Liliana BotnariucDin 7 martie, când a fost înregistrat oficial primul caz de coronavirus (SARS-CoV-2) în Republica Moldova, și până la 12 aprilie, autoritățile au raportat 432 de cazuri de infectare a personalului medical (inclusiv trei decese). Cifra reprezintă o pătrime din numărul total de persoane testate pozitiv cu COVID-19.
Am discutat cu patru medici de la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău care s-au infectat și i-am întrebat:
despre primele zile de pandemie – „La noi pacienții amăgesc foarte des. Ascund chestia că vin de peste hotare. După două ore de stabilire a diagnosticului, aflăm”.
despre siguranța pe care le-o oferă echipamentul – „Eu nu știu cum ar trebui să arate un costum care să ne protejeze în totalitate. Chiar am fost echipați și [oricum] ne-am infectat.”
dar și despre confortul lui – „Ați fost vreodată la saună? Ap’ iaca așa se lucrează în combinezon. În ochelarii ceia nu vezi nimic după câteva zeci de minute lucrate.”
despre cum au primit vestea infectării – „Pe 25 martie, mi-au spus că rezultatul e pozitiv. Și la mine, și la viitoarea [mea] soție. Atunci am simțit că mi-am pus în pericol familia.”
dar și despre planurile lor din viitorul imediat: „O să stau acasă doar cât o să-mi prescrie medicii. Apoi o să ies la serviciu, deoarece colegii au nevoie de ajutor.”
.
*
„Spuneau că nu-s măști și să economisim”
Vasile Roșioru, 34 de ani, medic urgentist de 10 ani și primul medic de la Institutul de Medicină Urgentă din Chișinău infectat cu noul virus
Eu lucrez ca medic urgentist responsabil de tură, de obicei. Contactez cu toți. Vin pacienți cu dureri de burtă, cu febră, cu dureri de rinichi, cu fracturi sau care au nevoie de intervenții chirurgicale. Noi facem totul: măsurăm tensiunea, pulsul, facem roentgen, analize la sânge, electrocardiograma, punem diagnosticul și, dacă e nevoie, chemăm medicul specialist.
Dar la început facem trierea. Cei cu simptome care vin de peste hotare sau au contactat cu cineva infectat îi punem deodată în izolator. În izolator ne echipăm în costum, măști, ochelari și mănuși. Ați fost vreodată la saună? Ap’ iaca așa se lucrează în combinezon. În ochelarii ceia nu vezi nimic după câteva zeci de minute lucrate.
Eu am lucrat de trei sau de patru ori în izolator cu pacienții suspecți [de coronavirus]. La noi se investiga pentru patologie chirurgicală sau terapeutică și pe urmă se transfera pacientul la infecțioase. Personal am transferat la infecțioase un pacient suspect. El a spus că a venit din Federația Rusă și avea temperatura 39, dar avea și o problemă urologică. La noi la urgențe s-a pus diagnosticul urologic, dar, pentru că avea febră și venea de peste hotare, noi eram obligați să-l transferăm la Spitalul de Boli Infecțioase [„Toma Ciorbă”], ca și caz suspect. Eu l-am dat pe mâna infecționistului, iar el față de mine l-a întrebat pe pacient:
‘– Febră ai?
– Am.
– Ce te mai doare?
– Rinichii.
– Urologul te-a văzut?
– Da. Mi-o zis că am epididimită.
– Ei, dar n-ai nici un COVID. Stai acasă sub supraveghere.’
Pe pacienții simpli îi investigăm cu măști și mănuși. La început era o mască pentru 24 de ore. Pe urmă se dădeau două pentru 24 de ore. Asta în perioada în care m-am infectat. Spuneau că nu-s măști și să economisim. Dădeau un pachet de mănuși la 6-8 medici din tura de gardă. De când am fost internat, știu că se schimbă și măștile mai des. Dezinfectantele erau permanent.
La noi pacienții amăgesc foarte des. Ascund chestia că vin de peste hotare. După două ore de stabilire a diagnosticului, aflăm de la el că: ‘Știți, dar la mine a venit nepoata de peste hotare’ sau ‘Eu am venit de peste hotare de vreo două-trei săptămâni.’ Și e suficient să fie unul. Și mai sunt pacienți care nu au clinică, adică sunt asimptomatici. Ei nu știu că sunt bolnavi și nici nu au de unde să știe, că n-au nici tuse, nici febră, nici dureri de cap.
Pe 19 martie am avut febră 37,5, cred că. Am crezut că e o viroză. A doua zi eram de gardă 24 de ore. Febra era cred că 38,5. Pe la ora 21.00 n-am mai rezistat și m-am dus la Spitalul de Boli Infecțioase să le spun că sunt lucrător medical de la urgență și că lucrez cu pacienți suspecți și să-mi facă testul. Acolo m-au întrebat de ce cred că aș putea fi infectat. Le-am spus că așa-i specificul muncii mele. Am și investigat în izolator vreo șase pacienți suspecți. Mi-au spus să mă izolez acasă, să beau antibiotice și să monitorizez febra și, în caz că situația se înrăutățește, adică simt că mă înăduș, să-i anunț. Și eu pe ei îi înțeleg, că știu cum e să lucrezi 24 de ore de gardă și să vină zeci de pacienți.
Acasă am stat două zile în izolare și am văzut că tusea nu se oprește. Am citit articole că nu-i indicat roentgenul în cazul COVID-ului, dar tomografia computerizată. Pe 24 martie, am făcut tomografia computerizată la urgență și am găsit pneumonie specifică COVID. Am rugat administrația spitalului să-mi facă test mie și [viitoarei] soții. Ea lucrează cu mine asistentă medicală. Nu avea simptome. Doar dureri de cap, fără febră, fără nimic. N-am plătit [testul], pentru că suntem angajați ai spitalului.
După asta m-am dus acasă în izolare, să aștept rezultatele. Pe 25 martie, pe la șase seara, m-au sunat de la Agenția de Sănătate Publică și mi-au spus că rezultatul e pozitiv. Și la mine, și la viitoarea [mea] soție. Atunci am simțit că mi-am pus în pericol familia, mai ales pe mama de 60 de ani, profesoară la pensie, cu care locuim într-o casă. Mama mea îmi știe profesia. Mi-a zis: ‘S-a întâmplat, s-a întâmplat. Ne rugăm să trecem toți cu bine și gata.’
Pe 26 martie dimineața, am sunat la 112 și am anunțat medicii că sunt infectat. Eu și viitoarea soție am fost internați la Spitalul de Boli Infecțioase. Mama a fost dusă, ca suspect, la Spitalul Feroviarilor. A stat acolo două zile și a aflat că este infectată și a fost transferată la Infecțioase. Mama și viitoarea soție erau într-un salon de patru persoane. Eu am stat într-un salon de la etajul doi, cu alți șase infectați.
Secția la ăștia cu COVID confirmați era închisă cu cheia. Noi aveam acces numai să ne uităm pe fereastră, de la etajul doi. Pe coridor, între saloane, se circula. Pe afară să te plimbi sau pe scaun în parc să stai, nu aveai voie. Unica plimbare era până la roentgen, în altă clădire. Eu de două ori am ieșit. Stăteam și așteptam, numai să fie testul negativ.
Medicii erau amabili. Unii dintre ei știau pe de rost analizele de șapte-opt zile în urmă. Veneau în fiecare zi, verificau și saturația, și tensiunea, și febra. Mai stăteam de vorbă. Dar e puțin personal. Se vedea că sunt foarte obosiți și cu tot cu măști. Încet, încet, o să se epuizeze și ei.
După trei zile de la internare, mi-a dispărut febra. Luam concomitent două tipuri de antibiotice și antivirale. Cel mai complicate reacții sunt la antivirale. Diareea. Dar, două-trei zile și, gata, nu mai sunt reacții. Acum pneumonia este tratată. Tuse mai am și acum uscate, dar am citit că poate să [mai] persiste vreo două săptămâni după tratament. Dar la toți e diferit. La viitoarea [mea] soție au trecut două săptămâni și ceva și tot nu face febră. Mama a făcut febră. În salonul în care am stat eu, pe unul îl durea burta, unul avea febră, unul îl durea capul, altul mușchii.
Oamenilor care nu stau acasă, nu le doresc să stea la spital. Nu le doresc să ajungă cum am ajuns eu. Eu sunt un caz fericit. I-am văzut pe alții transferați de la „Toma Ciorbă” la Spitalul Republican. Dădeau insuficiență respiratorie și…
Îmi pare rău de lucrătorii [medicali] care au decedat. Riscă. Dar eu în fiecare zi mă simt în pericol, pentru că mai lucrez și ca medic pe ambulanță. Sare cineva la bătaie, te amenință cu un cuțit, cu o armă. Cu pericolul îs deprins. Ideea e că nu se merită riscul. Întotdeauna mă întreb că avem pacienți sau solicitări ca și polițiștii, numai că noi ieșim la 65 [de ani] la pensie, dar ei la 40. Dar riscul de a primi ceva în cap sau de a te înjunghia cineva, e la fel de mare.
E un lucru care nu-i plătit. Ceea ce facem noi, nu se apreciază deloc. Guvernanții trebuie să investească în capitalul uman și în echipamente. La urgență, de exemplu, ar fi binevenite niște ventilatoare. Prin secțiile de reanimare unele ventilatoare sunt [deja] uzate.
Miercuri, 8 aprilie, am fost externat. Mai stau acasă alte 14 zile. Am întrebat de hotărârea asta a Comisiei Excepționale precum că infectările la locul de muncă să fie remunerate cu 16 mii de lei. Mi s-a spus de sus: ‘Nu te gândi, uită!’.
După 14 zile de carantină, dacă totul e bine, revin la serviciu. Și am să lucrez tot cum lucram – 24 de ore. După ce se termină pandemia, tot vreau să mă duc la lucru. Pe mine nu m-a împins cineva să fiu medic. Eu singur am vrut și niciodată nu m-am gândit să renunț.
.
*
„Noi, medicii, suntem pacienți mai obraznici puțin”
Svetlana Sârbu, 32 de ani, medic urgentist de patru ani
Marți, 31 martie, eram la serviciu când am simțit primele tuse. Seara mi-am măsurat temperatura, chiar dacă nu simțeam că am febră. Era 37,5. În rest, parcă mă simțeam bine. I-am telefonat domnului [Vasilii] Șovgur, șeful Departamentului de Medicină de Urgență, și i-am spus de simptome. S-a decis izolarea acasă și testarea în următoarea zi.
Eu am fost în contact la muncă și cu domnul Roșioru, primul medic urgentist infectat, dar, după cum am calculat zilele, nu iese. Eu eram ca medic responsabil de tură și nu prea puteam să merg în izolator pentru că trebuia să rezolv alte probleme organizatorice ce țin de spital.
Cred că m-am infectat de la un pacient fără simptome. Când vin pacienții simpli, noi suntem echipați cu măști, mănuși, ochelari și halat de unică folosință deasupra costumului chirurgical. Schimbăm la fiecare pacient mănușile și halatul. Iar masca, la fiecare două ore.
Nu m-am gândit că pot să mă infectez. Până în ultimul moment m-am gândit că nu sunt pozitivă. Noi ne imaginăm că, dacă suntem medici, suntem atotputernici și cu noi nu trebuie să se întâmple nimic. Îmi era frică să nu se infecteze părinții, că au patologii. Și la ei ar recurge mult mai grav. De asta și m-am stăruit să stau mai mult prin Chișinău, să nu mă plimb.
Cinstit să vă spun, eu nu știu cum ar trebui să arate un costum care să ne protejeze în totalitate. Chiar am fost echipați și [oricum] ne-am infectat. Dar am citit un articol despre medicii de la terapie intensivă și reanimare din Rusia, că li se dă ca la militari – lenjerie de corp, îmbracă echipamentul, lucrează cât au de lucrat, la ei sunt 12 ore de lucru, după care lasă echipamentul, pleacă în duș și trec în altă zonă, unde pot să îmbrace hainele lor.
La noi la urgență e altfel munca. Uneori nu ai timp să bei o cană de apă sau să mănânci ceva. Cu colegul te mai schimbi, dar nu poți sta mult, că e flux mare. Înainte erau mult mai mulți pacienți care se adresau cu orice problemă: dureri de cap, dureri de abdomen, alergii, căpușe, mușcături, traumatologice. S-a redus din ei. Dar, odată cu pandemia, sunt mai mulți pacienți cu febră, cu suspecție de COVID.
Au fost cazuri când lucrezi și pacientul să nu-ți spună din start că a contactat cu cineva pozitiv, că are febră sau că e venit de peste hotare. Dar după două ore, în care tu lucrezi cu el și s-a plimbat prin departament, îți spune: ‘Da, eu oleacă tușesc și oleacă am și febră, de vreo două-trei zile.’; ‘Ei și ce dacă eu m-am întors de peste hotare? Ce importanță are asta? Ce vă dă vouă asta?’.
La noi poporul nu e educat în privința asta. Sunt care își spun din start, dar alții vin cu dureri de burtă și el asta vrea să rezolve. Că face el febră și tușește două zile, pentru el nu este important. Măcar că în departament e peste tot încleiat anunțuri că: Dacă aveți febră, ați venit de peste hotare, anunțați! Nu toți sunt conștienți sau poate nu și-au dat seama că totul este serios, nu-i o glumă.
Pe 1 aprilie am dat probe pentru test, iar a doua zi dimineața, șeful departamentului m-a anunțat că sunt infectată. Primul gând, când am auzit asta, a fost că totul o să fie bine. Bine că locuiam singură. Soțul militar, cum a plecat pe 19 martie la serviciu, n-a mai [re]venit. Lor li s-a interzis să circule pe timp de carantină. Părinții, care sunt din Bender, nu i-am văzut de când s-a început carantina și nu am contactat cu nimeni. Eram acasă – la serviciu. Acasă, cum ajungeam, ștergeam suprafețele cu dezinfectante, iar hainele deodată le dădeam la spălat.
La 2 aprilie m-am internat aici, la Spitalul de Urgență, unde și lucrez. Când am măsurat febra, la internare, nu era. Mi s-a făcut și o tomografie, unde s-a confirmat că am o pneumonie, posibil provocată de virusul dat. Primele două zile am primit antibiotice, după care mi s-a spus că am o formă ușoară și nu mai este necesar. Febră așa și n-am mai făcut.
Acum iau doar antivirale. Fiecare pastilă are reacție adversă, dacă citim prospectul, dar fiecare om suportă diferit. Unul e mai sensibil, altul nu. La mine a fost un disconfort în abdomen, deoarece antiviralele sunt foarte puternice. Dar am primit și medicamente ca să stopeze toate chestiile date și mă simt bine.
Noi, medicii, suntem pacienți mai obraznici puțin. Dăm o mie și una de întrebări: De ce așa, dar nu așa? Dar de ce așa tratament, dar nu altfel? De ce acum antibiotic?
Acum suntem izolați în saloane și cu apropiații vorbim doar la telefon. Dimineața ne trezim, facem baie, așteptăm să ne aducă de mâncare, mâncăm, bem pastile. Televizor nu este, dar nici nu avem nevoie. Cred că n-aș privi știrile, deoarece tot Facebook-ul este plin de știri. Dar așa, stăm la un ceai de vorbă.
Vreau să-mi văd soțul și rudele. Părinții nu i-am văzut de vreo două luni. Cu soțul vorbim zilnic, îmi spune că totul o să fie bine, o să trecem și peste asta și așteaptă mai repede să mă însănătoșesc. La soț totul este bine și mă bucur că n-a fost pe acasă, ca să contactăm în perioada asta.
Oamenilor le-aș transmite să stea acasă, ca noi să putem lucra să fie totul bine. Iar guvernanții ar trebui să înțeleagă că în sistemul medical trebuie de investit. Trebuie investiții în toate spitalele, că nu este un spital [mai] prioritar.
Ca om, conștientizez că ar trebui să mă izolez, ca nimic să nu se atingă de mine pe timp de pandemie, dar, ca medic, înțeleg că singură mi-am ales profesia și ăsta mi-i lucrul. Nu ne-am așteptat că vor fi jertfe. O să stau acasă doar cât o să-mi prescrie medicii. Apoi o să ies la serviciu, deoarece colegii au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de susținere, că, dacă o să-i lăsăm…
.*
„Să sperăm că, până în toamnă, terminăm”
Irina Bujor, 30 de ani, medic urgentist de patru ani
Cum s-a început epidemia, când veneam de la serviciu, chiar dacă eram la volan, purtam mască, mănuși și soluție dezinfectantă. Acasă, nici nu-mi îmbrățișam copilul. Făceam stânga-împrejur la baie. Toate hainele într-o parte, tot timpul eram cu soluție dezinfectantă pe mânere, aeriseam camera. Nici nu știu de câte ore mă spălam pe mâini. Stăteam în casă, nu ieșeam nicăieri.
Sincer, când veneam acasă, îmi era dor de copil. Credeam că, dacă fac o baie și mă dezinfectez, m-am spălat de tot și nu mai sunt o sursă de infecție. Și nu mă mai protejam de copil, ce să ascund… Îl îmbrățișam. Mă străduiam să nu-l pup, dar, ca mamă, nu mă puteam abține să nu-l îmbrățișez după 24 de ore în care nu l-am văzut.
Cred că m-am infectat de la un pacient. Noi făceam triaj. Întrebam pacienții dacă au fost în contact cu cineva în ultimele săptămâni. Și, dacă aveau simptome, automat îl puneam în izolator și ne echipam în combinezon și îi investigam. Eu în izolator am fost doar ca responsabilă de tură și arătam infirmierelor sau asistenților medicali cum să îmbrace echipamentul corect. Dacă plecăm în izolator, acolo trebuie să stăm izolați cu pacientul șase ore până se schimbă tura alt medic.
Acum sunt internată în același salon cu Svetlana Sârbu. Eu am fost în tura de gardă cu ea pe 31 martie. Ea a zis că are tuse și a măsurat temperatura. La o oră după ce ea a văzut că are febră și a vorbit cu șeful de departament ca să se izoleze acasă și a doua zi să revină să facă testul, mi-am măsurat și eu temperatura. Aveam 37,4. Cu toate că eu nu simțeam deloc febra. Nu aveam niciun simptom care să mă pună în gardă. Am sunat șeful de departament și m-am izolat acasă. Și l-am mai rugat, dacă avem posibilitate, să fie testat și soțul, pentru că în fiecare zi intru în contact cu el.
A doua zi, eu, soțul și Svetlana am făcut toți trei testul. Soțul, care nu e medic, și Svetlana erau pozitivi, iar eu eram negativă. Când s-a început epidemia asta, am avut niște simptome de parcă mi-am pierdut vocea. Febră n-am făcut, am început doar să tușesc, dar, pe fon de antivirale, timp de 3 zile mi-a trecut. Și am început să mă gândesc dacă nu cumva am suportat deja virusul și am făcut anticorpi, dacă soțul e pozitiv și eu negativ.
Ei au fost internați, iar eu am vorbit cu șeful de departament să fac testul repetat, deja a doua zi. Pe 2 aprilie am făcut testul repetat, pe 3 aprilie s-a confirmat și m-am internat.
Sincer, de mine și de soț nu îmi făceam așa griji, pentru că suntem adulți și conștienți. Mai tare îmi făceam griji de familia mea, pentru că, cu câteva zile în urmă, fusesem acasă ca să-l duc pe copilul meu de trei ani. Și am fost în contact cu copilul, cu părinții de 55 și 60 de ani și cu bunica de 73 de ani, că toți locuiesc în aceeași casă. Mama are probleme cu inima. Bunica, probleme cu tensiunea. Și așteptam să treacă mai repede astea 14 zile de la contactul cu noi ca să știu că-i tot bine. Și le-am zis să măsoare febra de trei ori pe zi, să ia antivirale.
M-am învinuit că trebuia să duc copilul la părinți când imediat ce s-a început epidemia, ca eu să pot să lucrez liniștită. Și, dacă mă îmbolnăvesc, mă îmbolnăvesc eu, o persoană, că suntem organisme tinere. Dar o să ieșim și din asta, e mare Dumnezeu. Asta a fost o lecție pentru mine, pentru că mi-am pus în pericol toată familia. Dacă va fi totul bine, pe viitor o să procedez altfel.
În prima zi de internare nu am avut niciun simptom. A doua, a treia și a patra zi am făcut febră până la 37,5. Mai sus nu s-a ridicat. Cu toate că la radiografie și la tomografia computerizată a plămânilor era totul curat. Primeam tratament sub formă de antivirale și vitamine. Antibiotice n-am primit deloc. De la antivirale e normal să mai ai dureri de burtă și diaree. Asta o zi, două. Până azi, efecte adverse nu mai sunt. Medicul vine și ne administrează de două ori pe zi – dimineața și peste 12 ore. Eu, ca medic, întreb ce ni se pune, ce ni se dă, dar, după ce se explică, nu mai dăm întrebări.
Pe cetățeni i-aș ruga să reziste să stea acasă, să nu să se pună în pericol pe ei și pe alți oameni. Că, odată ieșind afară, am văzut că tinerii se echipează mai mult cu măști și mănuși decât bătrânii, care sunt mult mai supuși riscului. Izolarea e unica șansă care ne-ar putea salva cât de cât. Măcar să stopăm riscul îmbolnăvirilor și a transmiterii bolilor mai departe.
Salariul a rămas același. Spuneau că vom fi remunerați dacă intrăm în contact cu cei infectați sau dacă ne infectăm la locul de muncă. Ar fi o idee să ne remunereze. Eu îmi trimit copilul la țară, [dar tot] trebuie să-mi întrețin familia, să mă izolez, să nu trebuiască să-i las pe ei să trăiască în apartament.
E greu când mă gândesc la familie, dar e ușor, pentru că sunt cu colegele mele. Cu ele vorbim, mai spunem o glumă, mai povestim și timpul trece. Și, când vorbesc cu cei de acasă și îmi spun că totul e normal, primesc putere pentru fiecare zi.
Știu că o să fie mai bine, când o să se termine numărul deceselor și a îmbolnăvirilor. Să sperăm că, până în toamnă, terminăm. Măcar să credem. Primul lucru pe care o să-l fac după pandemie o să merg să-mi văd familia. Și, după asta, o să revin la muncă. Dar, în primul rând, să fim sănătoși.
.
*
„Doamne ferește, nu m-am gândit vreodată să las lucrul”
Andrei Dolghii, 54 de ani, medic endoscopist de 29 de ani
Un coleg de-al meu din Secția endoscopie a fost infectat. Eu am fost testat pe 31 martie, pentru că am fost în contact cu el, ca șef al secției. Nu am avut nici un simptom. Colegul meu a avut și stă internat în Spitalul nr. 2.
Eu nu știu precis dacă am fost în contact cu pacienți infectați. O dată am lucrat cu un pacient suspect, care a povestit că a venit din Italia. În Secția de internare, domnul [Vasilii] Șovgur, [șeful Departamentului de Medicină de Urgență,] a spus că poate are COVID-19 și eu, și sora medicală, ne-am echipat în combinezoane, măști, ochelari speciali.
La noi se apelează cu hemoragii interne, când are ulcer, rană șii patologii de la care, odată cu complicațiile, apar hemoragii. Și noi face tot ce putem ca să le oprim prin aparat. La locul de muncă purtăm măști și mănuși. Mănușile le schimbăm la fiecare pacient, măștile de două ori în zi. Și înainte de pandemie am lucrat mereu cu mănuși, pentru că noi introducem în gura pacientului un dispozitiv.
Pe timp de pandemie, la noi în secție sunt doi medici care fac gastroscopia pacienților internați în mod urgent. Investigații programate noi nu facem. Când pacientul tușește, e un risc foarte mare de infectare. Dar, Doamne ferește, nu m-am gândit vreodată să las lucrul. Lucrăm și mai departe. Ăsta-i lucrul nostru. Nu am nicio boală cronică. Îmi pare rău pentru moartea colegilor medicali, la fel cum îmi pare rău de toți oamenii. E o tragedie.
La 1 aprilie m-am internat direct din spital. Nu m-am simțit rău nicio zi. Eu n-am simptome deloc. Dacă pacientul nu are probleme clinice, că eu am fost investigat, nu are pneumonie, este luat sub supraveghere. Îmi dau vitamine. Stau în salon cu încă un pacient care tot nu prea are simptome. M-am gândit că totul va fi bine.
Acasă locuiesc cu soția și copilul de 16 ani. La ei totul e bine. Părinții sunt din Chișinău, tot în izolare, în apartament. De vreo trei săptămâni nu i-am văzut. Rudele le duc mâncare până la ușă și pleacă. Ei clar că mă susțin. Le-am spus deodată că sunt infectat. Ei sunt amândoi medici, de asta înțeleg totul.
Cât stau la spital, citesc. Am citit despre pandemie, cum trebuie să prelucrăm aparatele noastre. La mine fiica lucrează medic rezident ORL în București și ea tot îmi trimite literatură.
Este prima dată când m-am infectat la locul de muncă. Sunt un pacient ascultător. De restul nu știu, pentru că nu avem voie să ieșim din salon, nici până pe coridor. Dar corect fac. Ne uităm pe geam. De hrănit, ne hrănesc pe loc. Nu-i restaurant Michelin, dar… E așa, ca la spital. Am internet. Privesc știrile. Cu medicii care administrează tratament vorbim colegial.
Mulțumesc mare tuturor medicilor, chiar dacă mulți dintre ei îmi sunt colegi și lucrăm de mulți ani împreună. Mai ales medicilor din blocul cu intervenții chirurgicale merită plecăciuni. Pentru că ei chiar sunt în prima, prima linie. Și asistentele medicale, și infirmierele, și medicii. Toți care lucrează acolo.
Acolo este organizată o sală de operații specială, dacă pacientul cu COVID se internează cu o boală chirurgicală. Apendicită, de exemplu. Este o sală specială numai pentru această categorie a pacienților. Și au echipament special. Sala de operație este în Secția de reanimare. Medicii reanimatologi trebuie să poarte costum sută la sută ca să fie protejați. Că acolo e foarte greu. Îmbrăcați în combinezoane și lucrează patru-șase ore în acest echipament. Greu.
Mă gândesc că o să scăpăm de acest val mai degrabă decât până la toamnă. Dar nu sunt virusolog și nu pot să fac prognoze. De asta trebuie să stăm acasă, în carantină. Pandemia a venit și o să plece. Dar oricum va fi un pic.
Și mai știu că medicina nu poate fi ieftină nicăieri în lume. În medicină trebuie să investești bani. Și să-i investești permanent, dar nu uneori. Și atunci nu o să fie haos și alte probleme. Dar nicio țară din lume nu a fost gata pentru această pandemie. Fratele meu locuiește în SUA și îmi povestește că nici măcar SUA, care sunt dezvoltate, mai ales în domeniul sănătății, oricum s-au trezit nepregătiți. Este un stres pentru toată lumea.
Iar oamenii care merg să facă frigărui în pădure, trebuie să pornească creierul și să se gândească că nu este doar despre propria lor sănătate, dar și a rudelor și a apropiaților și a tuturor oamenilor. În toată lumea nu trăiesc proști care le vor răul. Trebuie să asculte ceea ce li se spune.
După externare o să dezinfectam totul acasă. Iar după pandemie, lucrăm mai departe. Eu nu pot să stau acasă.