Vadim ȘterbateSatul Cosăuți, din preajma Sorocii, este faimos pentru cariera din zonă și nu numai. De aici se extrage piatra din care se fac diverse sculpturi și elemente arhitecturale ce înfrumusețează multe localități, biserici și mănăstiri din Republica Moldova și chiar de peste hotarele ei, în special din România și Ucraina. În atelierele întemeiate la intrarea în Cosăuți activează vreo 50 de meșteri și ucenici care transformă blocurile de piatră brută în sculpturi cu forme și mărimi pe gustul fiecăruia.
.
Atelierele sunt un fel de muzee în aer liber, iar exponatele se schimbă des. Cele finisate urmează să fie luate de cei care le-au comandat, iar în locul lor apar altele. Piatra la care lucrează meșterii este din Cosăuți și Egoreni, sate învecinate de unde se dobândește o rocă asemănătoare.
.
.
Mai mulți meșteri din Cosăuți poartă numele de familie Lozan, iar câțiva au fost botezați Ion. Așa că adesea apar confuzii când unii, în căutarea unui Ion Lozan, ajung din greșeală la alt Ion Lozan. Cel mai în vârstă dintre ei s-a născut acum 78 de ani și este cel care a reînviat tradiția cioplitului în piatră în acest sat de pe malul Nistrului.
Ion Lozan a plecat din colhoz după un conflict cu președintele, căruia și astăzi îi este recunoscător, fiindcă astfel a „devenit om” – și-a creat prima cooperativă din sat în care se ciopleau monumente din piatră. Mai târziu, cooperativa a reorganizat-o în ONG-ul „Regele Pietrei”, nume care i s-a lipit când era caracterizat de unii clienți sau colegi.
El este cel care ia în primire bucățile masive de piatră aduse din carieră. Își amintește cum, pe timpuri, piatra era adusă cu căruțe speciale târâte de boii sau cu săniile, dacă era zăpadă. Astăzi piatra este transportată cu camioanele. Meșterul le sortează pe loc și, dacă pentru mulți acestea sunt doar niște lespezi oarecare, el deja vede sculpturile care se ascund în ele. Este nevoie doar de un cioplitor iscusit ca să le descopere.
.
.
Însă totul începe de la idee. Mai întâi, aceasta se transpune cu creionul simplu pe o hârtie, apoi, pas cu pas, desenul prinde contur și în piatră. Sculptorul nu are voie să greșească. Este de ajuns să bată strâmb cu ciocanul în daltă și totul se duce pe apa sâmbetei. „Ctrl+Z aici nu există. Totul trebuie calculat, chibzuit, când încă sculptura se află doar pe hârtie. Mai ales că materia primă este foarte prețioasă, mai scumpă chiar și decât munca pietrarilor”, zice cu mâhnire Ion Lozan.
.
.
Cel mai gălăgios și lent utilaj din atelier pare a fi un fierăstrău automatizat care intră primul în contact cu piatra. Utilajul gigant taie cu dinții săi groși încet și răbdător în piatră până aceasta primește forma necesară pentru a fi trimisă pietrarilor. În funcție de suprafața care trebuie prelucrată, mecanismul poate tăia zeci de minute și chiar ore întregi o singură bucată de piatră. Locul este udat încontinuu cu apă, pentru ca metalul să nu se înfierbânte.
.
.
.
Îndeletnicirea meșterilor din Cosăuți se transmite din generaţie în generaţie, iar unii ucenici o învață de la cei mai buni sculptori din sat. Bunelul lui Ion Lozan a fost pietrar. Tatăl la fel. Iar unul dintre feciorii săi este mâna lui dreaptă în atelier. Mulți dintre pietrarii care au deja atelierele lor sau muncesc la alții au fost ucenici și au trecut prin atelierul lui Ion Lozan. Nu s-a temut niciodată de concurență, fiindcă înțelege că anume aceasta face ca, de la an la an, lucrările și ideile tuturor să fie din ce în ce mai bune.
A început de la daltă și ciocan. Bătea de dimineață până în seară în piatră, până aceasta prindea contur și se transforma, dintr-o rocă rece, într-o figură ce bucura ochii iubitorilor de frumos. Cu dalta și ciocanul mâinile oboseau repede. Se odihneau mâinile, se odihneau instrumentele, apoi iarăși răsuna valea Cosăuțiului. Cioc și cioc. Când obosea și mai tare, mâna meșterului lăsa ciocanul și lua creionul, schițând pe ce avea la îndemână ideile care-l năpădeau taman atunci.
.
.
Criza brațelor de muncă se simte și aici. Printre „ucenicii” cei mai ascultători sunt trei computere conectate la câte un strung care „muncesc” cu zor alături de oameni. Rostul lor este să creeze semifabricate pe care oamenii le perfecționează manual. Mai mult, strungurile pot să sculpteze zeci de elemente identice, elemente pe care mâna omului nu le poate face la fel.
Feciorul Veaceslav transformă ideile schițate de tatăl său pe hârtie în proiecte digitale, iar strungul, ghidat de computer și monitorizat de om, modelează din piatră aproape orice figură.
.
.
Pe lângă lucrări tradiționale, în curtea atelierului și-au făcut loc sculpturi mai deosebite. Avantajul folosirii utilajelor moderne nu este doar în modelele deosebite ale creațiilor din piatră, ci și în timpul de realizare, care s-a micșorat de mai multe ori de când dalta și ciocanul a fost schimbate pe instrumente mai moderne.
Unele dintre utilajele din atelierul său sunt „made in Cosăuți”, cu un reductor adus de la un incubator, cu un val împrumutat de la o combină și cu rulmenți scoși de pe un Jiguli. Și totul se combină și lucrează perfect, de parcă au fost create unul pentru altul.
În primii ani la Cosăuți se făceau preponderent pietre funerare și răstigniri, de au umplut cam toată Moldova. Următorul pas au fost lucrările mai complicate: intrări, icoane, carnizuri, capiteluri și alte lucruri frumoase pentru mănăstiri.
.
.
Mașina sa îmbină funcțiile unui birou și al unui atelier. Aici primește comenzile, prezintă schițele viitoarelor monumente și petrece mult timp pe drumuri. Trece foarte des Prutul și merge pe la mănăstirile pe care urmează să le împodobească cu sculpturile sale. Află istoria lor, analizează stilul arhitectural al elementelor prezente, ca monumentele și elementele de la Cosăuți să se înscrie „în peisaj”. Uneori ajunge cu Skoda prin locurile în care tatăl și bunicul său transportau cu carul cu boi monumentele cioplite de ei.
.
.
Cel mai important examen este atunci când oamenii vin să vadă cum s-a realizat în piatră ceea ce au comandat și își iau „produsele”. Una dintre compozițiile la care a lucrat cu angajații săi în pleacă spre satul Sămășcani din raionul Șoldănești. Tot acolo, în curtea bisericii, a fost instalat, anterior, bustul din piatră de Cosăuți al voievodului Ștefan cel Mare. Zice, mai în glumă, mai în serios, că „cel de sus mă ține deoarece mai am de lucru pentru biserici și mănăstiri”. Sculptorii așează cu grijă în microbuz și ultimele elemente la realizarea cărora au muncit din greu.
.
.
Între timp, Ion Lozan desenează din fugă schița unui monument funerar. Adaugă câteva elemente noi – idei cu care a venit la el o femeie. Astfel, chiar și o piatră de mormânt devine o creație artistică. Deși monumentul există deocamdată doar pe hârtie, meșterul își închipuie deja cum va arăta cioplit în piatră.
.
.
Încă un element este gata, face verificările de rigoare și răsuflă ușurat. Totul e așa cum a fost comandat. Chiar un pic mai bun. Schimbă câteva vorbe cu colegii săi, apoi povestește ceva cu haz. „Că, de, oamenii nu-s ca piatra, au suflet și trebuie să mai râdă un pic când se satură de răceala pietrei”. Mai dă câteva indicații și-și i-a rămas bun. „Cam atât pentru astăzi. Pot merge mulțumit acasă”.
.
.
La o masă de piatră savurează în liniște ceaiul gânditor. În jur fiecare decorație ne amintește că suntem în curtea unui pietrar. De fapt, a unui Meşter Popular.
.
.
Chiar și acasă nu-și găsește astâmpăr. De când a descoperit internetul, cotrobăiește în căutarea noilor idei, figurilor deosebite și a ornamentelor de tot felul pe care, peste puțin timp, le va adapta și proba pe piatră.
.
.
O nouă zi și noi drumuri. Ion Lozan iese din sat și se oprește la crucea de pe deal. A făcut-o îndeplinind ultima dorință a părinților săi. De fapt aici, acum mai multe decenii, se găsea o altă cruce pe care sovieticii au îngropat-o în asfaltul drumului. Așa că a cioplit alta, în memoria celor deportați și a celor morți în cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent de armata și etnia pe care au avut-o. O înconjoară și pleacă cu sufletul împăcat. Mai are încă multe de făcut.
.
