La salonul de frumusețe a mers de două ori în cei 36 de ani trăiți. O dată când a fost mireasă și, altădată, la cumătria unui copil. „Al meu când m-o văzut, mi-o zis: Eh, uite și Leuțul meu!”. În rest, se dichisește singurică. Atât cât îi permite aceeași uniformă albastră și nelipsitele bijuterii de serviciu – steluțele de maior care lucesc pe epoleți.

Natalia Prutean bate puternic în ușa unsuroasă și plină de jeg a unei case chircite din satul Bulboaca. Nu răspunde nimeni. Doar zgomotele înnăbușite, venite din interior, demască prezența locatarilor. Câinii roiesc prin jurul polițistei, mârâind încet. Femeia cu epoleți zmuncește ușa din nou. Nimic. Aruncă mapa cu documente subțioară și apucă clanța cu ambele mâini.

– Stăpână! strigă nervoasă Natalia, forțând ușor ușa.

Polițista vede cârligul gros din fier care baricadează intrarea de partea cealaltă. Zâmbește. Acum o săptămână, când vizitase căminul respectiv, se ciocnise de aceeași situație. Vâră stiloul prin crăpătura de un deget și saltă cârligul. Ușa se închină din țâțâni și Natalia, urmată de asistenta socială, pășesc înăuntru.

Nările se dilată instantaneu de la izul acru și iute de urină cu fecale ce năpădește din toate ungherele. De după pătura cleioasă ce acoperă ușa, apare stăpâna casei – Elena. E o femeie mărunțică de nici 30 de ani, cu părul lins, încolăcit într-un coc, adidași jerpeliți și haine soioase. Cu fața tuciurie și ochii tulburi, privește speriată la oaspeți. Natalia o dă la o parte și pătrunde în odaie.

Un prunc de două săptămâni doarme lin pe divan. În jurul lui, trei copii costelivi țopăie goi-pușcă. Parcă sunt niște maimuțe. Gesticulează haotic și scot sunete ascuțite. Mișulică, mijlociul de cinci ani, e cel mai zvăpăiat. O tot ține-n salturi de pe divan pe podea și înapoi, ridicând valuri de praf. Nici rugămințile mamei nu-l ogoiesc.

Sare pe patul din fier de lângă fereastră, se cațără pe pervaz și rânjește. Trage de perdeaua cenușie care cedează și se aruncă pe pat cu tot cu ea. Se zvârcolește sub țesătură, imitând convulsii epileptice.

Tulburate de peisaj, cele două funcționare înghit noduri. Natalia își revine rapid – cazuri de sărăcie extremă „sunt de la A la Z în toatele satele din Republica Moldova” – și inspectează odăița. Lângă televizorul din ungher vede câteva farfurii cu rămășițe de orez și pătrunjel.

– Când au mâncat copiii?
– La 9.00, răspunde mama picilor, stând rezemată de ușa din pal dinspre cealaltă încăpere.
– Acum e 11.00. De ce nu le-ai spălat până acum? Aștepți eu să ți le spăl? ridică vocea Natalia.

Aruncă o privire la plită. Ridică capacul unui castron fumuriu. Dă din cap aprobator. Ajunge la patul din fier și ridică țoalele. O ia în răspăr pe Elena – Vrei eu să-ți mătur și sub pat? De ce copiii nu-i duci la grădiniță? De ce nu speli copiii? De ce e „râs” în casă? Ție nu îți e rușine?

Cu vocea gâtuită de supărare, și asistenta socială îi ține isonul polițistei: Ai chemat medicul? L-a controlat pe acest mic? Să-mi aduci toate chitanțele pe ce ai cheltuit cei 3.000 de lei din ajutorul social. Lunar o să întocmim o astfel de listă. Așa nu se mai poate!

Femeia le privește cu nepăsare. De parcă are un voal pe ochii tulburi. Băiatul cel mare, Siriojică, bagă picioarele în hornul sobei, deși e destul de cald între cei patru pereți înțesați cu jeg. Ceilalți îl înconjoară. Sunt toți gri, de parcă s-au scăldat în cenușă.

Natalia întreabă de tatăl copiilor. Elena se covrigește în ușă și, îngălbenindu-se, spune că e plecat la lucru cu ziua prin sat. Sectorista o privește țintă câteva secunde.
– Dă-te la o parte!
– Dacă nu-i! țipă femeia convingător.

Polițista nu înghite gogoașa și intră în odaia alăturată. Teancuri de haine murdare sunt aruncate la întâmplare. Doi bărbați slabi se sprijină de pereții slinoși. Unul dintre ei, tatăl copiilor, are cearcănele înroșite, acoperindu-i jumătate din obrajii osoși. Companionul, fratele său, își ocupă mâinile cu o foarfecă mare. Lama obiectului ascuțit strălucește în odaia îmbâcsită de un miros metalic venit de la cănile umplute cu multe pachețele de ceai. Privesc cu dezgust spre femeia cu epoleți. Polițista recunoaște gesturile de intimidare și ridică ușor timbrul. Cearta capătă proporții.

– Tu ești tată? Bine că te poți f***a, da’ să ai grijă de copiii tăi, nu poți. Ia haidem în partea cealaltă!
– Eu o să-i dau una ș-o s-o ușid, nah**. Altfel nu înțelege. M-o zaibit (săturat – din rus. jargon) femeia asta! Nu vrea să facă nica: nici mâncare, nici să spele, explică bărbatul cu o voce plângăcioasă, urmând-o pe Natalia.

Mișulică îl vede pe tatăl său și începe să-i care pumni. Bărbatul îl apucă de o mână și-l aruncă pe pat. Copilul râde vesel, se scoală și, cu mâinile în sus, aleargă în cerc. Elena, așezată pe un scăunel lângă ușă, îl hâțână pe genunchi pe Vlad, băiatul de 3 ani. Natalia se mai calmează. Le pune ultimatum: „Peste trei zile sunt iar la voi. Eu așa rapăn să nu mai văd: hainele spălate, totul curat. Și tu să te duci la lucru! Altfel vă fac proces!”

Femeile ies din casă mânioase. E al treilea caz pentru ziua de azi. Dis-de-dimineață au mers într-o familie cu patru copii. Cel mai mare dintre ei, un băiat de 16 ani, a abandonat școala și vrea să se însoare. „Acum scriu avertisment, data viitoare – amendă de 400 de lei. Mai mult nu vorbesc!”, îi avertizează polițista și iese ca un uragan, pufăind nervi. A urmat apoi vizita unei bătrâne care a devenit mamă pentru nepoțelele sale de 2 și 3 ani, după ce nora sa le-a părăsit.

Asistenta socială o roagă pe polițistă să mai meargă în celălalt capăt de uliță, să viziteze o bătrână de etnie romă care a cerut ajutor social. Cazul le mai fură ceva timp, așa că amiază le prinde în ograda femeii. Iar Natalia mai trebuie să ajungă la secție, să-l interogheze și pe nea Tolică, să completeze registrele și să ducă la bun sfârșit și alte dosare survenite recent: un furt, un caz de violență în familie, o bătaie între frați și consum de substanțe nocive la școală.

* * *

De patru luni, Natalia Prutean lucrează polițistă de sector în satul Bulboaca din raionul Anenii Noi. În spate mai are 10 ani de muncă cu minorii și un an pe prevenire. Satul e destul de mare – 5.000 de locuitori, așa că își împarte responsabilitățile cu șeful ei de post, Grigorici.

În prima zi nu mi-au dat de lucru. Eu, să nu stau degeaba, am mai șters un colb, că era tare mult, m-am mai învârtit pe ici-colo. A doua zi îmi dau să completez niște foi. A treia zi văd că tot mă cocolesc și mă țin numai prin oficiu. I-am zis șefului: Dați-mi și mie materiale! Pe masa lui Grigorici erau o mulțime și tare mă enervam. Ei credeau că eu nu o să mă razbiresc (descurc – n.r.), își amintește Natalia.

Mărturisește că funcția de sectorist la sat are și părți bune, dar și părți rele. „A fost un caz, când am audiat părinții unui minor. Erau cunoscuți de-ai noștri. S-au supărat pe mine că i-am tras la răspundere. Însă, legea e lege pentru toți”, explică femeia.

Își iubește munca, deși lucrează cu un contingent „o-ho-ho” de oameni: audiază ba bețivi, ba bătăuși, ba agresivi, ba foști pușcăriași. „Și nu-i ușor, trebuie să nu te lași manipulată și să-ți fie jale de ei! Mai dai un pumn în masă, le mai arăți kăpăzăul (izolatorul – n.r.) mai ridici vocea, căci altfel, dacă văd că ești moale, ți se urcă în cap”, adaugă polițista.

Natalia e una dintre cele 191 de femei din Republica Moldova care s-au aventurat într-o funcție precum e cea de sectorist. Iar uneori genul face diferența. O recunoaște chiar șeful său de sector, Victor Brăilean. „E foarte bine să avem doamne în echipă. Sunt anumite măsuri pe care o femeie le abordează într-un fel, dar un bărbat – în altul. Eu nu i-aș fi zis Elenei de farfuriile nespălate, dar o femeie – zice. Totuși e o profesie grea. E amiază și eu deja am obosit, dar Natalia, când ajunge acasă, trebuie să fie și mamă la copii, și soție la bărbat”, explică Brăilean.

Polițista e înaltă și slabă. Picioarele lungi par interminabile de sub pufoaica albastră. Dacă o întrebi cum își menține figura, râde. „Care figură? M-am îngrășat cu 5 kg!”, și arată speriată la corpul zvelt de atletă.

A învățat la Liceul Internat Sportiv din Chișinău, la categoria „Sărituri în înălțime”. După ce a promovat bacalaureatul, în drumul ei s-au așternut doar două instituții de învățământ superior: Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport și Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, acolo unde au studiat frații mai mari pe care i-a copiat „întocmai!”.

În duelul educației a câștigat Academia de Poliție, înduioșată de istoriile fratelui despre antrenamente și exerciții cu arma. „Eee, cum să pierzi așa ceva?! Profesori sunt mulți, da’ femeie polițist – puține. Era ceva deosebit pentru mine”, povestește Natalia.

După patru ani de studii, în 2005, a fost repartizată la Comisariatul de Poliție din Anenii Noi. „Eram doar 2 femei din cei 140 de colaboratori”. De gelozia soțului așa și nu a scăpat. „Cel mai tare se enervează când sunt pe alarmă. Dacă mă aduce vreun coleg cu mașina civilă acasă, atunci îl rog să mă lase mai departe de poartă. Altfel se încep întrebările: da’ cine-i, da’ de ce cu mașina? Dacă mașina e a poliției, ap’ îi las să mă aducă până acasă. Serghei nu zice nimic”.

Serghei vorbește cu mândria despre soția sa. Totuși, când mai „băluiesc” cu prietenii, iar cineva dintre ei se adresează Nataliei cu – doamna Maior, doamna Natalia, iar lui cu – domnul Sergiu, bărbatul trage un pumn în masă supărat foc și strigă: „Ea e Natașa și eu Sirioja!”

Bărbatul polițistei lucrează peste hotare. În timpul apropiat trebuie să plece în Germania. Au trăit vremuri destul de grele – „În casa mea găseai numai macaroane și crupe”. Nu și-a pus în gând niciodată să-și urmeze soțul, dar, după o vizită de lucru în Suedia, „am dat la pașaport român”.

* * *

Ajunsă la sector, Natalia își face un ceai. Biroul în care lucrează îl împarte cu șeful său de sector. Un coleg de la Patrulare îi strigă că nu sunt croasanți la magazin și dacă merge un Napoleon. „Merge!”, îi strigă femeia în timp ce-și aranjează rapoartele pe masă. Ceaiul și prăjitura e tot prânzul polițistei.

Până vine Napoleonul, înregistrează cazurile în Registrul de evidență. Pe masa ei e o ordine „de fier”. Procesele-verbale de audiere stau în teanc aranjate colț la colț. Alături zace Codul Contravențional, înroșit cu marcherul la articolele 69, 104, 105. Cu astfel de cazuri se cioncește cel mai des – injuria, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor străine, sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului.

– Natașa, dă-mi un țâtramon (citramon – n.r.), o roagă colegul în timp ce-i întinde prăjitura.

Femeia îi zâmbește cu înțeles și-i înmânează pastila cafenie.

– Te doare tărtăcuța, ai?

Soarbe din ceai și completează un raport. E aplecată peste hârtia liniată ca la școală. Cuvintele aranjate înclinat le șoptește printre buze. Din coridor răsună muzică populară. Printre acorduri se deslușesc pași târșâiți. Natalia înmărmurește. „Nea Tolică!”. Reușește să iasă în coridor înainte ca moșul să apuce clanța ușii. Îl roagă să o aștepte 5 minute pe hol.

– Nu-l chem aici că îmi împute cabinetul. Acum e frig, nu poți să aerisești mult camera, dar după nea Tolică trebuie să ții o jumătate de zi fereastra deschisă, explică polițista printre îmbucături.

Își ia mapa din piele neagră plină cu documente și dispare în hol. La masa pusă chiar la intrarea în sector, un bărbat de nici 60 de ani ca vârstă, dar de peste 70 de ani ca înfățișare, stă gârbovit pe scaun. Cușma o poartă pe creștet, din cauza urechilor mari, care fac cât o jumătate de cap. E amețit de-a binelea. Împleticește cuvintele, dar încearcă să fie coerent. Urmărește cum Natalia scoate câteva modele de acte și trage un zâmbet pișicher.
– O să strici hârtia, Nătășică.
– Dap’ dacă faci bazaconii.
Suka (cățeaua – din rus.), bl*a, terfăloaga! Ea e de vină!
– Nu vorbi așa, că nu-i frumos. Și ești în sectorul de poliție…

Moșul a trăit în concubinaj cinci ani cu o „muiere dată dracului”. Acum, relația lor a luat sfârșit, iar bătrânul nu poate să o uite. „Eu încă așa fumeie bună la …, nu am avut niciodată”, explică bătrânul. Trece des pe la ea, dar vizitele se termină cu ferestre sparte, uși dezbârnate și lovituri cu vătraiul.

E chemat a patra oară la sector, în mai puțin de o lună. Natalia îl ascultă timp de o oră și, când îl tratează cu dojană, ca pe un tată, când zeflemitor. Bătrânul se jeluie că i-a dus concubinei toate lemnele de foc pe care le avea și acum îngheață în casă. Polițista îi ordonă să nu mai treacă pe la ea, că o să sfârșească la răcoare. Nea Tolică îi aruncă mânios: „Am să omor curva și mă duc la pușcărie!”. Natalia se îngrijorează. Își dă seama că moșul nu glumește. Bărbatul scoate o țigară fără filtru și o aruncă între dinții rari și negricioși.
– Iar te duci la fumat? strâmbă din nas femeia.
– Eu fumez de la 5 ani. Po staju’ (după stagiul – din rus.) de fumat, demult eram la pensie.

Râde hârcâit și iese șchiopătând afară. Natalia rămâne îngândurată. Se uită când la nea Tolică, care pufăie nervos în fața sectorului, când la chitanța completată. Moșul revine și se așează cu greu pe scaun.
– Fuuu, ce țigări fumezi?
– Leana.
– Semnează acolo.
– Nu văd.
– Bine că stacanu-l vezi.

Privirile blânde ale polițistei nu-l salvează de amendă pe îmbătrânitul șomer, care mai are mult până la pensie.
– Nea Tolică, ți-am dat cea mai mică amendă – 600 de lei.

Moșul muțește. Nu mai e așa glumeț ca acum zece minute. Se ridică anevoios. Vestea îi taie mersul și mai tare. Se oprește chiar în pragul sectorului de poliție. Își mușcă colțul buzelor, după care își trage un pumn în cap, turtind cușma adânc pe creștet. Bolborosește înfocat, ca să-l audă toți.
– Râde mahalaua de mine, f*tu-i Dumnezeul măsii de curvă. Dacă-s prost și debil.

Scoate vreo două semințe de răsărită. Le mozolește printre măselele rare, apoi scuipă cojile jos. „Amuș ai să mături!”, îi strigă Natalia urmărindu-l. Moșul parcă nici nu o aude. Chipul îngândurat coace ceva. „Da’ unde vezi tu corji?”, se rățoiește bătrânul și iute le mătură cu piciorul sub banca din fața sectorului. Brusc, se îndreaptă cu viteză spre polițistă.

– Nătășică, pune-mi-o mai târziu. Acum nu am de unde să o plătesc. Uite, o să mai lucrez cu ziua pe la unul, pe la altul. Vezi că e glod și nu pot să merg la curățat viile.
– Nu pot, nea Tolică. Și eu am o limită de zile ca să rezolv cazurile. Lasă, dacă nu o să ai de unde să o plătești, judecătorul o să-ți dea să muncești în folosul comunității. O să lucrezi câteva ceasuri pe zi și o să mături pe la Primărie …
– Ptiu, bl*a, că eu am de lucru la mine, nu la Primărie! o trântește bătrânul nervos și iese repejor din sector.

Natalia îl petrece cu privirea. Oftează. Se întoarce în cabinet să-și termine lucrul. După serviciu trebuie să fugă până la grădiniță ca să-l ia pe cel mic. Apoi acasă trebuie să repete cu el alfabetul, poezia pentru 8 Martie și să mai trebăluiască prin casă. La 21.00 trebuie să-l sune pe băiatul mai mare care învață la Liceul-Internat Republican cu profil Sportiv din Chișinău. Iar a doua zi dimineața trebuie să fie în picioare la ora 6.00.

* * *

Peste două zile, Natalia a mai dat o raită pe la „beneficiarii” avertizați și mustrați. La Elena lingeai mac, copiii erau spălați și îmbrăcați, iar flăcăul cu abandonul s-a apucat de frecventat școala.
– Săptămâna viitoare sunt la voi. Mai mult nu vorbesc!

Foto – Polina Cupcea