Să vină sirienii, bețivii și Donbasul!

DERMENGI [TARACLIA]

„Să vină bețivii, sirienii și Donbasul, bre! Să vină cine o veni, numai să vină oameni!” Proptit în fața porții, moș Mihai își șterge stropii de sudoare de pe frunte, își încolăcește mâinile la piept și privește cenușiu către sat, pe sub șapca roz.

Câinele Cezar, cu coada plină de scaieți, se așează alături, lăsându-și limba să atârne până la gât, ca o cravată trandafirie. Două moțate roșcovane ciugulesc prin preajmă nepăsătoare. Prăbușirea satului le lasă rece. Din toată tărășenia asta, ele au doar de câștigat – iarbă grasă și gâze din belșug pe fiecare milimetru pătrat.

În schimb moș Mihai e supărat. Supărat și dezamăgit. Dezamăgit și înfricoșat. Satul în care s-a născut, a copilărit, a flăcăit, s-a căsătorit, a crescut copii, iar acum îmbătrânește, a rămas de dârvală. De tristețe și necaz, mai că-i vine să urle la lună. Ca lupii.

Dar la asta se pricep mai bine carnivorele care iarna încolțesc satul și îi fură animalele din ocol. „Numai nu dormim împreună cu ei”.  Asistă mut și neputincios, împreună cu ceilalți 20 de săteni, la prohodul așezării care cade tot mai adânc în hăul ruinării o dată cu fiecare om plecat, fie pe cealaltă lume, fie către ținuturi mai populate.

Soția sa Maria îl retează scurt cu privirea de sub ochelari. Dar nu zice nimic. S-a așezat pe prichiciul gardului la puțina umbră a viței-de-vie ce dă în drum și-și odihnește anii.

Moșul îi dă înainte cu păsul și arată spre casa acoperită cu oale roșii. Își stăpânește cu greu vocea mânioasă care bufnește de sub cutele adânci din colțul gurii. „Părinții mei au călcat lutul cu picioarele, au trudit la casa asta. Înainte nu era așa ușor să construiești o casă. Era sărăcie mare și greutăți. S-au adunat mulți săteni să-i ajute și cu doi boi au călcat lutul. Iar acum, casa asta curând va rămâne fără viață”.

Locuința soților Mihai și Maria e ultima din cele trei pripășite pe teritoriul fostului spital narcologic, închis în vara lui 2006. Instituție medicală care, ani la rândul, a fost sufletul satului. „Semăna mult cu un orășel medicinal. În jurul lui s-a construit, de fapt, localitatea. A fost o viață interesantă”, își amintește mătușa Maria de perioada în care ducea contabilitatea spitalului.  

Din cele 20 de suflete rămase în cătun, jumătate sunt foști doctori, administratori sau surori medicale. S-au aciuat în casele construite special pentru personalul instituției. Restul sunt copiii lor sau venetici. Îmbătrâniți, neputincioși, cu pensii mizere sau lucru temporar ca zilieri în satele vecine.

De la poarta lui moș Mihai, o cărare lată de-o palmă, străjuită de salcâmi umbroși, șerpuiește anevoios printre loboda și urzicile înalte și dese până se contopește cu un drum bătătorit de mașini și căruțe. „E strada Îndrăgostiților, strada principală a acestui spital”, explică Ludmila, o femeie făcută și plină de viață. E vecină de cartier cu moș Mihai. Casa ei e în capătul ogrăzii spitalului.

Strada Îndrăgostiților, o alee  lungă, umbroasă și umedă, îngrămădește, de-o parte și de alta, mai multe căsuțe pirpirii. Sunt blocurile spitalului de cândva. Acum dosesc șerpi, gângănii, mucegai, paturi, rămășițe de materiale medicale, ecusoane ale foștilor angajați. Toate puse sub lacăte grele și ruginite. Iar Ludmila e cea care a moștenit cheile. „Am fost administrator aici. Acum păzesc ce se mai găsește. Cu toate că bețivii au mai furat de prin blocuri ce au mai putut. Eu nu pot să mă lupt cu toți nebunii”.

Deschis după război, la început a fost orfelinat, după care, în ’76, l-au transformat în instituție medicală pentru dependenții de vicii. Femeia ține minte ca ieri cum arăta complexul spitalicesc: totul curat și pavat, alei pline cu flori, pe timp de noapte peste tot erau lumini, de parcă era ziuă, iar satul mișuna de lume. „Era plin cu oameni inteligenți. Mulți ruși. Veneau medici tocmai de la Moscova. Nu era un sat de țărani, căci majoritatea [locuitorilor] era personalul spitalului. Eram mulți”, suspină Ludmila după acele vremuri glorioase.

La ieșire, strada Îndrăgostiților se poticnește de-o poartă imensă și ruginită. Vizavi, paralel cu drumul care leagă Cahulul și Taraclia, satul Dermengi se întinde pe pantă. Câte o casă chircită, înțepată printre copaci și buruieni, se ivește pe ici-colo. Iar în vârful dealului tronează cimitirul. „Numai țântirim ne-a mai rămas”, smiorcăie femeia printre dinții ocupați cu mototolirea unui firicel de iarbă.

Cel mai în vârstă sătean are aproape 80 de ani, cel mai tânăr – aproape 50 de ani. Un cuplu de bunici au devenit părinții a trei copii, după ce mama lor a plecat la muncă în Turcia. Tineri în sat nu-s. Respectiv, de nunți și cumetrii nici pomină. Numai o înmormântare din anul trecut i-a adunat pe toți din Dermenji la un loc.

„Am pierdut speranța. Mâna asta de oameni sunt unicii locuitori. În loc de sat o să rămână o cruce mare. Cum s-au mai schimbat vremurile. Înainte plângeai să-ți dea o bucată de pământ, acum le lasă. Tinerii nu au la ce veni. Locuri de muncă nu-s. Grădiniță nu este. Unde să-ți duci copiii? Până în satul vecin, Moscovei sau Budăi, faci vreo 6-7 km”, explică Ludmila. Femeia are doi băieți de care-i desparte 20 de kilometri. Ambii au preferat să se ogoiască în Cahul. „Și-i înțeleg de ce vor la oraș. Să vină în jungla asta!?”

Unicele persoane care vizitează regulat Dermengiul sunt poștașul, când aduce pensiile, și un șofer care transportă pâine de la Cahul la Taraclia. „Dacă tot trece pe lângă noi, îl rog să pipăie (claxoneze – n.r.)  tare când ajunge în poarta spitalului și noi repede ieșim și ne luăm franzelele. E departe magazinul din Moscovei. Produse alimentare ne mai aduc copiii sau mai cultivăm noi prin grădină ce putem. Slava Domnului că avem oleacă de puteri”, răsuflă sacadat femeia.

Sunt izolați de restul lumii, iar socializarea se menține în granițele satului, activitatea de bază fiind vizitele reciproce. „Ne ducem nepoftiți. Dacă suntem doi oameni în cruce știm și fiecare când e născut. Duminica ne mai adunăm pe la cineva prin poartă. Iarna e mai greu, că drumurile sunt întroienite. Am rămas numai cu buruienele”, oftează Ludmila.

Neli, cea mai tânără locuitoare din Dermengi, se îndreaptă spre colină ca să-și aducă vaca acasă. E o femeie trecută de vârsta tinereții, ciuruită de soarele verii și găurită de vântul tomnatic. Îi vine greu să locuiască într-un sat de bătrâni, deși nu mai are mult și-i ajunge și ea din urmă.

„Pensionarilor le e mai ușor, primesc lunar ceva copeici, dar noi trebuie să lucrăm cu ziua în [satul vecin] Carbalia la pământ, la un lider. Pe ploaie, vânt sau ninsoare. La 4:00 mă scol ca să fiu la 6:00 în sat. Transport nu este. Și cu sapa nu câștigi tare mult. Bine că avem văcuța asta și mai am zakazuri (din rus. – comenzi) cu brânză”, se oftică femeia în timp ce se tot chinuie să scoată priponul înfipt bine în pământ.

Se spetește de dimineață până seara pentru o mie de lei pe lună. Duminica e pentru dereticat prin ogradă. Și mâncarea trebuie să o gătească la sobă, „când lumea civilizată demult o face la gaz”. Se odihnesc numai de sărbătorile mari: Crăciun, Paște, Anul Nou. Hramul satului nu-l sărbătoresc. „Cu cine?”

Ar prinde vreun concert la Casa de Cultură de 8 martie sau vreo horă de ziua satului Budăi, de primăria căruia țin, dar „7 kilometri ți-i lehamite să-i faci până acolo. Apoi 7 kilometri înapoi. Pe jos”, dă femeia dezgustată din mână.

În cele din urmă reușește să smulgă țărușul din strânsoarea pământului și, bucuroasă, trage vaca de lanț și pornește spre casă. Crede, ca și alți săteni, că spitalul este unicul colac de salvare al Dermengiului – dacă l-ar cumpăra cineva și ar construi ceva în locul lui, poate ar mai veni tineret, altfel „moare satul”.

Tot la spital a tras nădejde și primara Galina Terzi. Spune că s-a adresat pe la diferiți lideri, afaceriști, chiar și la Vlad Plahotniuc, dar nimeni nu s-a arătat interesat de fosta instituție medicală. „Am vorbit cu Valentina Buliga la o întrevedere în Cahul. I-am explicat că sunt locuri pitorești și nespus de frumoase, care pot fi reînsuflețite. Poate de construit vreun lagăr. Orice. A zis că o să se gândească, dar văd că e liniște. Recent am scris și lui Plahotniuc. Să vină măcar și să vadă satul. Nu am primit nici un răspuns”.

Recunoaște că e dificil să aduci proiecte într-un sat locuit doar de câțiva bătrâni. „Dacă ar fi mai mulți oameni, dar așa!? Tineretul nu o să vină aici, că nu e de lucru. Nici magazin, nimic. Toți aleg Cahulul sau Moscova. […] Păcat de locuri, păcat. Cât a mai fost spitalul, au mai fost și oameni…”.

LEORDOAIA [UNGHENI]

– Haida, Doina, hai! Ce ești așa puturoasă azi?

Vizitiul învârtește biciul în aer și-o pișcă de șoldurile-i grăsulene, în timp ce iapa fârnâie nervoasă bale peste zăbală. Colega Diesel își aude mai rar numele. Vizitiul o tot laudă că e cea mai ascultătoare și mai harnică.

Cu picioarele tremurânde și capul agitat puternic în mișcări ritmice de hip-hop, cele două cabaline își înfig cu putere copitele în pământ și trag căruța la Dealul Veverița. E al doilea cel mai înalt punct de pe teritoriul Republicii Moldova. Localnicii însă preferă să-i spună Dealul Poienii.

Vasile Bodrug, primarul comunei Hârcești, însoțit de Mihai Știrbu, inginerul cadastral, s-au văzut nevoiți să coboare. Drumul prin pădure e cleios și anevoios, mai ales când urci la deal. Când ajung în vârf, Doina și Diesel o iau ușor la trap. Creasta colinei e plină cu sânziene, albăstrele și cicoare. De sus, de pe culme, Codrii nu mai par așa severi și tainici.

Administrația Primăriei Hârcești a pornit de dimineață spre Leordoaia, o comună cu 20 de suflete care locuiesc sub o geană de pădure de la hotarul raionului Ungheni și Călărași. Cum drumuri de acces nu sunt, singura cale de a ajunge în satul din pădure e „pe de-a dreptul”, adică vreo 14 kilometri prin masivul forestier.

„Cu „Niva” nu ne pornim. Drumurile prin pădure sunt înfundate de ploi, iar soarele nu răzbate așa ușor ca să le usuce și riști să rămâi împotmolit, chiar dacă e vară. Așa că am ales să mergem cu căruța. De-ar fi să o iei primprejur, pe la Călărași, atunci faci 80 de kilometri”, își motivează  primarul opțiunea. Merge pentru prima dată, în 2017, să viziteze localitatea, chiar dacă vara înclină deja spre sfârșit.

După independență, Leordoaia a fost disecată juridic în două. Bucata mare a intrat sub tutela raionului Călărași, iar o extremitate minusculă – sub cea a raionului Ungheni, fiind pasată la balanța comunei Hârcești.

„Așa s-a împărțit hotarul încât trece prin marginea satului Leordoaia. Îi desparte un kilometru. O Leordoaie cu 400 de suflete e a Călărașului, cealaltă Leordoaie, cu trei case în cruce, așezate în pădure, e a Ungheniului. Să facem schimbări nu se mai poate, fiindcă asta ar însemna să dăm păduri și câmpii raionului Călărași. Neeee”, dă din cap a protest inginerul cadastral.

Căruța își continuă calea pe vârfurile dealurilor ciopârțite cu poiene pitorești și semănate pe coaste cu Codri ce străjuiesc solemn până pe piscuri. După vreo cinci minute de străbătut luminișuri de poveste, drumul se poticnește într-un desiș. Vizitiul coboară și pune talaghirul la roțile din spate. „Se începe o vale mare, adică gata, am ajuns în Leordoaia noastră”, preîntâmpină acesta.

Câteva sute de metri și se arată primele case. Poteca întunecoasă se luminează brusc. Căruța oprește într-o poieniță tăpșită. „Iaca și centrul Leordoaiei”, anunță vizitiul. Maria, cea mai bătrână locuitoare, își face apariția dintr-un câmp de-alături, doldora de zmeură. O urmăresc doi copii de grădiniță care târâie, de labele din față, un câine obosit. „Nu dau eu pădurea pe nimic. Aici trebuie să muncești ca să trăiești. Pădurea te hrănește, dar numai dacă nu dormi”, spune veselă femeia de 65 de ani.

S-a obișnuit prea mult cu aceste locuri sălbatice. Când merge în oraș după cumpărături, i se pare că a nimerit pe-o altă lume, o doare capul și nu vrea decât să revină cât mai rapid în aceste pustiuri umbrite și sihăstrești. Iarna trecută a petrecut-o la fiica sa în Italia. Nici acolo nu și-a găsit astâmpăr. „Să fi fost mai aproape, o luam pe jos”.

De când se ține minte au trăit așa: lunar merg în oraș și-și fac plinul cu produse alimentare. Iar dacă pâinea se termină mai repede decât au făcut ei socotelile, atunci coboară la magazinul din Leordoaia Călărașiului.

„Cu cimitirul suntem în Leordoaia din vale, medicul de familie vine de două ori pe săptămână de la Cornești (raionul Ungheni – n.r.) tot aici în vale, unde suntem luați la evidență și noi. Dacă se face unuia rău tare, chemăm ambulanța. E drept că, atunci când e vremea rea, ne ducem în vale că ei nu se pot urca la noi”, povestește Maria despre felul în care se descurcă locuitorii pădurii.  

Unica nemulțumire a femeii este drumul până la Primărie. Nu mai este tânăra care, pe vremuri, pornea cu noaptea în cap și mergea pe jos, prin pădure, 14 kilometri, doar ca să ridice vreun certificat. Acum e nevoită să coboare în Leordoaia din vale, pentru a lua microbuzul spre Călărași. După, trebuie să schimbe transportul ca să ajungă la Cornești, iar de acolo prinde o mașină de ocazie ca să ajungă la destinație.

„80 de kilometri. Cheltui 100 de lei. Jumătate din pensie. De asta mi-am trecut pensia la Hârjauca. Am pe cap cu o problemă mai puțin. Numai de ne-ar face drumul până la Bahmut – 5 kilometri prin pădure și câmpii – ar fi minunat. Chiar nu ne-ar mai trebui nimic”, se confesează femeia.

Primarul sare și încearcă să-i explice că e greu să aduci proiecte în astfel de sate. „Cum să deschizi o grădiniță, când sunt 20 de oameni și trei copii, iar populația aici tot scade?” Cât despre reparația unei porțiuni de drum, „ar trebui milioane”.

La sfat se alătură Andrei, un bărbat trecut de 40 de ani cu o figură blândă ce emană numai ghidușii. Cară de pe deal o ladă plină cu zmeură de mărimea căpșunilor. „Ieri am fost la piață la Călărași și am vândut vreo 70 kg. Am dat-o foarte repede și încă mai am de cules”, zice bărbatul mulțumit de afacere.  

Are doi copii, ambii plecați la muncă peste hotare. A rămas cu soția și amândoi „trag în plug” ca să nu moară de foame. Ograda cuplului e plină cu orătănii, prispa ticsită cu conserve și compot, iar ferestrele înțesate cu mușcate.

Gospodarul pornește a enumera beneficiile de a locui în pădure. „Avem zmeură multă. Culegem ciuperci. Chiar ieri, când mă întorceam de la piață, am tras o fugă și am umplut un coș de ciuperci și soția a dres o tocăniță. Un borcan de ciuperci îl vindem iarna cu 100 de lei, că sunt din alea împărătești”, povestește bărbatul în timp ce-și scoate telefonul mobil și arată o fotografie în care pozează cu o ciupercă de vreo 2 kg.

„O-ho-ho!”, se miră primarul, de rând cu inginerul și vizitiul.

Andrei se înfierbântă și continuă. „Primăvara împletesc coșuri și le schimb pe grăunțe. Am dat anul acesta 14 coșuri pe 300 kg de grăunțe. Iaca așa trăim noi aici”.

Majoritatea locuitorilor din Leordoaia au vârstele cuprinse între 30 și 50 de ani. Lucrează, fie prin oraș sau prin satele vecine, fie se ocupă cu mici afaceri de familie.  

Anastasia, o femeie trecută de pragul tinereții, dar încă în formă, locuiește într-o casă arătoasă și îngrijită poziționată chiar la ieșirea din sat. A lucrat câțiva ani la Spitalul Republican din Chișinău, unde obținuse postul de infirmieră în sala de operații. În cele din urmă a trebuit să renunțe.

„Mă duceam în fiecare zi la tren pe jos. Șase kilometri. A fost insuportabil. Era vreme când adormeam la muncă. Păcat, foarte bun lucru, dar mă ucidea drumul tare. La trei de noapte mă sculam și la opt intram în smenă (tură – din rus.). Vara asta m-a vizitat o fostă colegă. S-a crucit când a văzut cât făceam pe jos. Și încă prin pădure și câmpii”, își amintește Anastasia.

Ca și ceilalți săteni, familia femeii se hrănește din Codri. „De foame nu murim. Însă la zarabotcă nu mă duc. Nu vreau să-mi destram familia. E drept că am fost mai mulți tineri și era interesant. Eram o droaie de copii când plecam la școala din Leordoaia să învățăm. Mulți s-au împrăștiat. Acum am rămas tot mai bătrâni”.

TOMEȘTII VECHI [GLODENI]

„Iaca, chiar în poarta mea, pe vremuri, a fost centrul satului. Oamenii se adunau la joc și era mare veselie, dar acum nu a mai rămas nimic, doar temeliile caselor”. Gheorghe Vădăoi, un bătrân alb la cap de 80 de ani, arată cu mâna spre oaza durdulie de buruian sălbatic care a cotropit nu doar centrul satului, ci întreaga localitate amplasată chiar pe malul Prutului.

Se așează pe scaunul cârligat din fața porții și privește abătut în zare. Orizontul, năpădit și el de verde, a înghițit și drumurile principale de acces, pe care cu greu le mai deslușești. Sunt mai degrabă niște pârtii bătătorite sfios de picioarele sătenilor ce șerpuiesc ca niște naiade viclene prin vegetația abundentă. Acum îți răsar clar în față, iar peste câteva secunde dispar și, în loc să dai de colțul casei care iaca-iaca ți se ițise în cale, te trezești înconjurat de urzici gigantice cu frunzele ca niște cuțite tăioase.

Cătunul, care odinioară număra aproape o sută de oameni, cu școală și magazin, astăzi e invadat de dâmburi cocoșate ca niște polipi de verdeață. Sunt ruinele caselor inundate de apele Prutului în 1969, dar și a celor părăsite de sătenii care au luat drumul pribegiei, în căutarea unui trai mai bun, explică moș Gheorghe.

Dacă în ‘69 satul a fost inundat de apă, acum a venit rândul buruienelor. Din marea de verdeață, numai cușmele caselor mai plutesc la suprafață. Îți ajung exact degetele de la mâini pentru a socoti toate gospodăriile rămase în viață – Mutilică, Cioclu, Cazacu, Vădăoi, Negritu, Loghin, Grosu, Pilat, Liuti, Dolghi. În total, 20 de oameni, dintre care mai mult de jumătate sunt bătrâni încovoiați de ani, griji, uitare și sărăcie.

Jumătate dintre gospodării formează centrul satului și sunt prinse în strânsoarea unui laț de buruian care-i izolează de restul sătenilor. Mătușa Valentina, o bătrână cu părul nins și sprâncenele argintii, spune că nu-și mai recunoaște satul. „Tare puțini am mai rămas. Și așa ne spuneau părinții, încă pe vremea Soiuzului (URSS – n.r.): «O să vină timpurile când o să rămâneți unde și unde câte un sovietic și, când o să vă întâlniți, frați de cruce o să vă luați»”. Așezată pe prispa casei, sloboade mâinile în poala halatului și privește la satul digerat de sălbăticiune.

Se plânge pe roșcatele șirete care colcăie prin jurul cătunului, și vara, și iarna, zburătuindu-i somnul și transformând-o într-o sperietoare. „Au pus ochiul de ani buni pe satul nostru și ne mănâncă găinile. Nu am fost două zile acasă și mi-au înhățat două porumbace, hoțomancele. Dacă satul ista nu se vede din burian”.

Un bărbat trece prin fața porții. Bătrâna pune mâna streașină la ochi. Deși nu vede bine din cauza vârstei, dar și a soarelui care-i taie lumina ochilor, îl ghicește după constituție. „Aaa, e ginerele vecinei. De-am’ îi cunosc pe toți. Dacă suntem puțini”, zice blând și-și lasă capul în piept.

Își ia ciomagul noduros, ca și ea, și pornește să prezinte satul. „Ai să te rătăcești printre balaurii aceștia”, zâmbește mătușa Valentina cu gura descuiată. Iese pe poartă și-o ia înspre casa lui Gheorghe Vădăoi. Din când în când ridică bățul în văzduh și arată spre dâmburile de pământ: aici a fost casa lui cutare, aici a lui cutare.

Trece de câteva movile până dă de un pod îngropat într-un lan de urzică și răchită. Se avântă într-o luptă cu buruienile vânjoase și le doboară la pământ cât ai zice pește. Mâinile și picioarele, dezgolite până mai sus de glezne, i se înroșesc instantaneu. „Las’ că face bine la reumatism”, constată ca pentru sine.

Puntea, două bârne scorojite, ce trosnesc din încheieturi înainte să pui piciorul pe ele, e urmată de-o cărare care-și taie loc pe lângă o fermă de vaci. Bătrâna povestește că un omulean din localitatea vecină a cumpărat locul de casă, apoi a adus vreo 40 de vite și „iaca și ferma satului”.

De după mini-ferma de cornute se zărește și casa Evgheniei Negritu, cea mai în vârstă locuitoare din sat. Deși gospodăria e în buricul târgului, e dosită și ea de ochii lumii. Doar acoperișul din stuf a rămas neobliterat de buruian.

Bătrâna de 91 de ani râde cu gura știrbă, căscând-o până la urechi. Spune că își dorește să trăiască până la adânci bătrânețe și că e un noroc să ajungi până aici, chiar dacă în sat nu a mai rămas aproape nimeni. „Asta o să ne îngroape pe toți”, îi ține isonul mătușa Valentina, privind-o atent pe sub streașina ochilor verzi. La sfat se alătură și vecina Ileana, o femeie cu forme, robustă, dar un pic mai tânără decât suratele sale.

„Tu știi câte boli au dat peste mine!? Am chiorât la nici zece ani. M-am lecuit cu sânge de hulub. Uite ce bine văd. Când ne duceam la furat pe deal la colhoz, mergeam împreună cu o naparnică (din rus – colegă). Eu vedeam bine, dar ea auzea bine”, povestește bătrâna, răcnind voios.

Murdăria din casă a coborât din prin toate ungherele și castroanele pline cu stricăciuni și a urcat și pe gâtul bătrânei, sleindu-se și pitindu-se până sub unghiile lungi. E singură cuc. Nu are pe nimeni. Din aristocrata de pe perete, îmbrobodită într-un șal de lână și cu un zâmbet luminos de actriță celebră, a rămas o mânecă de femeie care s-a baricadat în propria-i ogradă, hăcuită de ghearele bolii și a singurătății.

„A fost un sat întreg și pot să-ți spun la fiecare temelie cine a șezut, dar e mult de povestit. Multe case au fost aici, numai temeliile au rămas”, constată și Evghenia. Anunță că trebuie să-și facă somnul de amiază și se retrage în dormitorul plin de mizerie. E una dintre bătrânele care nu are nici soț, nici copii. Doar o nepoată o mai vizitează și-i aduce medicamente, iar vecina Ileana are grijă să-i cumpere pâine de la magazinul din satul megieș, Bisericani.

Celelalte două bătrâne se văd nevoite să se împrăștie pe la case. La despărțire, în loc de „La revedere”, Ileana aruncă cu amărăciune: „Am rămas ai nimănui, Valentino”. 

Pe o potecă din dosul casei Ilenei apare și Ecaterina Mutilică. A vizitat o cumătră. Împreună cu soțul ei formează cea mai tânără pereche din sat, ambii atingând vârsta de 50 de ani. „Noi credem că o să fim ultimii locuitori ai Tomeștiului. Pe de-o parte e bine aici – e multă liniște și aer curat. Mai ales că avem și o pădurice în apropiere. Dar, pe de altă parte, cum suntem cei mai tineri, fiecare bătrân, când nu poate ceva, ne cheamă pe noi să-i ajutăm. Știu toate bolile și necazurile lor. Iaca chiar ieri am dus la punctul medical din Balatina o bătrână, cu căruța Ilenei. N-ai ce-i face, dacă suntem o mână de oameni. Păcat de sat. În movile se vor transforma și casele care au mai rămas”.

SLOBOZIA-MEDVEJA [BRICENI]

Dimineața. Nici o arătare pe cărările satului. Și-o liniște de cimitir care sufocă. Doar o orchestră de vrăbii s-au pitit în plopii de la intrarea în cătun și se ceartă cu maestrul dirijor – un hulub gras și dungat. Însă gâlceava e și ea pe șoptite. Cele mai palide adieri de vânt devin prietenii fricii.

Satul, croșetat dintr-un șir de case răsădite pe dreapta și pe stânga, seamănă ca două plutoane de execuție aliniate față în față într-un rând. Drumul cândva central e acum o cărare bătătorită, camuflată de arborii și arbuștii care au pus stăpânire pe zonă. Regine le sunt buruienile de diferite înălțimi și ranguri.

Casele, cu bretoane mari de vegetație, trădează cu ușurință dacă mai adăpostește sau nu vreo suflare de om. Prima casă e împopoțonată cu câteva acareturi – locuibilă. Următoarele trei – pustii. A cincea și cea mai gătită – locuibilă. A șasea – o glugă de coceni mucegăiți.

Centru satului e o poieniță luminoasă mărginită de șesurile Ucrainei și o fântână stearpă. O stână la dreapta și alta la stânga – afacerea unor tineri din satul vecin, Medveja, aflat la o distanță de 4 kilometri. Pe fundal dorm mașini agricole, mai noi și mai vechi. În față se zărește căminul cultural. Fără un perete, fără uși și ferestre, cu țiglele cedate.

Colea Titov, un mujic de 60 de ani, slab, flocos, nebărbierit, cu dungi de slim pe gâtul încrețit și roșu răsare de la o stână. Se stăpânește într-un toiag de cioban. Dinții gălbejiți îi bufnesc de sub mustățile rare și țepoase. „Aici suntem doar 20 de suflete. Toți bătrâni și pensionari. Cei mai tineri sunt o pereche de 55 de ani, restul au între 60 și 85”. Nu-și mai amintește când s-a jucat ultima nuntă în sat. De naștere, nici pomeneală.

Pornește agale spre turma ascunsă după un tractor și-un ZIL și-o mână pe șes.

Slobozia-Medveja nu are nici grădiniță, nici școală, nici magazin. Nici măcar biserică. Doar cimitir, pierdut pe un deal din apropiere, dar și acela fără activitate – ultima groapă a fost săpată cu vreo 25 de ani în urmă.

După mica înviorare din centrul satului, împestrițată cu oi, berbeci și ciobani, urmează un déja-vu. O casă înțoțonată cu antenă parabolică și acoperită cu mușchi verzi, cleioși. Fără poartă, cu gardul prăvălit și iarba până la genunchi. E a lui Colea Titov, ciobanul.

Următoarele trei case – pustii. Urmează o bătrână, apoi iar o casă pustie. Iar o bătrână și încă o casă pustie. Apoi gospodăria unui cuplu. Tot de bătrâni. Și, în final, urmează, mai mult pe stânga, decât pe dreapta, câteva case cu aceeași bătrâni și bătrâne. Sunt ultimele din sat.

Aici, deasupra unui lac ascuns în spatele stufărișului semeț, se întinde o fermă de vaci și încă una de oi. Doar aici mai fumegă o clară nuanță de viață. De viață animalică.

În grădina unei case coșcovite, mătușa Liuba stârpește buruianul din cartofi. Povestește că satul a ajuns de nerecunoscut și că mai are „olecuțică și aici va veni sfârșitul lumii”. „Toți avem harmanuri (grădină – n.r.) cu legume. Cine mai poate ține și câte o văcuță. Zina și cu Jenia au și cal. Existența ne-o ținem din pensii și culturile de pe lângă casă. Cu satul ista gata-i. Cine o să vină să trăiască aici? Cernăuțiul e la 80 de kilometri și tot tineretul s-o mutat acolo. Să stea aici și să moară de foame?! Ce aș mai putea adăuga despre Slobozia-Medveja?”, ridică din umeri bătrâna de 82 de ani și zorește sapa mai departe.  

Slobozienii sunt majoritatea de etnie ucraineană. Satul, format acum 100 de ani, a atins culmea dezvoltării în perioada de glorie a colhozurilor sovietice. „Era și grădiniță, magazin, cămin cultural și vreo sută de oameni. Toți aveau de lucru – care pe deal, care șofer, care tractorist, dar acum, ne numeri pe degete. Aș vrea să mă mut în Medveja, că acolo este biserică, dar nu las eu gospodăria și mahalaua. Aici am crescut”, spune ferm, din dosul porții, Zina Cibrii, vecina de vizavi a mătușii Liuba.

E miercuri și ceasul bate ora amiezii, așa că femeia de 66 de ani se gătește de mica plimbare până în centrul satului. E unica „dvijenie” (mișcare – din rus.) săptămânală care adună laolaltă toți locuitorii.

Bătrânele ies timide de după porțile ce stau să cadă. Liniștite, cu ochi tânguitori de prizoniere ale unui sat muribund, se strâng în fața unei case care se odihnește pe fund și pufăie bondari pe ușile și ferestrele vraiște. Cufundate în iarba din ogradă, așteaptă ca niște văduve de război resemnate. În cârje, cu papucii șovăind și hainele pocite, cu timpul oprit în loc pe obrajii veștezi, tot măsoară, cu ochii umflați de bătrânețe, colbul drumușorului central.

În fața casei pustii parchează un pirojok alb (pateu – din rus., poreclă dată unor automobile utilizate pe larg, în special în perioada sovietică, pentru distribuția în cantități moderate a mărfurilor de larg consum). Din mașină iese vânzătorul Vasile și, în grabă, își expune marfa pe o măsuță portabilă – doi saci cu pâine, detergent, săpun, două bucăți de cârnaț, o cutie cu biscuiți, un boț de unt și apă dulce. Marfa o aduce de la magazinul său din satul Medveja.

Bătrânelele stau cuminți, cu sacoșele strânse în mâinile încrucișate pe burtă, și analizează produsele înșiruite. Apoi se uită la puținele bancnotele mototolite și-și fac socotelile. Atracția zilei e, ca de obicei, pâinea. O privesc cu lăcomie mocnită, știind că trebuie să le ajungă până miercurea viitoare. Dacă cineva a luat cu o pâine mai mult, lăsând pe altcineva cu mâinile goale, se întoarce îndărăt și-i întinde o franzelă. „Ține, că eu am trei, dar tu niciuna”, îi spune o bătrână unei alte bătrâne, care zâmbește ca un copil. Îi mulțumește consătenei cu o plecăciune de cap și pornește spre casă.

În 20 de minute proviziile sunt împărțite, iar pungile și cărucioarele cu pâine pornesc molcom spre casele devorate de buruian. Zina Cibrii spune că, de se întâmplă ca cineva să rămână fără pâine până la următoarea zi de aprovizionare săptămânală, atunci se împart între ei. Nu se lasă de izbeliște. Pe lângă nelipsita pâine, femeia și-a mai luat și o sticlă de cvas. „Cu atâta ne mângâiem și noi”. Se grăbește acasă să soarbă o farfurie de borș cu lobodă și leuștean, gătit „chiar azi dimineață”.

Medvejenii spun că au noroc de Vasile, dar și de nea Jenică, bărbatul Zinei, care merge sâmbăta cu căruța la piața din satul Larga și le mai procură „delicatese”. În rest, pragul li-l calcă doar copiii, dar și ei sporadic. Ambulanța vine doar când o chemi, poliția – doar când se fură, primarul – când sunt alegeri, iar poștărița – în a doua zi a fiecărei luni, când le aduce pensia. Asta e toată socializarea bătrânilor.

„Cine ar veni să locuiască aici, dacă nu e nimic și nimeni? Nimeni nu are nevoie de niște bătrâni bolnavi. Pensiile abia de ne ajung să nu trăim doar cu apă. Ne rugăm toți ca niciunul dintre noi să nu moară ultimul. Doamne ferește să rămân ultima în sat. Asta îmi mai lipsea”, se crucește mătușa Manea, vârstnica localității, și se retrage, cu două franzele strânse la piept, în ograda pusă la răcoare de un nuc rotat.

INDIA [GRIGORIOPOL, stânga Nistrului]

Pe marginea șoselei care leagă Tiraspolul de Grigoriopol, câțiva comercianți de prune și piersici păroase bâzâie somnoroși sub nucii văruiți. Când se apropie un potențial client, îl ademenesc sfios spre fructele pârguite din găleți.

„India o căutați?, răspunde întrebător un omulean cu firele cărunte dosite sub o șapcă „Mercedes”. Cobori printre case, treci de Pakistan – așa numim noi capătul satului Butor, și, după ce tai lanurile de porumb și grâu, dai de India”. Se reazemă de-o „Lada” sovietică și-și încuie mâinile la piept, ca după un interogatoriu lung și obositor.

Drumul prăfuit curge printre un mănunchi de case modeste, alunecând spre o râpă stâncoasă. Cele câteva gospodării de sub panta pietruită și vărgată de mușchii arși de soare formează așa-zisul cartier Pakistan.

În față – lanuri de lucernă, grâu și păpușoi.

În depărtare, printre copaci solemni cu forme demonice, se ițesc coastele câtorva case chircite.

De-asupra – norii jucăuși peticesc drumul cu umbre de sfinți cu barbă lată.

La intrarea în satul India te întâmpină un cimitir părăginit. Nici crucifixul care domnește în zonă nu a scăpat de bălării. Are picioarele înfășurate grijuliu ca într-un giulgiu verde-cenușiu. Crucile, lăsate în grija coroziunii, sunt și ele îmbodolite cu buruieni. Liniștea mortuară e despicată de fâlfâitul unor hulubi. Alături, Nistrul curge în tihnă, străjuit de-un rând de plopi țepeni care mătură cerul.

Vaca Ioana, o roșcată cu cercei din plastic în urechi, aruncă bale când pe un șold, când pe altul. O tot sâcâie un roi de muște, dar din loc nu se mișcă. Stă cuminte și așteaptă până când mătușa Sonia îi va trage tot laptele din țâțele lungi și brune. Jetul alb țintește puternic pereții găleții, răzlețindu-se în picături care cad și se îneacă în spuma puhavă.

Bătrâna, gheboșită și cu capul sprijinit de burta vacii, icnește de oboseală. E amiază și încă mai trebuie s-o adape, să hrănească orătăniile, să mai dea cu o mătură prin curte. „Amuș se face seara și am tare mult de lucru”, constată mătușa Sonia.

Toloaca de lângă cimitir o hrănește cu iarbă mustoasă nu doar pe Ioana, ci și pe Dumana. Sunt puținele cornute care-i îndestulează cu lactate pe cei 15 locuitori ai Indiei.

Îmbrobodită cu o basma țesută cu fire de argint și îmbrăcată într-un halat albastru cu elemente psihedelice, bătrâna de 80 de ani crede că satul e condamnat să se stingă. „Dacă am avea drumuri și ar trage gaz, poate ar mai veni cineva aici. Dar nu cred. Nu vedeți și voi ce a rămas din sat?! Când m-am căsătorit, înainte de război, erau multe case și oameni. Acum totul e una cu buruianul. Noi suntem bătrâni și stăm așa. Deja cum ne-a veni moartea…”, spune mătușa ritmic și-o ușchește spre gospodărie, încovoiată de gălețile cu lapte.

După cimitir, drumul se bifurcă aproape perpendicular– străzile Frunză și Naberejnaia. Prima, mai luminoasă, începe cu o poartă cu delfini gata să le pice înotătoarele de la atâta rugină. De vizavi îi ține companie o surată din lemn rănită de ani și de carii. În spatele ei, un câine latră furios și se tot zbuciumă în legătoare, mai să se spânzure.

În pragul casei de lut, neîngrijită, cu ferestrele mici și vopseaua azurie crăpată, iese stăpânul. E un bărbat rotofei, îmbrăcat într-un tricou negru înmatriculat „I love America”. Se auto-prezintă drept Grișa, alias președintele Indiei, după ce un ziar local a publicat un reportaj din sat și l-a făcut vedetă.

Preț de câteva minute se chinuie să numere toți sătenii. „Baba Liuba, peste drum moș Vasile cu baba Gacița, baba Valea, Valoghea, ‘ghea Gheorghe cu ‘chea Polea, baba Sonia, Grișa, Liza, Lida și…”, se poticnește bărbatul, dar repede o drege. „În India nu sunt copii, ci pensionari. Cei mai tineri au 50-60 de ani, cei mai bătrâni au peste 80 de ani”.

Degradarea satului, în care acum jumătate de secol se adunau la club, la proiecțiile duminicale de filme indiene, aproape o sută de oameni, gospodăriile stăteau ca șipcile în gard, școala primară și biserica erau funcționale, la fel ca și lagărul de odihnă pentru pionieri, a început cu inundația Nistrului din 1969 și migrarea locuitorilor în Butor, povestește Grișa.

Pe urmă sărăcia a început să se instaleze tot mai comod în casele oamenilor, majoritatea fiind nevoiți să plece la muncă în Moscova. Așa a ajuns India să se aleagă doar cu instituții sociale în ruine, case dărăpănate și o ceată de bătrâni înarmați cu răbdare și familiarizați cu regresul.

„Măcar un magazin să avem. O dată pe săptămână ne ducem în Butor și ne aprovizionăm cu alimente. Drumurile sunt tare rele. Cum plouă, totul se înfundă. Stâlpii de electricitate sunt pe lemn și sunt putrezi. Degrabă nici lumină nu o să avem. Gaz nu vor să ne tragă, că suntem puțini. Mai sunt ceva case, dar multe sunt părăsite. Nu avem nimic”, trage Grișa linie, scărpinându-se la ceafă.

Ocupația de bază a indienilor e agricultura. Niciunul dintre ei nu are un loc stabil de muncă. Toți își mențin existența din pensii și din ce mai cresc prin jurul gospodăriilor. Totuși, bărbatul crede că satul mai poate fi reanimat, dacă s-ar investi capital în infrastructură și s-ar deschide un magazin și-o biserică.  

„E bine că avem plaja la un kilometru și aici se poate de gândit la ceva ca să ademenim tinerii. Dacă o să fie lumină pe drumuri, totul asfaltat și gaz, India mai are scăpare. Lumea s-ar întoarce din Tiraspol, și-ar cumpăra vile, dar așa… nu ai la ce”.

Bărbatul ne indică cu degetul arător spre drumul care se împotmolește tot mai tare în bălării. „Mergeți drept înainte și o să dați de centrul satului. Apoi în capăt o luați la dreapta și o să vă întoarceți înapoi pe strada Naberejnaia. Un kilometru încolo și altul înapoi”, o face Grișa pe ghidul  într-un tușit tabagic.

Încornorată cu arbori sălbatici, strada Frunză seamănă tot mai mult cu o potecă de pădure. Prin părți cu greu se mai deslușesc casele părăsite care abia de se mai țin pe picioare. Chiar și din cele locuite multe par să-și dea duhul – delăsate, fără porți și cu varul șters de vremuri.

În ograda unei case de lângă centrul satului, punct marcat de o cruce din lemn inundată de buruian, o bătrână de 70 de ani inspectează casa părintească. Mătușa Liza e fost pediatru și locuiește în satul vecin, Tașlîk. Vine rar în India, iar de când i-au murit părinții – și mai rar.

Vrea să vândă gospodăria infirmă cu 2.000 de euro, însă de jumătate de an oferta a rămas fără cerere. „Nu vor să o cumpere. O dăm cu tot cu mobilierul din casă – șase divane, covoare, veselă, las până și ciupicii. Cu părere de rău, nu vrea nimeni”, se tânguiește femeia care, grație acestui sat, a rămas cu porecla onorifică – Indira Gandhi.

„Veneam de la Tiraspol și i-am zis șoferului să oprească în India. El s-a supărat. Credea că-mi bat joc de el. L-am rugat atunci să oprească în Butor. Următoarea dată, când l-am rugat să oprească în India, mi-a strigat – Indira Gandhi, se apropie stația Dvs.!”, își amintește femeia râzând mustos.

La câteva case distanță, Lida, o femeie zdravănă, stă la sfat cu sora venită în ospeție. Ambele susțin în unison: „e bine aici de trăit, că e liniște, dar nu e civilizație”. Însă nostalgia vremurilor apuse oricum roade. „Au fost mulți oameni. Doamne, ce ulițe pline de copii erau! Era lume, se făceau jocuri. Acum nici copii nu mai sunt. Cât nepoții vin vara”, constată Lida.

După ce lasă în urmă poarta femeii, drumul mai defilează prin fața a patru gospodării – câte două pe fiecare parte – și se proptește într-un lan de porumb. O cotitură la dreapta și începe deja strada Naberejnaia. Ca și Frunză, e tot, de fapt, o potecă, doar că mult mai necioplită, plină de scaieți și case solitare devastate de pustietate. În ogrăzile celor trei bătrâni – unicii adresanți de pe Naberejnaia, nu se vede nimeni. E liniște.

Aceeași liniște care te înconjoară și la intrare.

Foto – Polina Cupcea