Polina CupceaDin gardul de lemn al unui gospodar, o șipcă putredă căzută a baricadat poteca. O dă la o parte cu mâna și-și continuă drumul.
În fața unei porți albastre, cu ornamente trigonometrice, un băiețel de vreo 10 ani se ițește din ograda păzită de un dulău roșcat, înnebunit de ceartă.
– Ionele, tu ce cauți aici? îl întreabă iscoditor Elena.
– Îl aștept pe Vitalic*, îi răspunde băiatul fâstâcit.
– Dar acasă e cineva? Mama?
– Nu știu, dar Vitalic amuș o să iasă, îi zice sec copilul, scobind cu botul papucului în troscotul verde.
Femeia zărește o buruiană vânjoasă pusă în clanța porții. Își mușcă buzele. Câinele latră ca turbat. Elena se codește. A mai fost la Tamara* și nu a găsit-o acasă, mai ales când a rugat-o să nu plece și să o aștepte. Numai ieri a sunat-o de opt ori și așa și nu i-a mai răspuns.
Situația Tamarei reprezintă unul dintre cele mai dificile cazuri pe care Elena le are în scurta sa carieră de asistentă socială și la care muncește pe rupte, fără să obțină rezultatele dorite. „Ei, unde s-o dus?”, scrutează ea poteca până în vale, cu mâna în șold și cu alta streașină la ochi.
Oftează și face cale întoarsă. Un cocoș o salută respectuos cu un cucurigu gâtuit. Nu-l bagă în seamă. Trece iarăși pe lângă șipca dată la o parte și, ajunsă în vale, se proptește în mijlocul drumului, nesigură în care direcția s-o ia. Brusc, se înseninează. Zărește în depărtare silueta unei femei tinere și voinice, de mână cu doi copii. „Am bănuit că e dusă la grădiniță”, constată ea glorioasă, mai mult ca pentru sine.
O întâlnește pe Tamara cu un zâmbet forțat.
– Am venit să verific ce faceți și cum o mai duceți. Am și o veste pentru băiatul mai mare.
– Bine, dar la mine e mare tărăboi, o anunță Tamara cu fața împietrită.
– Da’ când o mai fost la tine curat, Tamară, o întreabă retoric Elena, pe un ton nervos.
Tânăra mamă nu-i răspunde. Ridică dealul și ajung la poarta cu figuri trigonometrice. Tamara lasă picii și ia cățelul roșcat în brațe, cărându-l la legătoare. În fața casei, Elena analizează mica dezordine: nemăturat, haine aruncate ici-colea și firimituri peste tot.
Tamara revine, apucă mânerul ușii de la intrare, dar nu se lasă intrată. Scâncește jalnic:
– E mare tărăboi, poate nu trebuie…, se roagă ea.
– Hai, deschide mai repede, o grăbește Elena, cu sprâncenele ridicate.
Din casă răbufnește un miros usturător. Elena nu se lasă intimidată de izul pătimaș și merge prin toate camerele. Dezordinea e la ea acasă: haine murdare și gunoi pe unde vrei.
În camera din mijloc, trei copii pițigăiază bucuroși, cu mucii în gură. Li se alătură și cei doi abia veniți de la grădiniță. Un bebeluș de jumătate de an gângurește în pat. Alături, băiatul mai mare îi raportează mamei că a avut grijă de el, cât ea a fost plecată la grădiniță, arătând cu capul spre o sticlă de lapte goală.
Elena, după ce a mărșăluit prin toată casa și a verificat fiecare ungher, îi zice Tamarei cu o voce în care se împletește supărarea și furia:
– Schimbi copilul, îl scoți afară la aer și ieși imediat să vorbim.
În trei minute, tânăra mamă se așază pe scările din fața casei, mângâindu-și pulpele cu palmele ridate. Tremură. Privește pierdută în zare. Apoi își îngroapă fața în mâini și, disperată, începe să plângă necontrolat:
– Vă rog, numai nu-mi luați copiii! Ieri am pus toată ziua în pământ și nu am reușit să fac ordine! se scuză ea printre suspine.
Elena explodează și o ia la trei parale:
– Tamara, eu la tine am găsit și curat, dar mai des murdar. Ce să mă fac eu cu tine? Ai de toate: ajutoare, bani, donații. Toate ți le dăm ție, dar tu așa și nu te dai pe brazdă. De câte ori mi-ai promis că o să fie curat și copiii mai îngrijiți?! Cum să o scoatem noi în capăt?!
Elena face o pauză. O privește pe Tamara a cărei ochi joacă în lacrimi. Înțelege că îi e greu – deseori a îmbărbătat-o, precum că nu e ușor să fii părinte, că are mulți copii, că e tinerică, că se îngrijește singură de educația copiilor, deoarece soțul lucrează în Chișinău și vine acasă numai în weekenduri – însă astăzi i s-a rupt răbdatul și o zolește mai departe, doar că mai domolit.
– Munca de părinte e o mare responsabilitate, dar trebuie să ne-o asumăm, de vreme ce am făcut copiii aceștia. Și, de câte ori să-ți mai aduc aminte că mă poți suna și la miez de noapte, dacă ai probleme?! Nu trebuie să vezi în mine un dușman. Eu chiar vreau să te ajut.
– Știu că nu-mi vreți răul, se tânguie Tamara.
Rezemată de o măsuță veche, cu lemnul scorojit, din fața casei, pe care stau înșirate niște ceaune curate puse cu fundul în sus, Elena lasă pixul pe foaia albă pe care și-o pregătise și privește lung la mama înlemnită.
Tamara continuă să fixeze linia orizontului, cu buzele tremurând. Își mută ochii pe băiatul mai mare, Vitalie, care tăifăsuiește la poartă cu prietenul său Ionel, și îi strigă dojenitor:
– Vitalic, scoală de jos, că pământul e rece!
– Așa, eu îți mai dau ultima șansă, o avertizează Elena. Până mâine, să fie în casa ta curat, hainele – spălate, copiii – băiți, odăile – aerisite. Mâine, eu când intru, să ling mac. M-ai înțeles? Și să ceri îndreptare de la medicul de familie, ca să duci copiii la control.
– Da, așa o să fie, o să vedeți, bâiguie tânăra mamă, ștergându-și mucii cu dosul palmei. O să fie altfel, vă promit.
Elena a mai auzit aceste vorbe, inclusiv promise pe hârtie. Știe și despre alte „peisaje” găsite în casa Tamarei. Când a venit în funcția de asistent social, cu un an în urmă, era sigură că o să rezolve cazul tinerei mame în câteva luni, dar speranțele i s-au cam năruit, dându-și seama că e nevoie de mai multă implicare.
– Acum am să-ți dau o veste frumoasă, sparge Elena tăcerea care se instalase. Îl dai pe Vitalic la tabăra de vară pentru copii, gratis, vreo câteva săptămâni? A fost selectat din toate familiile social-vulnerabile pe care le avem din sat cu încă un alt copil.
– D-apăi cum?! Cum să nu dau acordul?! Acolo o să fie bine, îi răspunde Tamara, înseninându-se.
Cu geanta neagră plină cu documente, Elena părăsește ograda tinerei mame, încă mocnind de furie. La poartă se intersectează cu Vitalie. Îl apucă de umeri și-l privește blajin:
– Am o bucurie pentru tine. Te duci la tabără.
Băiatul parcă a fost trăsnit de fulger. Nu prea știe ce înseamnă asta, dar dibuie el ceva în sinea sa și ochii i se aprind ca două văpăi, iar buzele subțiri îi dezvelesc dinții mășcați de sus. Cu zâmbetul până la urechi, o întreabă, de parcă vrea să se asigure că a auzit bine:
– La tabără? Eu?
Ochii Elenei se umezesc. Îl strânge la piept cu toată puterea. Băiatul o cuprinde și el, lăsându-se moale în brațele robuste ale femeii. Cu nasul în părul lui blond, Elena îi șoptește la ureche:
– Da, tu! O să mergi la tabără.
***
Drumul Elenei Scurtu pe la beneficiarii de servicii sociale din satul Dereneu, raionul Călărași, șerpuiește printr-o vale doldora de păpădii, flori de câmp și buruieni prin care se ascund iezi poznași și gâște guralive, apoi urcă, prăfuit, pe cealaltă parte a localității.
Dereneu e un sat lungit între două coline. Gospodăriile, înșirate pe cei doi craci ai delușoarelor, ajung până pe malul râulețului din văgăună. Verdeața, ca și migrația, a pus stăpânire pe sat. Dacă la recensământul din 2014 număra 1.301 de suflete, Elena crede că deja sunt mai puțini de 1.000. „La alegerile locale [din octombrie 2019] dacă s-au prezentat vreo șase sute și ceva de oameni”, explică ea. „Un sat îmbătrânit și pârlogit. Ca toate satele, de altfel, din țara asta.”
Lângă biserica cu cupola aurită, își face semnul crucii. După, se oprește la un izvor cu pereți croșetați cu mozaice, iar versurile lui Eminescu, scrise într-un colț în chirilică, ochesc trecătorii: „Ce șoptești atât de tainic, Tu, izvor de cânturi dulci?”. Își potolește setea cu o cană albă din plastic și pornește mai departe.
Asistenta socială e o femeie voinică, repezită și plină de viață. La 60 de ani, are forță și tărie ca la 30. Gura nu-i prea tace și, cât merge pe potecă, intră în discuție cu fiecare om, mai cu seamă că și sătenii o opresc să i se jeluie ba de una, ba de alta. Deși nu tot necazul fiecăruia se regăsește în fișa ei de post, Elena recunoaște că nu poate să nu le dea un sfat sau măcar să-i asculte.
Toată viața, a lucrat bibliotecară. 41 de ani. Asistentă socială a devenit anul trecut. „Fosta [asistentă] s-a eliberat din funcție, iar postul rămăsese vacant. Mi s-a propus de la Primărie, ca să particip la concurs pentru ocuparea funcției”, povestește ea, în timp ce își continuă drumul spre ultimii trei beneficiari pe care și-a propus să-i viziteze până la sfârșitul zilei.
La început a refuzat propunerea. Știa de la fosta asistentă socială, cu care organizase împreună niște activități publice, că e o profesie care implică multă responsabilitate, precum și multă interacțiune cu persoanele măcinate de cele mai grave probleme cu care se confruntă Republica Moldova: sărăcia, lipsa locurilor de muncă, migrația, violența în familie, alcoolismul, copiii rămași fără îngrijire părintească și multă bătrânețe. „Chiar și băiatul meu mi-a zis că nu-ți trebuie nevoi în plus. Ai biblioteca, ai albinele, liniștește-te”, își amintește Elena.
Dar, într-un final, rugată și de primar, s-a gândit: de ce nu? „În prag de pensie, cu salariul pe care-l ridic de la bibliotecă de numai 2.000 de lei, mai ales că toată viața am lucrat cu oamenii și dintotdeauna am găsit limbă comună cu toți…”. Așa că a participat la concurs. Și a câștigat. Iar astăzi, îmbină cu mândrie cele două joburi: bibliotecară și asistentă socială.
Elena ajunge la gospodăria Verei*, o tânără care a înfiat două fetițe și care, cu câteva zile în urmă, depusese cerere pentru acordarea ajutorului social. Verificarea la domiciliu a corectitudinii datelor indicate în cerere este una dintre obligațiile asistentei sociale.
Vera, cu fața numai zâmbet, o conduce pe Elena până la o masă de sub un nuc. Miruna*, una dintre fiice, se joacă în casă. „Amuș trebuie să vină și Mirela* de la grădiniță. O s-o aducă bunica”, precizează ea.
Tânăra a devenit mamă cu un an în urmă. Împreună cu soțul ei, au copt ideea înfierii de mai demult, de când au văzut că rezultatele conceperii propriului copil nu dă roade, și nici tratament medical nu se solda cu succes. Și cum Vera tare își dorea să fie mamă, într-o zi s-a dus la Direcția raională de asistență socială.
În cele din urmă, a adunat un teanc de documente, au trecut cu soțul diferite teste – ba pe la psiholog, ba pe la psihiatru, ba pe la direcție – și, după un an de seminare de parenting, discuții și întâlniri cu diverși specialiști, într-o bună zi a primit vestea mult așteptată: „Mi-au spus că sunt două surori și, dacă putem să venim, la raion să le vedem”.
De la masa de sub nuc, unde a discutat cu Vera, Elena se îndreaptă spre casa cumpărată recent de tânăra familia și dă la o parte perdeaua albă din gherghef, care păzește intrarea. În bucătărie și cele două dormitoare e curat, iar Miruna se joacă în liniște cu un puzzle.
La final, asistenta socială o privește cu duioșie pe tânăra mamă, o mângâie pe umăr și îi zice: „Eu nu știu dacă aș fi avut curaj și putere să înfiez doi copii”. Bagă ancheta completată în geantă și pornește mai departe.
***
Vizitele o istovesc pe Elena, dar nu are încotro. Până la lăsarea întunericului, mai are încă două. Drumul spre Varvara*, următorul beneficiar, străbate un deal și o vale, sfârșind într-un imaș sălbatic. La marginea acestuia, o bătrânică de vreo 75 de ani prășește un teren țelenit. Are două sape – ucide în bălăriile musculoase când cu una, când cu alta. Câteva boabe de lacrimi se furișează în coada ochilor ridați. Se odihnește o clipă, cât să le șteargă, și ridică din nou sapa.
Scena o emoționează pe asistenta socială.
– Țacă Tane, ce faci, mata aici, țacă Tane?
Bătrâna o recunoaște, de sub mâna făcută streașină deasupra ochilor, și izbucnește într-un plâns avan:
– Vreau să curăț bucata asta de pământ, ca să pun fasole. Cum să mă descurc, fată, dacă banii îmi ajung numai de medicamente, iar copiii mei au uitat de mine, o anunță bătrâna, printre sughițuri.
Tăcere grea se lasă între ele. Elena o cuprinde și-i pune capul pe pieptul generos. Îi mângâie obrajii scofâlciți și nădușiți. Bătrâna se lasă moale în brațele asistentei și murmură:
– Să crești cinci copii și să uite de tine sau să vină odată pe an și să nu te ajute cu o copeică… Le-am dat totul, cum am putut i-am crescut, iar ei…
Funcționara o îmbărbătează:
– Lasă pârloaga asta, că mai tare o să te îmbolnăvești. O să găsești mata 60 de lei pentru 2 kilograme de fasole.
– Dacă nu-mi ajunge, fată, pensia. Mi-au mărit-o și am peste 2.000 de lei, dar tot nu-mi ajunge. Medicamentele sunt scumpe.
După minute bune de îmbrățișări calde, bătrâna se rupe din strânsoare și apucă sapa. Elena își scutură hainele cu o mână și pornește mai departe, pe drumul presărat cu balegă de cal.
Mai întâlnește câțiva bărbați și femei, pe care îi îndrumă ce să facă dacă au pierdut pașaportul sau unde să se adreseze dacă încă nu le-a venit încă pensia. „Ei cred că totul ține de asistentul social. Eu ce treabă am că întârzie pensia? Dar ce să le fac? Cred că așa li s-au asociat că, [la] orice necaz, trebuie să se adreseze la asistentul social”, se lamentează ea.
Casa Varvarei* îi răsare în cale. Are ferestre cât soarele și pereții scorojiți decorați cu foi de argilă, ca să mai ascundă din defecte. Deschide poarta. Câinele, cu ochii împăienjeniți de somn, abia de reușește să-și bage limba în gură de la căldură și să se sforțeze să scoată un scheunat jalnic.
O femeie de vreo 40 de ani o întâmpină umil. Își freacă mâinile butucănoase una de alta și o invită în pridvorul locuinței cu pereți roz aprins.
Cu câteva săptămâni în urmă, a depus cerere pentru acordarea ajutorului social și, la fel ca în cazul Verei, Elena trebuie să verifice dacă cele declarate coincid cu realitatea. Desface mapa, scoate foile, fixând-o pe femeia cu fața arsă de soare, și pornește moara de întrebări:
– Dă să văd cele două camere locuibile. Asta înseamnă două camere unde sunt paturi.
– Îhî, veniți încoace, o poftește femeia în interior.
A mai verificat dacă nu are boiler, gaz prin conductă, cuptor cu microunde sau antenă parabolică. După ce s-a asigurat că nu i-a ascuns nimic în anchetă, scoate un caiet gros și o fixează iarăși cu privirea.
– Soțul e acasă sau la lucru? Că văd că sunteți apți de muncă.
– Amuș vine, se cam pierde femeia.
– O zi de lucru la sat e 250 de lei, anul are 365 de zile, iar voi ați declarat venituri de 500 de lei pe an. Înțelegi că, dacă spui minciuni, cei de la raion pot să-ți taie ajutorul social?
Femeia se îngălbenește. Își lasă capul în piept și-i spune ceea ce Elena a auzit în repetate rânduri de la solicitanții de ajutor social.
– Dacă nu-i de lucru în sat, au rămas numai bătrânii, iar cei care mai au pământuri dau cu erbicide… Unde să lucrăm? Până la Călărași și înapoi, trebuie să dai câte 60 de lei. Nu mint, chiar trăim greu. Uite și mata, încearcă femeia s-o convingă.
– Aveți în vedere. Da, datele din cerere coincid cu cele din anchetă, dar o să vă mai vizitez, parcă nu se lasă înduplecată Elena, în timp ce se apără de muștele agasante.
Părăsește gospodăria Varvarei, icnind de durere. Sub gleznă, ghetele au ros-o până la rană. Continuă să meargă, târșâit, pe drumurile colbăite. Nu departe, peste câteva case, se află ultimul beneficiar – Tolea*.
În gospodăria bărbatului s-au aciuat câțiva refugiați din Ucraina care, din martie, sunt în grija Elenei, formând o nouă categorie de beneficiari în fișa ei de post. Discută cu ucrainenii și notează într-un carnet tot de ce au nevoie, în special pentru Petrică, un bebeluș de câteva luni.
– Ne trebuie și lapte praf, o roagă blând Ivan, ucraineanul venit din regiunea Nikolaev.
– Bine, hai că am să caut. Am să mă gândesc de unde fac rost și te anunț. La primărie am pentru voi o cutie de scutece pentru nou-născut. Să veniți să v-o dau, îl anunță ea și urează seară bună.
Soarele scapătă la orizontul înroșit. Elena trebuie să lase în urmă o jumătate de sat, până să ajungă acasă. Moș Nistor, gârbovit și cu toți dinții auriți, își ridică șapca de pe cap când o vede și o probozește că muncește prea mult: „Mai lasă lucru, Lenă”. Apoi în cale îi răsare mătușa Ioana, care vine cu caprele de la păscut. O oprește pe asistentă socială să i se plângă „că nu mai este ce a fost, după ce a suferit un atac de cord, și că viața e nedreaptă cu cei care muncesc ca nebunii”.
***
Casa asistentei sociale e practic în mijlocul satului, cu o cruce de lemn înfiptă în marginea drumului. De soț a divorțat acum câțiva ani, iar băiatul, singurul copil, s-a căsătorit și s-a stabilit cu familia în Chișinău.
Își schimbă hainele de lucru, pune la fiert un ceaun cu sarmale pe care le-a împletit dis-de-dimineață, și merge în grădină. Animale nu ține prin jurul casei. „Dacă plec la băiat pe vreo săptămână, cine să aibă grijă de ele?” Așa că a terminat-o cu găinile, iepurii și vaca încă de anul trecut, mai ales că și noua funcție e destul de solicitantă.
După ce a dat apă la albine și le-a alintat cu vorbe dulci, de parcă nu le-ar fi văzut de câteva zile, ia sapa și se scufundă printre rândurile de viță-de-vie. Apoi scoate apă din fântână și udă pătlăgelele dintr-o mica seră. „Sămânța o am încă de la mama mea de când m-am mutat aici, la Dereneu, din 1981. Am și gogonele, ochiul boului, de toate”, spune ea cu mândrie.
Obosită, se așază pe prichiciul fântânei, să-și tragă sufletul. Privește îngândurată în zare, însă mirosul de sarmale o scoate din visare. Iuțește pasul spre bucătărie. Ceaunul clocotește domol. „Încă vreo 20 de minute și e gata.”
Pisica vecinilor, o vărgată cu ochi sticloși, miaună asurzitor de pe acoperișul unui șopron practic lipit de balconul casei Elenei. „Du-te de aici, că eu nu vă pot ține pe toate. Sunteți multe”, îi strigă ea mânioasă. Mâța o privește disperată, sare pe marginea balconului și își continuă partitura. „Ei, d-ap’ cum! Hai, te rog!”, nu cedează femeia, făcându-i semn să sară înapoi la vecini.
Își umple o farfurie cu sarmale. Dă să ia prima îmbucătură și se oprește: „Doamne, ce bucurie se citea pe chipul băiatului Tamarei… Am făcut azi un lucru bun”.
Dimineața se trezește devreme, ca să îngrijească de stupina din spatele casei, formată din 11 familii de albine. Apoi, dacă nu a reușit de cu seară să sape printre rândurile de viță-de-vie, compensează la răsăritul soarelui. „Ia e spurcată buruiana asta”, constată ea, în timp ce smulge câteva fire de curcubețică.
După rânduiala din gospodărie, se îmbracă cu un pulover și o fustă, gândind cu voce tare: „Oare o să fie curat azi la Tamara? Oare cum a dormit ea astă noapte?”
La bibliotecă nu oprește. Trage direct la Primărie. Pe coridor îi strigă contabilului:
– Vaniușa, m-o căutat cineva ieri după-amiază, cât am fost prin sat pe la beneficiari?
– Poliția! îi răspunde în hohote de râs funcționarul, un bărbat înalt, în cămașă albastră.
– Ei, bine că nu m-o căutat cei cu hârlețele și lopețile, replică Elena zâmbind.
Pereții cabinetului spațios e plin cu diverse planșe informaționale despre stoparea fenomenului violenței domestice, serviciul de tutelă asupra copiilor rămași în grija rudelor sau Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.
Se aranjează în fața calculatorului, verifică rapid poșta electronică, să se asigure că nu are careva indicații de la raion, și se scufundă în hârțoage. Trebuie să finalizeze dosarele celor doi copii selectați pentru participare la tabăra de vară și să le transmită la raion. „Retrăiesc pentru fiecare, să dau la vreme, să nu întârzii.”
La început, când a preluat funcția de asistentă socială, i-a fost greu, recunoaște femeia, și se tot întreba dacă o să se descurce sau nu. În comparație cu munca de bibliotecar, cea de asistentă socială e mult mai grea. „Dacă la bibliotecă beneficiarii îi selectezi, organizezi evenimente, aici beneficiarii vin singuri și doar cu probleme pe care tu trebuie să le rezolvi pe loc”, explică ea.
Însă, după prima supervizare de către Direcția raională, a înțeles că totul o să fie bine. „În acea zi mi-am dat seama că am intrat într-o echipă foarte bună și minunată, care niciodată nu m-a refuzat, când am apelat la ajutor, și de fiecare dată m-a ghidat în lucrul meu, ca pe un copil de clasele primare”, zâmbește ea din dosul calculatorului.
Astfel, a reușit destul de rapid să deprindă abilitățile noii meserii. O confirmă Elena Chitoroagă, șefa Direcției raionale de asistență socială. „M-am dus în control, la supervizare, ca să vedem unde putem îmbunătăți. Dumneaei avea cred că trei sau patru luni lucrate”, își amintește Chitoroagă. „ Am rămas șocată: registru cu registru, mapă cu mapă, dosar cu dosar, cu toate că dumneaei de profesie e bibliotecară și nu are bagaj de asistent social. Eu chiar sunt foarte mulțumită! E o doamnă foarte empatică.”
***
A învățat meseria din mers, recunoaște asistenta socială. Mai întâi a studiat cadrul legal, însă practica bate gramatica. „Și asta e tot în atribuția asistentului social?”, se mai mira ea când îi apărea o situație necunoscută.
În fișa de post a Elenei sunt înșiruite patru pagini de obligații, fiind responsabilă de acordarea asistenței sociale unui șir întreg de categorii de persoane.
Mai simplu spus, este puntea de legătură între serviciile sociale de care dispune statul și oamenii aflați în dificultate, fie că e vorba de ajutor financiar unic sau temporar, fie că e vorba de anumite compensații, fie că e vorba de îndreptare la tabără sau sanatoriu.
Astfel, vizavi de masa Elenei, lipit de perete, veghează un dulap plin cu dosare groase cât DEX-ul, secționate, în interior, pe servicii specializate – cum ar fi „Asistență parentală profesionistă” sau „Îngrijire la Domiciliu”, pe grupuri de beneficiari sau pe cazuri individuale.
Găsești de toate în ele. Până și dosare ale celor care solicită dispozitive pentru deplasare: „Văd, de exemplu, un bătrân că e șchiop. Îl întreb ce-l doare și dacă nu are nevoie de vreun baston. Îl pun în rând”, explică asistenta socială, precum și liste cu cei care solicită convertoare pentru televiziune digitală terestră: „I-am depistat și se dau gratis. Este hotărâre de Guvern. Trebuie să știi toate necesitățile la toți beneficiarii”.
Totuși majoritatea dosarelor sunt dedicate persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilități și familiilor vulnerabile. „Numărul acestora, cu părere de rău, e în creștere”, menționează Elena, cu referire la ultima categorie.
La „Serviciul social de suport monetar”, care prevede acordarea unui ajutor bănesc unic de 6.000 de lei, are doar câțiva beneficiari, în schimb, dosarul fiecăruia conține o sumedenie de acte: cereri, procese-verbale, acorduri, istoricul familiei, fotografii, planuri individuale, declarații, explicații, rapoarte de evaluare, ordine, avize, prezența membrilor în familie… Când e vorba de bani, „pentru tot trebuie să ai dovadă. Nu ai hârtia, nu ai dovada. Nu-i așa de ușor, că ai scos banii și ai dat”, explică Elena.
Și în Registrul privind violența în familie are doar două cazuri active. Însă, pentru soluționarea lor, trebuie să adune comisia multidisciplinară: primarul, asistentul social, polițistul, medicul și un profesor din gimnaziu. „Fiecare membru are funcția sa și se expune pe caz”, explică Elena modul de lucru al comisiei. „După, iau decizii: referă cazul la raion sau îi mai monitorizează, o perioadă de timp, acordându-le ajutor și, ulterior, trag linia de final.”
Elena recunoaște că, de fapt, în sat sunt mai multe cazuri de violență decât cele tipărite în registre, doar că, agresorii și victimele, când aud că trebuie să fie audiați la comisie, cer să le fie anulate cererile, căci nu vor să-i știe tot satul. „Se împacă, achită amenda la poliție și merg mai departe. Cei audiați promit de față cu comisia că nu fac mai mult nebunii, deoarece publicitate prin sat nu vor.”
Tot la comisie mai discută și alte cazuri dificile, cum ar fi cel al Tamarei, care e catalogat – „Copii aflați în situație de risc”. Pentru ele, Elena întocmește un „plan individual de asistență” și altul „pentru consolidarea familiei”, care includ tot „ce are de întreprins pentru a înlătura lacunele”, pentru că „nimeni nu o să vină să-ți facă munca de părinte”.
Asistenta mărturisește că astfel de familii trebuiesc monitorizate permanent și, dacă nu se văd îmbunătățiri, atunci se poate ajunge la decizii dure: să despartă copiii de părinți pe o perioadă de timp sau chiar definitiv.
„Cu toate astea, cel mai bine e lângă părinți, fiindcă nu e așa ușor să iei cinci copii de lângă mamă. La dânsa [Tamara] cel mai tare lasă de dorit curățenia. În rest, mâncare face, produse cumpără. Facem tot posibilul de reeducare. Permanent vizite, verificări. Am trimis-o și la seminare pentru părinți, la raion. Uneori îmi e greață să fac una și aceeași”, recunoaște asistenta.
Și, nu în ultimul rând, Elena are de furcă cu beneficiarii de ajutor social și ajutor acordat pentru perioada rece a anului, care reprezintă categoria cea mai numeroasă. „Toamna e cel mai mult de lucru. Începând cu 1 noiembrie și până în martie, atunci e oi, oi, oi.”
Cel mai greu îi vine să lucreze cu această categorie deoarece, oricât de mult nu ar explica unor oameni că ei nu se încadrează în criteriile stabilite pentru acordarea ajutorului social, aceștia așa și nu o înțeleg.
În plus, unii săteni nici nu prea știu să scrie sau, în cazul bătrânilor, nu văd prea bine, iar ea nu are voie să completeze cererea în locul lor. Și, astfel, pierde o groază de timp doar ca să le citească și să le explice cum să completeze cele șase pagini ale cererii.
Unde este pus banul în joc, e dificil de lucrat cu oamenii, conchide Elena. „Profesia asta are și riscul de a-ți face dușmani. Nu toți te înțeleg. Când vine vremea de ajutor, mulți cred că special nu vreau să le dau ajutor, dar nu eu dau ajutorul. Este o lege și eu nu mă abat de la ea.”
Totuși, întâlnește și situații în care îi pare rău că unele persoane nu se încadrează în criteriile stabilite pentru acordarea ajutorului social, deși ar merita un sprijin bănesc. „Venitul ocazional nu-l putem controla. Sun șocată când, o persoană tânără, de 30 de ani, aptă de muncă, declară venituri ocazionalele de 500 de lei pentru 12 luni. Știu că nu declară cinstit. Dar, pentru că deține acolo niște ari de pământ, se încadrează în statut ca deținător de teren agricol și primesc ajutor social, dar pot lucra. Însă, datoria mea e să le primesc cererea și să o dau mai departe. Cui îi pasă de părerea mea?”
***
De pe 24 februarie, când Federația Rusă a invadat Ucraina, în spectrul categoriilor de beneficiari s-a mai adăugat o petală: refugiații, lucru de care Elena nu a fost încântată. Volumul de lucru și așa e mare, se plânge ea. Deseori, se vede nevoită să-și ia laptopul acasă și să mai lucreze. „Mai ales când e frig, mă lipesc cu spatele de soba caldă și lucrez până la 12 noaptea, numai ca să reușesc.”
Așa că a ajuns nu doar să-i ajute pe refugiați să-și găsească un loc de trai sau să-și perfecteze anumite acte, precum și să le împartă ajutoarele umanitare, dar i se mai cerea să raporteze zilnic, la centrul raional, câți au venit, câți au plecat și de ce au nevoie cei care au rămas. „La început au fost 23 de refugiați, la moment au rămas 10. Lucrul a fost mai încordat. Numai acela care nu muncește, acela nu greșește”, parcă se consolează ea.
Marcel Spatari, ministrul Muncii și Protecției Sociale, garantează că, de la 1 octombrie, volumul de muncă al asistenților sociali se va diminua, datorită unei reforme în proces de implementare.
„Vor fi aplicate noile reguli pentru acordarea ajutorului social. Ancheta socială a fost modificată complet. O sa fie un număr de criterii cu mult mai mic […] O sa le facă munca mult mai ușoară, chiar dacă numărul de beneficiari va crește. Asta e paradoxal, pentru că nu va trebui să facă aceste vizite complicate la domiciliu de verificare a corectitudinii datelor indicate în cerere de către beneficiari”, punctează ministrul Spatari.
De partea cealaltă, Elena se bucură de noile modificări, care urmează să intre în vigoare, însă nu crede că ele vor salva mult situația. „Cu ajutorul social e clar. Să zicem că o să-mi ușureze munca. Dar avem proiectul de lege pentru crearea Fondului de reducere a vulnerabilității energetice, adică compensații pentru căldură, lumină și gaz. Am înțeles că oamenii vor trebui să completeze online cererile. Ei, cum vă închipuiți Dvs. că o să se descurce cei mai păcătoși? Oricum au să mă solicite, iar eu nu am să pot să-i las singuri. O să deschid un serviciu la bibliotecă, acolo unde am calculatoare și internet, ca să-i ajut să completeze cererile”, oftează asistenta, supărată.
O bocănitură în ușă o scutură pe Elena din fața calculatorului. În prag apare un bărbat pipernicit, cu obrajii supți și brațele subțiri. Pare de 70 de ani, deși are doar 48. Înțepenește în mijlocul cabinetului. Abia șoptit, o anunță cu ochii în podea că vrea și el ajutor social. Elena oftează. Îl privește lung preț de câteva secunde, apoi se ridică șe se așează împreună la o masă din fundul camerei.
– Fu, ai fumat? Eu ce să fac acum? îl probozește ea pe bărbat.
– Stai că am o bomboană, scotocește el rapid prin buzunarele pantalonilor slinoși.
Mestecă bomboana și răspunde lehămetit la întrebările asistentei, ce seamănă cu un interogatoriu. Are probleme de sănătate, merge mult pe la medici și nu mai are bani cu ce să-și acopere cheltuielile.
– M-am hotărât să vin, chiar dacă îmi era rușine. Dar cineva mi-a zis: Du-te, uăi, și aștepți? își argumentează el decizia de a cere ajutor social.
Elena iarăși îl privește lung, bate cu pixul în masă și, până să-i dea cererea, îi descoase viața personală. Cu o lună în urmă Ion și-a bătut concubina, iar asistenta nu prea îi are la suflet pe agresori. Plus că trebuie să se mai întâlnească cu el încă o dată, în ședința comisiei multidisciplinare, pentru a-i discuta ieșirea violentă.
– Am documente de la poliție că o bați pe Irina. Știi ce înseamnă asta? Violență în familie, tună Elena peste Ion.
– Am plătit deja 300 de lei amendă. Gata, am stricat relația cu Irina, îi răspunde bărbatul calm.
– Bei? Cu păhărelul dai? continuă asistenta.
– Doamne ferește, îi răspunde speriat bărbatul.
– Ori bei cu un stacan, doar că de mai multe ori?
– Vreau să lepăd tot. Și paharul, și țigara, o asigură acesta.
– Dacă te prind o dată beat, îți tai ajutorul social, îl sperie femeia.
– Doamne ferește, cheoche Ileana, se roagă acesta.
– Știi a scrie? În chirilică sau latină?
– Nu pot scrie în latină. Am învățat cândva ceva în franceză, dar asta tare demult.
Peste Elena parcă a căzut cerul. Închide ochii, iarăși oftează și îi întinde pixul. Se uită la ceas. Știe că, în asemenea cazuri, are de pierdut cel puțin o oră, dacă nu chiar două, până Ion va completa cererea. Între timp, bărbatul turuie ca o moară stricată, înșirându-i cum o duce, cât e de bolnav și cât de tare își iubește fetița de cinci ani, născută din concubinajul cu Irina.
„O cătăi (plimb) pe fată cu calul. Ei tare îi place asta. I-am cumpărat bicicletă și o ajut să meargă. Am un DVD și un singur disc, cam ros, ce-i drept, dar ei îi place să asculte muzică. Și tare mă bucur când vine pe la mine și mă roagă să-i pun cântecele”, povestește Ion cu ochii deja umeziți. „Vreau să văd fata mai des, dar dacă-s prost și am bătut-o pe Irinuca, nu mă mai primește la dânsa. Așa că, mă mulțumesc de fată numai când vrea ea”, se tânguie el.
Elena ascultă nevoile săteanului și îi zâmbește diavolește: „Bine îți face Irina”. Apoi, ca un mareșal pe câmpul de luptă, își îndreaptă umerii, își încordează privirea, înlănțuindu-l pe Ion, și pornesc încetișor ancheta. Îi arată pas cu pas unde trebuie să scrie, nu înainte să-i citească de câteva ori fiecare rând, întrebându-l dacă a înțeles și punându-l să spună ce anume a înțeles.
Scena pare desprinsă din meditațiile pe care educatorii le oferă copiilor din grupa pregătitoare care ar urma să plece în clasa întâi, presărată cu replici: „Pune mâna pe toc și scrie fără să mâzgălești”, „Unde e cifra 1, scrii familia și cum te cheamă”.
Mâinile grosolane acoperă foaia albă, iar pixul scrijelește litere gheboșite cu codițe scurte din chirilică. Fără să vrea, bărbatul se încurcă atunci când trebuie să-și scrie numărul de telefon, pe care-l indică în locul datelor din buletin. Taie, apoi apasă puternic peste tăietură noi cifre.
– Măi, omule, nu murdări, că acesta e document, se îngălbenește asistenta de scârbă.
Ion e dezorientat. Elena ia un corector și îi șterge mâzgălelile. Se dă mai aproape și, cu degetul arătător, îi arată rândul și nu-l ridică până Ion nu începe să scrie.
– Aici scrii cum te cheamă, nu familia, dar cum te cheamă. Ai înțeles?
– Ivan!
– Ruskii Ivan? Nu vrei Ion?
– D-ap’ dacă cu rușii așa o fost și așa am rămas.
– Și nu vrei să te botezi în Ion?
– De-am’ rămân așa. Iar umblătură și cu asta.
– Ce-i cu viața ta? Ce categorie ești? Bărbat sau femeie?
– Masculin.
– Ești solitar sau căsătorit?
– Solidar?
– Solitar, măi, singur? Mireasă cauți?
– Ap’ nu-mi mai trebuie niciuna, dă-le dracului.
– Ai femei frumoase la tine în sat…
– Da’ de unde? Toate niște babe! Nu mai vreau nimica.
Izbucnesc ambii în hohote de râs. Elena îl măsoară de la gheb și până la galoșii zoioși, clătinând din cap, și continuă cu Activități ocazionale din chestionar.
– Acum, sincer să spui. Cât ai câștigat timp de un an de zile? Ai muncit sau ai lădorit (lenevit)?
– De unde lucru? În primăvara asta dacă am avut vreo șapte zile. Nu e de lucru. La cine să lucrezi? Vreo 3.000 de lei dacă am făcut.
– Timp de un an de zile numai atât’ ai lucrat? se miră Elena.
– D-ap’ cum gândești mata? Toți au motobloace, toți stropesc cu ierbicide și șăzi acasă.
– Ai vreo moștenire, ceva? Tu știi că pe-acolo au trecut nemții, pe malul Ichelului, și poate au îngropat la tine vreun ulcior cu galbeni în grădină. De asta trebuie de lucrat pământul, că poate găsești vreo comoară.
– Da, de unde? râde înfundat Ivan.
Bărbatul nu are nimic. Nici automobil, nici păsări, nici antenă parabolică, nici apă caldă, nici boiler, nici gaz, nici calculator, nici cuptor cu microunde, nici mașină de spălat. Are doar o casă cu două camere, un televizor hârbuit, un DVS player, un cal și o fetiță.
– Fă o iscălitură ministerskaia (de ministru – din rusă), ca să cădem în șoc, și gata pe ziua de azi.
– Îhî.
Ivan o urmărește pe Elena cum completează secțiunea de ultima pagină a cererii dedicată asistentului social, face copii la documente, scoate un caiet gros și-l roagă să semneze că i-a dat trei lei pentru xerox. La final, asistenta adună toate hârțoagele, le numără, le capsează și le bagă într-o folie. La despărțire, îl fixează din nou pe Ivan cu privirea pătrunzătoare și-i repetă:
– Eu am să vin la tine acasă, să verific dacă nu cumva ai vreun Jeep ascuns prin buruieni.
Ivan muțește. Mai că nu răsuflă.
– Eu glumesc, Ivane! Înțelegi gluma? se grăbește femeia să adauge, derutată de reacția bărbatului, care și-a lăsat ochii în podea.
– Kanecina (Evident – din rusă). Am și un frigider hârbuit, bâiguie el rușinat, când a auzit că o să-i fie verificată gospodăria.
– Nu trebuie, îl liniștește Elena.
– Și, am o rugăminte la mata, cheoche Ileană. Pot să o ajut pe Irinuca la strâns lemne din pădure pentru iarnă?
Elena îi înțelege rugămintea. Irina deja beneficiază de ajutor social, și cum Ivan ar urma să beneficieze și el, deoarece întrunește toate condițiile, dar într-o familie ajutorul sociale poate fi acordat doar unui singur membru, îl avertizează:
– Numai la cărat lemne. Seara, fiecare pe la casele lui. Să nu vă prind împreună, că îți tai ajutorul social.
– Doamne ferește, o asigură Ivan și iese pe ușă, ca o zvârlugă.
E aproape ora 12. Parcă s-ar mai odihni nițel, după vizita lui Ivan, dar e timpul s-o ia spre stația de autobuz din fața Primăriei. Trebuie să reușească să transmită la direcția raională, printr-o colegă care pleacă la Călărași, documentele pregătite pentru cei doi copii selectați pentru tabăra de vară.
După ce revine, a tot scris procese-verbale, a tot întocmit documente la calculator, a completat fișiere și le-a aranjat prin mape până aproape de chindii. A mai sunat și la Direcția raională, să se consulte pe cazul unei familii social-vulnerabile, și a mai dezbătut cu secretara un alt caz similar, nefiind sigure dacă să includă o mamă cu copii într-o anchetă socială sau nu.
Pe la ora 16.00, își burdușește geanta cu documente – „am să mai lucrez și de acasă” – și o ia pe drumul ce duce la Tamara. Emoționată, oprește aproape de casa ei și se întreabă, frământându-și buzele: „Oare s-a ținut sau nu de cuvânt? Și dacă nu a făcut nimic?”
Ajunge la poarta cu figuri trigonometrice. Se ițește din dosul gardului și zâmbește topită. Cei patru copii stau așezat pe un scaun lung din lemn și ronțăie biscuiți. Au fețele spălate și hainele curate. Elena își acoperă gura cu o mână. Ochii i se umezesc.
Deschide poarta, iar în prag apare Tamara – cu un halat curat pe ea, cu părul prins coc și fața numai zâmbet. Așteaptă reacția asistentei. Elena aruncă geanta grea pe un scaun, o cuprinde, o pupă și o laudă: „Vezi că poți!”
Verifică odăile – „lingi mac”, așa cum a cerut cu o zi în urmă. Verifică castronul – zeamă din ciolane de găină. Verifică coșul de rufe – gol. Verifică bebelușul – gângurește în cărucior. O verifică pe Tamara cu privirea – roșie, ca o rodie, se leagănă de emoții, mozolind între degete poala halatului.
Sporovaiesc pe treptele casei, o îndrumă ce să facă cu frigiderul stricat, cum să o scoată în capăt cu copiii, cât mai îngrijește de grădină, cum să-și mai soțul și îi aduce aminte că poate să o deranjeze oricând vrea.
Împăcată, Elena se ridică și apucă geanta de urechi:
– Tamara, dacă totul o să fie bine, atunci închidem cazul. Dar, pentru asta, tu trebuie să demonstrezi că ești o mamă responsabilă. Am să te verific mai des. Și la miezul nopții.
– Da, doamna Elena. Numai să nu-mi luați copii, zice stăruitor tânăra mamă.
– Ai în vedere. Eu foarte serios vorbesc.
***
„Într-o țară săracă, cu foarte multe probleme sociale, asistentul social este prima linie de apărare”, recunoștea acum câteva luni, în cadrul unei emisiuni TV, deputatul Dan Perciun, tot el preşedinte al Comisiei parlamentare protecție socială, sănătate și familie.
Deși sunt un element cheie în sistemul de protecție socială, salariile mici, volumul mare de lucru, precum și condițiile proaste de muncă marchează domeniul de ani de zile.
„Un asistent social e la 3.000 de oameni. Asta prevede regulamentul. Dacă s-ar ocupa numai cu prestațiile sociale, ar fi suficient. În 2003, când a fost adoptată Legea asistenței sociale, era o gamă de beneficiari, dar acum au apărut 1001 de categorii: copii cu părinți plecați peste hotare, violența în familie… Se auzea prin anii 2000 de violență în familie?! Nu exista așa ceva. Au apărut imigranți și refugiați. Ar trebui de făcut unele modificări, ajustate la necesitățile reale actuale”, consideră Elena Chitoroagă, șefa Direcției asistență socială și protecție a familiei (DASPF) Călărași.
Mai ales că și salariul e departe de cel care ar face domeniul unul atractiv. Conform datelor furnizate de Agenția Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), salariul unui asistent social cu studii superioare variază între 5.200-5.900 de lei, iar a celui fără studii superioare constituie 3.000 lei, exact cât primește și Elena Scurtu. „Sunt care primesc ajutor social și peste 5.000 de lei”, râde ea amar, la comparația făcută.
De altfel, domeniul asistenței sociale e mai mult decât prost remunerat, fiind devansat chiar și de agricultori și profesori, arată datele Biroului Național de Statistică.
Marcel Spatari, ministrul Muncii și Protecției Sociale, consideră că salariile asistenților sociali ar trebui practic dublate – 6.000 de lei, pentru cei cu studii medii, și 8.000 de lei, pentru cei cu studii superioare. Dar pentru asta domeniul ar trebui să devină unul prioritar în bugetul de stat, lucru care nu e clar când s-ar putea întâmpla.
„Legea 270 [privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar], pe care se bazează salarizarea acestora, nu ia în calcul și nu valorizează, de fapt, complexitatea și competențele care le sunt solicitate. Ministerul, deja de mai multe luni, este într-o comunicare continuă cu Ministerul Finanțelor, pentru a revizui încadrarea asistenților sociali comunitari în grade de salarizare”, asigură Spatari. Dar tot el ajunge să constate că, „uneori, este mai ușor să negociezi cu donatorii străini, decât cu bugetul de stat, care are atâtea priorități”.
Totuși, din această toamnă, salariile tuturor asistenților sociali vor fi majorate, timp de un an, cu 1.000 de lei, dă asigurări Dan Perciun, preşedintele Comisiei parlamentare protecție socială, sănătate și familie. Suportul, însă, nu vine din bugetul de stat, ci de la o organizație internaționale. Respectiv, „structural asta nu o să rezolve” nimic în domeniu, recunoaște Perciun.
Astfel, doritorii de a îmbrățișa funcția de asistent social nu se înghesuie să-și depună dosarele. Conform datelor oferite de Agenția Națională de Asistență Socială, anul trecut, din numărul total de 1.254 de posturi de asistent social, 110 erau vacante. Iar numărul celor care decid, totuși, să se angajeze e în scădere constantă, arată datele furnizate de Agenţia Națională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
„O să încercăm să schimbăm ceva, dar asta o să fie tare anevoios, pentru că această profesie a fost mereu neglijată, iar domeniul social a prezentat interes pentru politic doar din prisma generării voturilor. Cu procesul de reformare suntem abia la nivel de discuții și nu știu dacă o să se finalizeze în mandatul meu de deputat, pentru că schimbarea sistemului are nevoie și de oameni noi, instruiți, dar n-o să vină nimeni din universități [în această funcție] la salariile actuale”, consideră Dan Perciun.
Conform informației oferite de Ministerul Educației și Cercetării (MEC), patru universități de Republica Moldova au studii de pregătire a asistenților sociali: Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și Academia de Studii Economice. „MEC planifică 55-60 de locuri cu finanțare din bugetul de stat pentru specialitatea dată. Costul unui student a fost aproximativ de 13.000 de lei, iar acesta poate varia de la an la an”, ne informează ministerul.
Însă, din cei 251 de studenți admiși la această specialitate în ultimii cinci ani, doar 75%, adică 195 de studenți, au absolvit studiile cu diplomă de asistent social. Chiar și așa, e un număr care ar acoperi lipsa locurilor vacante de două ori, doar că ministerul nu are o evidență dacă aceștia se și încadrează în câmpul muncii, pe specialitate.
„Chiar ieri a fost o domnișoară să se angajeze ca asistent social pe oraș. Acum a finalizat studiile superioare”, povestește Elena Chitoroagă, șefa DASPF Călărași. „Venise entuziasmată. Când i-am explicat salariul, am văzut c-o dat în urmă și seara m-a contactat, și-a cerut scuze, dar a calculat că trebuia să se deplaseze dintr-o localitate în orașul Călărași și, practic, rămânea fără nimic.”
Or, spre deosebire de absolvenții de la pedagogie sau medicină, afirmă Chitoroagă, cei de la asistența socială nu au facilități. „Asta e o demotivare din start. Totul din cont propriu – nici indemnizație, nici bani de chirie, absolut nimic. Vii pe teren gol. Iar ei trebuie să lucreze cu bătrâni, cu copii cu probleme de comportament, cu părinți care consumă alcool. Ăștia au rămas majoritar în sate. Trebuie urgent ceva să gândească statul pentru a-i motiva. În caz contrar, noi o să rămânem fără angajați”, e sigură șefa DASPF Călărași.
Iar fără ei, problemele cu care se confruntă societatea s-ar agrava și mai tare, punctează Stela Milicenco, șefa Departamentului sociologie și asistență socială a Universității de Stat din Moldova.
„Dacă n-ar exista asistenți sociali, ar fi catastrofal și de neimaginat, pentru că oamenii care au diferite tipuri de probleme, diferite tipuri de suferințe, diferite vicii sau alte situații care sunt departe de normalitate, aceste probleme s-ar agrava și am ajunge la o societate care nu este incluzivă, cu multă discriminare și cu multe probleme grave, care sunt în detrimentul individului și al societății”, conchide Milicenco.
* Prenume modificat, pentru a le proteja identitatea
Foto – Polina Cupcea
Editare- Nicolae Cușchevici