Rkațiteli

La 7:30, în fața casei lui Mihai stau parcate cinci mașini sovietice, o furgonetă albă și un tractor cu remorca jerpelită. Stăpânul, un bărbat de 1,90 metri, în chipiu, scurtă albăstruie, blugi și galoși, tocmai iese pe poartă. Se plimbă de la mașină la mașină cu pași repeziți, vorbind cu oamenii îngrămădiți în ele. Apoi își face socoteala că nu mai poate zăbovi și le dă semn din cap că-i timpul. Cei de la volan pornesc motorul. Roțile stârnesc praful și pornesc în grabă spre dealul cu Rkațiteli.

Între timp, în remorca tractorului, galbenă cândva pe exterior și acoperită cu inox pe interior, urcă Nina. Femeia, o brunetă în haină sport albastră și cu o basma bej înflorată pe cap, se așează pe o căldare, care scârțâie sub greutatea ei, și se prinde cu mâinile de bordul din fața remorcii, umezit de ceața matinală și de mustul strugurilor cărați în ajun. Zdrăngănește cu tot cu găleată ba în dreapta, ba în stânga, prin hopurile din sat, prin gropile de pe șosea și pe cele de pe câmpurile țăranilor, vreun sfert de oră. Trage basmaua pe urechi, când aerul rece îi bate în față. Mai face glume despre „cât e de bun drumul aici” cu cei doi bărbați urcați și ei în remorcă. Dar nu uită să stea cu ochii în patru și să se proptească în piciorul stâng, când tractorul cotește la dreapta, sau în cel drept, dacă o ia la stânga. Și mai are grijă să se aplece, când trec pe sub copacii de nuci, și mijește ochii să nu-i nimerească vreuna dintre gâzele care zboară pe contrasens.

Nina și Mihai merg la cules Rkațiteli, un soi de struguri albi originar din Georgia, de 17 ani. Au 75 de ari de viță-de-vie plantată prin ’81 și moștenită de la tatăl femeii care, la rândul lui, a primit-o de la stat după destrămarea URSS.

Acolo, la marginea satului Andrușul de Sus din raionul Cahul, printre cele 22 de rânduri de viță-de-vie, Mihai a descoperit că „viața te învață să lucrezi cu pământul de nevoie”. Tot acolo a învățat că, „dacă-l lași pârloagă, te râde lumea din sat”. Și tot acolo a încercat să se convingă pe sine că, „pe unde ne hrănim pe noi, pe unde-i mai hrănim pe alții, dar țăranul tot timpul speră că va fi bine”.

Nina și Mihai au tăiat de cu seară bucăți de carne și le-au fiert. Nina a mai preparat scrumbia cu ciuperci și a pus-o la frigider, iar Mihai a hrănit cei aproape 20 de iepuri și cele câteva orătănii.

Și s-au culcat.

Cu noaptea în cap erau în picioare. Nina – ca să pună hrișca la fiert, Mihai – ca să hrănească iepurii și orătăniile.

Apoi au învelit într-o pătură castronul de 25 litri cu hrișcă, au cărat tot ce-au avut în mașina lor – un Jiguli sovietic de culoare bej, au umplut un bac din metal cu apă și l-au cocoțat în remorca mașinii.

Pentru Nina și Mihai este o zi decisivă, care se tot repetă timp de 17 ani. Este ziua în care vor culege strugurii și vor putea cântări toată munca lor de un an.

În toamna lui 2018 au cules 17 tone de struguri. Cantitate care i-a bucurat și uimit în același timp. Asta pentru că, într-una dintre zilele de la sfârșit de septembrie 2014, Mihai s-a trezit dis-de-dimineață și a mers pe câmp. Voia să vadă cum arată vița-de-vie după o ploaie cu grindină. Butucii, frunzele, strugurii, totul era distrus. Se întâmpla cu o săptămână înainte de a culege roada.

S-au apucat să aleagă ce era mai bun, cu gândul s-o vândă la cumpărătorii din sat, dar nu au vrut să le primească marfa. „O zis că-i urâtă. Ei, zic, Dumnezeu cu voi!”. Au făcut vin și l-au vândut, ca să-și scoată cel puțin cheltuielile de pe chimicale.

În următorii ani a trebuit să o curețe în februarie și să lege lăstarii în martie. A mai trebuit să o stropească o dată cu piatră vânătă și var, apoi a doua oară, deja cu un procent mai mic de concentrat, să o prășească, să o stropească cu chimicale, după care să o mai prășească o dată.

Așa au ajuns să culeagă șapte tone în 2015, 12 tone în 2016, 14 tone în 2017 și deja cele 17 tone în 2018.

.

*

Ajunse pe câmp la 7:56, din cele cinci mașini sovietice, furgoneta albă și tractorul cu remorca jerpelită coboară 30 de oameni. Nina se grăbește spre Jiguli și înșfacă o pungă violetă cu chifle. Mihai ia o sticlă cu apă dulce și o cană și, împreună, merg printre oameni cu micul dejun. După, muncitorii își împart patru rânduri și se împrăștie de pe ambele părți.

Tractorul parchează la mijloc și așteaptă căldările cu poamă. În preajmă așteaptă un al doilea tractor, gata să-i ia locul imediat ce remorca primului va fi plină.

Între cele patru rânduri aleargă, de ici colo, Andrei, Mihai și Ilie. Andrei e în cămașă în pătrățele, Mihai – în tricou albastru, Ilie – în costum sportiv roșu. Azi ei sunt „grușiși” (hamali – din rusă).

La 8:10, a noua căldare plină cu struguri este răsturnată în remorca tractorului. Apoi se pierd cu număratul.

– Un om o zis că o să numere căldările. Da’ s-o așîbit (a greșit – din rusă) așela, râde un muncitor.
– O murit acela, râde vecinul de cules.

În mai puțin de oră, partea din față a remorcii este plină până la refuz. Mihai urcă deasupra, înșfacă o furcă și împinge strugurii mai în spate. Își mai îndreaptă spatele, din minut în minut, respirând adânc și ștergându-și fruntea istovit. Din boghițele care i-au nimerit sub galoși țâșnește must.

Pe rânduri, muncitorii trec la taclale.

– Moldovenii îs cei mai harnici!, zice o femeie cu basma pestriță din primul rând.
– Da’ ce, îți pare că toți? Nu-i pădure fără uscăciuni!, i-o întoarce o femeie din față.

Alături discuția duce spre cui ar trebui să aparțină Aeroportul Internațional Chișinău.

– Aeroportul trebuie să fie al statului, e hotărât un bărbat în chipiu.
– Și pământul o fost a statului, acum e al omului, intervine ironic unul dintre hamali.

Pe al treilea rând se vorbește despre Europa și Chișinău.

– Iaca, zic că amu trăiesc rău, că nu-i ca-n Europa…, începe discuția bărbatul la costum sportiv.
– Mai bogați ca-n Europa suntem!, afirmă dârz un muncitor.
– O zis că Ceban vrea să ajungă primar să facă orașul modern. Șăzi, ăi, ghinișor! Când ajungi într-însul, pute, da’ nu…, schimbă tema de discuție bărbatul în tricou albastru.

Iar pe al patrulea rând se insistă pe muncă.

– Hai, dați căldarea ceea, se strigă din stânga.
– Nu deșartă, măi! Dă-o plină!, i se răspunde din dreapta.
– Căldareaaa! Matincă cineva nu tare vre să muncească, râde un bărbat cât stă cu mâna întinsă spre un hamal.

.

*

Când prima remorcă este plină cu vârf, Mihai urcă și se face comod la margine. Tractoristul pornește motorul, cedând locul celui de-al doilea tractor. În zece minute ajung la marginea satului și urcă pe platforma unui cântar. 2 tone și 750 de kilograme. Bat palma pentru 2,40 lei per kilogram și merg să descarce poama într-o altă remorcă.

La întoarcere pe câmp, Mihai scoate câteva cu sticle cu bere și apă dulce. „Să șițî sănătoși!”, răsună de printre rândurile pe unde trece el. Oamenii duc la gură cana din sticlă transparentă, o dau peste cap cu poftă, încrețindu-se de la gustul amărui, după care se șterg cu dosul palmei.

– Și nagruskî (greutate – din rusă) la stomacul ista. Pivă (bere – din rusă) cu poamă…, râde bărbatul în tricou albastru.
– Chiochi Gale, pivă rece?, întreabă Mihai.
– Asta-i ceai!, o ia peste picior prietena ei.
– Ceai de toamnă, îi răspunde ea, cât duce cana spre gură. Să fiți sănătoși și Domnul să vă ajute!

Aproape de 10:00, a doua remorcă ia drumul cântarului.

Când muncitorii de pe vreun rând înaintează mult înaintea celorlalți, astfel încât hamalii nu mai pot să culeagă căldările pline și să le care la tractor concomitent, vocea lui Mihai îndeamnă pe ton ironic: „Mai ajutați și pe ceilalți. Vedeți că aici nu-i la colhoz. Aici e la SRL”.

Mai bine de opt ani în urmă, Nina și Mihai au mai cumpărat alături 37 de ari de viță-de-vie. Însă o mare parte din ea era uscată. Au scos-o și au sădit nuci. Într-o perioadă s-au mai gândit să înlocuiască și via lor tot cu nuci. Sau cu aluni, că-s mai scumpe. Dar s-au răzgândit: „E prea târziu pentru mine”.

Pe la 11:20 și a treia remorcă e plină. Motorul pornește și tractorul o ia în direcția satului.

La ora 12, vocea Ninei răsună de după frunzele de viță-de-vie.

– Ce facem?
– Mâncăm!, răspunde o femeie de la un capăt de rând.
– Lucrăm, i-o taie alta din partea opusă.
– Tu nu întreba, intervine Mihai.
– Ne îngreunăm pe urmă, îi explică Nina.

În cele din urmă decid să continue culesul. Mai au șase rânduri.

Mihai caută sticla de bere. O găsește la umbra unui nuc rătăcit printre vița-de-vie, îi scoate capacul, toarnă în cană și trece pe la fiecare muncitor. Nina îi calcă pe urme cu punga violetă. Oamenii dau peste cap băutura, își șterg gura cu dosul palmei și-și iau din pungă o chiflă, să alunge gustul amar din gură.

A patra remorcă e plină la 12:20. Ultima pentru cântar. Totalul – 10 tone și 860 de kilograme de struguri vânduți cu 26 de mii de lei.

.

*

Galina, una dintre muncitoare, găsește într-un butuc un cuib. Îl ia cu grijă și-l pune în basma, să nu-l strivească până termină munca. Din strugurii care au mai rămas de cules, 450 de kilograme sunt adunați în saci – pentru un sătean venit pe câmp la cumpărături. Tot în saci ajunge și puțin peste o tonă de struguri – pentru un pedagog din Cahul cu care Mihai se înțelesese să i le livreze la poartă. Restul e pentru must. La 14:03, când este golită ultima căldare, remorca tractorului e plină doar pe jumătate.

Atunci Nina, ajutată de o femeie, întind în mijlocul drumului o bucată lungă de peliculă transparentă împăturită de câteva ori, în loc de masă. Potrivesc bucăți de material bej în stânga și gri cu alb în dreapta, în loc de scaune. Lasă pe colțuri pâine feliată, ketchup și muștar. Apoi scot din remorca Jiguli-ului castronul cu carne și două containere din plastic cu ardei dulci copți în ulei, în timp ce Mihai ia ceaunul cu hrișcă.

În farfuriile din plastic nu întârzie să apară câte două linguri mari de hrișcă cu morcov, bucăți de carne, scrumbie cu ceapă, mazăre și ulei. Mihai înconjoară masa improvizată cu o sticlă de cinci litri plină cu vin roșu și le toarnă mesenilor pe rând. Unii își toarnă singuri câte o cană de bere din sticla de la mijlocul mesei.

Spre sfârșitul masei, Galina povestește că fusese cândva în vizită la o prietenă care avea mai multe cuibare în casă. Curioasă, a întrebat de ce le ține. Aduc bani, a fost răspunsul. „Iau, fa, și nu mi-ai zis și mie să-mi iau un cuibar!”, sare Maria, prietena ei de mai bine de 30 de ani, cu un soi de indignare ironică în glas.

Când Nina zărește că farfuriile s-au golit, iar muncitorii stau rezemați unii de alții cu mâna pe burtă, scoate la iveală o cutie plină cu înghețată.

În familia lor, înghețata are un loc aparte. Când s-au cunoscut acum 17 ani, Nina vindea la magazinul din sat, iar Mihai, care mai venea să-și viziteze bunelul, trecea pe la ea și-i cumpăra înghețată. „Știți cum, când să amăgești fetele?”, râde el acum. Iar după ce au cumpărat cei 37 de ari de viță-de-vie pe care au înlocuit-o cu nuci, foloseau înghețată ca să-și convingă fetele, Larisa și Mihaela, să-i ajute cu munca pe câmp. „Le zicem: Vreți înghețată? Hadeți la deal!”

Cam într-o oră, se adună oasele, se cară tacâmurile și se îndeasă masa improvizată în mașină. Un bărbat în geacă albastră și chipiu militar, nu poate sta nemișcat la auzul melodiilor populare care răsună dintr-o mașină, apucă o căldare din metal cu două mâini, o ridică deasupra capului și pășește în ritm de dans spre mijlocul drumului.

Galina, plecată mai devreme să verifice dacă n-a lăsat cineva vreo greutate în căldarea în care mutase cuibul găsit în vie, revine și nimerește exact în mijlocul scenei cu dansul căldării. Își ridică și ea mâinile în sus, unduindu-le ca niște ramuri bătute de vânt, face doi pași la stânga, doi la dreapta și chiuie de câteva ori voioasă, sub hohotele celor care îi privesc.

Când motoarele pornesc, oamenii își ocupă repede locurile. Care în remorca primului tractor, care în remorca celui de-al doilea, care în mașini. Nina urcă tot în remorca tractorului, iar Mihai – tot la volanul Jiguli-ului.

.

*

Unul dintre tractoare oprește în fața casei, așteaptă până se deschid porțile și bagă remorca în curtea strâmtă. Bărbatul în tricou albastru urcă, înșfacă lopata din mâinile lui Mihai și începe să arunce strugurii într-un zdrobitor electric din inox. Aparatul aruncă într-o parte ciorchinele, în timp ce boghițele sunt prinse de două macarale automate și zdrobite. De acolo, mustul curge printr-un furtun într-un vas din inox de peste două tone, numit lin la sud.

În jumătate de oră, ultima lopată de struguri ajunge în zdrobitor. După, mustul e lăsat să fermenteze trei zile în linul acoperit cu o peliculă, când e scurs și mutat într-un butoi din inox, iar tescovina dată la teasc.

Dintr- o tonă și 400 de kilograme de poamă adusă acasă au ieșit o tonă și 100 de litri de must. Stăpânii au vândut deodată unui omulean 750 de litri cu peste cinci mii de lei, iar din restul au degustat, pe rând, dintr-o cană, fiicele Larisa și Mihaela, prietenii și muncitorii din curte.

După câteva secunde de așteptare și dat din cap, semn de aprobare că-i bun mustul, ziua culesului viței-de-vie se încheie cu plata pentru muncă și strângeri de mână.

Mihai se ridică de pe marginea pragului unde stătea rezemat, îi conduce pe muncitori până în drum și se apropie încet de ușa Jiguli-ului. E nerăbdător să ducă strugurii pedagogului din Cahul.

De must nu s-a atins. De vin nici vorbă să bea. E convins că alcoolul nu duce spre bine. Are și o explicație pregătită pentru asta: „Când vezi pe unul beat și tu tot ești, stai și te gândești: Oare eu tot așa-s când îs beat?”.

Din totalul celor aproape 40 de mii de lei adunați de pe struguri, 12 mii erau deja cheltuiți pe chimicale, o mie de lei s-au dus pentru cei doi tractoriști, 900 de lei pentru hamali și câteva sute de lei pentru muncitori.

S-a ajuns la vreo 15 mii de lei investiți și la concluzia -„se poate de zis că am rămas la zero”, dacă mai pun în calcul munca de curățat, legat, stropit și prășit cele 22 de rânduri de viță-de-vie. Iar recompensa cea mare le este faptul că au reușit să prelucreze pământul, pentru că, „dacă-l lași pârloagă, te râde lumea din sat”.