aceste ținte vor fi atinse, reieșind și din faptul că autoritățile nu acordă suficienți bani pentru lupta cu discriminarea și stigmatizarea persoanelor cu HIV.
„Statul nu are finanțări pentru campanii masive. Sunt finanțări din sursele Fondului Global. Dacă nu ar fi aceste finanțări, s-ar limita la niște lecții obișnuite în care s-ar merge prin instituții, dar efectul lor este egal cu zero. […] În programul național nu avem nicio activitate separată pentru discriminare. Ele se regăsesc în campaniile care se organizează primăvara și iarna. Însă campanii special pentru discriminare nu au fost făcute nici anul acesta, nici anul trecut.”
Când Ionel a mers la grădiniță, Tamara deja știa ce o așteaptă. Așa că, după o săptămână de adaptare, femeia s-a dus pe neprins de veste la prânz și a podidit-o lacrimile. Ionel stătea într-un colț, singur la masă și cu tacâmuri diferite de ale celorlalți copii. Le-a implorat și pe educatoare, și pe directoare, să nu mai facă asta. „Vă rog frumos, să nu-l dați la o parte, că e copchil. Lăsați-l să se joace cu ceilalți, iar când mănâncă, să mănânce cu toți la un loc.”
Apoi și ceilalți frați, la școală, au avut de pătimit. Nimeni nu voia să le fie colegi de bancă, ocolindu-i și la recreații. Până și duminica, în drum, când copiii se pomeneau prinși în vârtejul vreunui joc și uitau de toate, se găsea câte o săteancă care să intervină: ‘Fujiți, că nu știți ce boală are și o să vă umple!’, își amintește Sofia, care a terminat anul acesta nouă clase.
*
La un moment dat, Tamara a trebuit să lase casa părintească. S-a mutat cu familia într-o mahala din vârful dealului. A găsit o casă cu o singură cameră, din nuiele și unsă cu lut, cum era pe vremuri. „Parcă era un stup.” În schimb avea ogradă mare, pe care a sădit-o cu 400 de fire de răsad de roșii. „Toate s-au prins.”
Când pătlăgelele s-au copt, găinile unei vecine s-au strecurat prin gardul dărăpănat și i-au ciupit munca de-o vară. Tamara a strâns o căldare de resturi și i le-a arătat bătrânei. Aceasta doar a scrâșnit din dinți, admonestând-o că ea nu-și închide găinile pentru dânsa.
„Nu faci nimic în astfel de cazuri. Cum să-ți pui mintea cu un om, care habar nu are de nimic?”, se liniștea Tamara. Dar găinile au continuat să-i invadeze grădina. A mers la bătrână cu câte o poală de roșii ciupite și a doua oară, și a treia oară. Dacă a văzut că nu merge cu binișorul, a dat drumul la câine, care le-a ales „pe cele mai grăsuțe”.
Peste câteva zile, Tamara s-a trezit cu vecina în ogradă, strigând, cât o țineau rărunchii, ‘că tu ești bolnavă de boala șeia, c***ă ordinară! Ai umblat cu … și acum vrei să ne umpli pe toți’.
După o lună de zile de scandaluri și jigniri, intimidări și sudalme, Tamara a cedat și s-a mutat în casa bunicului, în altă parte de sat, unde locuiește și astăzi. „De-atunci, cred că ne știau și mic și mare că avem HIV. Fiecare om din sat se uita la mine parcă eram, cum să spun, zeița așeea care o ieșit din mormânt… Faraon ori cum?… Mumie, (fir-ar să fie)! Iaca așa se uitau la mine.”
În perioada 2016-2020, la Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității au fost depuse 11 plângeri în care a fost invocat faptul discriminării pe criteriu de HIV. Dintre acestea doar în 6 cazuri a fost constatată discriminarea: în 2 cazuri – discriminarea în accesul la bunuri și servicii publice, în alte 2 cazuri – lezarea demnității, iar în 2 cazuri – în câmpul muncii.
Numărul mic de plângeri pe motiv de discriminare pe criteriu de HIV „nu înseamnă că drepturile persoanelor seropozitive sunt respectate”, atenționează reprezentanții Consiliului, „ci doar faptul că victimele tratamentului diferențiat nu sunt încrezute de finalitatea plângerilor lor și de impactul pe care îl va avea depunerea unei plângeri de discriminare”.
Au trecut 13 ani de când s-a infectat cu HIV, dar Tamara nu a scăpat nici azi de umilințele sătenilor. „Doar că acum e mai ușor să trec peste toate astea. Eu, când merg prin sat, așa-s de fericită că numai eu-s așa… Parcă-s vedetă în sat. Eu n-am niciun stres cu boala asta. Pur și simplu mi-o fost greu la început. […] M-am deprins să nu vâr totul în cap. Dacă aș vârî totul în cap, eu ș-așa-s sură, mi-ar fi părul alb la cei 35 de ani.”
Totuși unele incidente oricum o marchează. În pandemie, o cumnată a fost soacră mică și a chemat-o pe Tamara s-o ajute cu pregătirea bucatelor. Femeia și-a dat toată străduința ca soția fratelui său să fie mulțumită de cartofii curățați, de morcovul ras și de pârjoalele prăjite. Dar când a dat să aranjeze farfuriile pe masă, s-a trezit cu o altă cumnată care a luat-o la probozit: ‘nu pune mâna pe talgere’ și, în general, ‘nu-ți vâri mâinile’.
De când au aflat și cumnatele sale că are HIV, deși nu i-au imputat nimic niciodată, Tamara a observat cum s-au distanțat de ea. Totuși, în adâncul sufletului, încă mai spera la o brumă de respect și înțelegere.
„Dacă-s bolnavă, nimeni nu mănâncă din urma mea, eu asta știu. La sărbători, cumnatele mele nu-mi dau voie niciodată nica să fac. Prost să fii și să nu ai minte, ca să te gândești că ele nu știu. Aici nu îți trebuie universitate ca să nu-ți dai seama de asta.”
Nu s-a supărat pe cumnate. A analizat mult și a meditat la rece. A tras o linie și a rămas la concluzia că e singura vinovată de tot ce i se întâmplă. „E doar din cauza alegerilor pe care le fac și că n-am avut minte să gândesc atuncea logic, cum gândesc acum.”
Condamnându-se și atribuindu-și vina în totalitate, a decis să reziste în felul ei. Pe băiatul cel mai mare, care lucrează polițist și urmează să se căsătorească, l-a rugat să nu-i spună soției că ea, soțul și Ionel au HIV. „Dacă o să afle, o să te părăsească.”
„Oricât de mult nu s-ar vorbi despre HIV, rămâne o boală rușinoasă. Că, dacă nu s-o fi luat din prostii, dar se ia din prostii. Eu sunt informată. Am citit multe și înțeleg bine, dar oamenii așa și nu cunosc nimic despre ea. De când cu coronavirusul ăsta, cam s-o uitat de HIV. Amuia de-am’ asta e mai gravă și mă pot odihni, în sfârșit, și eu olecuță.”
În ultimii ani, societatea civilă a atras atenția asupra faptului că discursul de ură și instigare la discriminare este din ce în ce mai des utilizat atât în context politic, cât și religios. Doar în anul 2019, asociația Promo-LEX a identificat 835 de cazuri de discurs de ură și instigare la discriminare, care au afectat diverse grupuri de persoane.
Totodată, experții Promo-LEX atenționează că, reieșind din monitorizările campaniilor electorale precedente, discursul bazat pe diverse forme de intoleranță este un instrument utilizat tot mai des în procesele electorale din Republica Moldova.
*
Tamara a acceptat să-și spună istoria doar cu condiția că nu vom discuta nici cu medicul de familie, nici cu vânzătoarea și nici cu părinții și soțul ei. Doar pentru Sofia, fiica mai mare, a făcut o excepție.
„Abia s-au mai liniștit apele [în sat] și nu vreau să le tulbur. Dacă o să o suni pe doctoriță, o să-mi zică de ce m-am jeluit. Mai pe scurt, iar răscolesc rahatul. Da’ eu îs sătulă. Pe vânzătoare am iertat-o, chiar ne-am ajutat una pe alta și nu vreau să-mi stric relațiile. Dumnezeu cu dânșii.”
Condiționarea a venit și în urma faptului că, acum vreo patru luni, s-a angajat ca femeie de menaj la primărie și nu vrea să piardă momentele prețioase pe care le trăiește acolo. „Femeile de la primărie așa de tare mă stimează pe mine, că nici nu m-am așteptat să fiu respectată de persoane așa de mari. Eu doar eram un nimeni.”
* Prenume modificat, pentru a proteja identitatea eroilor.
Orice persoană, victimă a discriminării poate depune o plângere la Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității personal la sediu sau prin platforma DEPUNE O PLÂNGERE de pe site-ul https://egalitate.md/depune-o-plingere/.
Acest articol a fost realizat cu participarea Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității, Oficiului Avocatului Poporului și a Asociației Promo-LEX.
Acest articol a fost elaborat în cadrul proiectului regional „Consolidarea accesului la justiție pentru victimele discriminării, infracțiunilor motivate de ură și discursurilor de instigare la ură”, co-finanțat de Uniunea Europeană și de Consiliul Europei și implementat de Consiliul Europei în cadrul Parteneriatului pentru Buna Guvernare II. Părerile exprimate în prezentul document nu pot fi considerate a reflecta, în niciun fel, opinia oficială a niciuneia dintre părți.
Ilustrații – Diana Roșcovan
Editare – Nicolae Cușchevici