Polina CupceaNea Jănică, un bărbat cu păr cărunt și mâini crăpate, intră pe poarta Centrului de Sănătate din Vădeni, Soroca. Nu înaintează mai mult de doi pași, că ușa de termopan a instituției se crapă abia-abia, iar din dos o voce, ca dintr-un megafon, răsună peste aleea cu toporași:
– Jănică, stai acolo, nu te apropia! Doi metri! Știi distanța?
– Știm noi, știm noi toate, bolborosește deranjat bărbatul.
– Ce ai vrut?, întreabă doctorița răspicat, fără să se arate.
– Tablece (pastile)!
– De care?
– Aspirină și Valeriancă. Și Analghin!
– Eu la poartă nu-ți aduc, îți zic deodată. Trebuie să respectăm carantina asta!
– Dap’ cum! Nici vorbă, Elena Sergheevna.
Bărbatul rămâne înțepenit pe alee, alintat de razele soarelui de aprilie. Doctorița mai stă câteva secunde după ușă, urmărindu-l cu sprâncenele încruntate, să se asigure că respectă ce i-a cerut.
Peste câteva clipe ușa se deschide încet, iar în prag apare Claudia, una dintre cele două asistente medicale. Îi face cu mâna lui nea Jănică să se apropie și-i întinde pastilele. Bărbatul se lungește ca o strună, încercând să lase între ei un gol cât mai mare, și apucă cutiile. În spatele Claudiei, Elena Sergheevna, îl scrutează cu privirea și-i zice apăsat:
– Jănică, data viitoare să vii cu mască, să nu-mi umblați așa prin sat. Distanța să o respectați.
– Bun, bun, bun, am înțeles, o asigură nea Jănică, numărând cu ochii medicamentele, apoi se răsucește pe călcâie și-o ușchește din ogradă.
– Dacă porți și ochelari, să ți-i pui. Virusul nimerește și în ochi, îl probozește din urmă doctorița, asemenea unei mame care-și petrece copilul la școală și-l roagă să fie cuminte.
– O zi bună și rămâneți sănătoase!, îi răspunde acesta peste umăr și se pierde pe ulițele satului.
Femeile se baricadează înapoi în clădire, încuind ușa pe interior. Se întorc în cabinetele renovate și se apucă de scris în cartele, de sunat pe la pacienți să-i întrebe de starea sănătății și, nu în ultimul rând, să telefoneze farmaciile din Chișinău și autoritățile din Soroca. Poate au norocul să audă la capătul celălalt al firului că sunt măști sau există vreo donație de echipamente medicale și pentru ele.
În cabinetului medicului de familie Elena Verbițchi e o liniște neobișnuit de apăsătoare. Nu a mai fost așa liniște de când se ține minte. Dacă pe 10 februarie au fost și 45 de persoane la primire, astăzi, 8 aprilie, până la amiază s-au adresat doar patru săteni și toți după „tablece”. „Numărul acestora, începând cu luna martie, a început să scadă simțitor. Conștientizează lumea”, explică Elena Sergheevna, cu mâna pe receptor. Îl telefonează pe Victor Carauș, un bărbat din grupul de risc.
– Domn’ Victor, cum la dumneavoastră? Sunteți bine? Să trec să vă văd?, întreabă doctorița.
– Nu, să nu-mi veniți până nu trece corona!, îi ordonă politicos domn’ Victor.
Anunțul o surprinde plăcut pe doctoriță, lăsând-o și uimită în același timp.
– Bine, bine, îmi pare bine! îi răspunde femeia toată numai zâmbet.
– Tensiunea mi-o măsor singurel. Cumnatul Haralambie mă strigă la fântână și, ce are de dat, îmi lasă la poartă într-un kuliok (pungă – din rusă): medicamente. Nu mă ating de ele imediat. Le las oleacă să se aerisească, îi raportează bărbatul.
– Foarte bine, sunteți foarte bravo, îl laudă Elena Sergheevna, cu fața îmbujorată, și pune receptorul în furcă.
„Dacă ar fi toți ca domnul acesta, ap’ scăpăm de COVID-19 mai repede. Are gradul întâi de invaliditate. E un pacient școlarizat. Poată să-și măsoare singurel tensiunea. Și măsoară și la alții din mahala. Și dacă nu ne ducem noi la dânsul, ne sună el”, povestește emoționată Elena Sergheevna despre pacientul cu care tocmai încheiase discuția.
Pe ușă intră Claudia, asistenta medicală. O anunță că „o venit domnul de la gaz și să iasă la ușă să se lămurească cu el”. Elena Sergheevna, care nu e doar medic de familie, dar și manager, îi semnează și ștampilează facturile. Copia care trebuie să rămână la centru este pusă pe jumătate de oră într-o cameră de proceduri, sub lampa de cuarț. „Totul punem sub lampă. Și banii de la farmacie mi-i pun”, arată bancnotele din portofel Claudia.
Sub lampa de cuarț zilnic se adună: haine, genți, încălțăminte, bani, hârtii. Până și mușcatele și florile de nu-mă-uita din cabinetul doctoriței s-au ales, din greșeală, cu o baie de raze ultraviolete. „Le-am ars, deoarece folosim mult lampa de cuarț. Am o frică de cancerul de piele, dar, până la el, dă să scăpăm de COVID-19”, explică managera, aplecată peste rețetele compensate pe care le completează de cu zor.
.
*
De când s-a instaurat pandemia de coronavirus în lume, lucrătorii medicali din Vadeni, Soroca – raionul în care au ajuns să se infecteze de trei ori mai multe persoane decât în mun. Chișinău, raportat la numărul populației stabile -, nu au stat cu mâinile în sân.
Au luat măsuri de protecție cum știu mai bine, ghidându-se atât de țâra de bani de pe contul instituției, cât și de toate ordinele Ministerului Sănătății, numai „să scape basma curată satul de urgie”. „Noi suntem medici din cei bătrâni, poate și de asta încă nu avem niciun caz de îmbolnăvire în sat”, spun femeile cu mândrie.
Așa că, pe 7 martie seara, când la televizor au privit știrea precum că în Republica Moldova a fost înregistrat oficial primul caz de infectare cu coronavirus, a doua zi au și bătut în cuie noi reguli în lupta cu virusul, dar și cu cetățenii.
În primul rând, au decis ca lumea să nu mai stea îmbulzită în coridor, ca de obicei când vin la primire, ci să aștepte afară, să respecte distanța și să intre câte unul. Nu a fost ușor, povestesc angajatele. „Mai nu săreau la bătaie.”
„Când le-am spus oamenilor să iasă afară și să stea la doi metri unul de altul, făceau o gălăgie… Bucluc. Că, de ce nu avem loc în ambulatorie?! Să ai loc acasă, că în cimitir o să te pună cu toți grămadă și o să te îngroape fără popă și fără nimic”, i-a răspuns Claudia unui „înfoiat în pene”.
Le-au scos și scaune afară, ținând-o numai pe explicații, precum că așa e rânduiala și nu au încotro. „Trebuie să ne conformăm.” Dacă au văzut că nu e chip cu una cu două, a ieșit afară și doctorița și a început să-i biciuiască cu vorbe de duh: „Oameni buni, voi chiar nu vedeți ce se face în lume? Asta e pentru voi. Pentru voi!”.
Le-au prezentat cele trei proceduri de spălare pe mâini la lavoarul instalat chiar la intrare. „Ne spălăm mâinile cu săpun cu antiseptic, apoi cu dezinfectant, apoi cu spirt.” Cu cel din urmă i-a rugat să se dea și pe față. Le-a măsurat febra, dezinfectând de fiecare dată termometrele într-un pahar pentru cafea pe jumătate cu spirt.
Apoi le-a oferit fiecăruia câte o mască. „Am scos cutia cu măști în coridor… Momentan s-au terminat. O zi, două așa. Când am văzut că ieșim la capăt, am mântuit-o cu binefacerea. Le-am transmis că, dacă are mască – bine, dacă nu – mergi sănătos”, afirmă medicul de familie.
Și, dacă în zilele obișnuite, Elena Sergheevna îi cocolea și-i „vârcolea” prin toate camerele centrului: la măsurat, la luat temperatura, la cântărit, la făcut analize de sânge și urină, din martie le-a dat de înțeles să stea acasă, dacă nu au nimic. Iar pe bolnavii programați pentru staționar i-a sunat și i-a anunțat: „Staționarele s-au închis, nu aveți ce vă plimba pe drumuri. Primiți medicamentele pe care vi le-am prescris.”
„Acum nici nu vin. Primele zile am lucrat mai greu, până s-au obișnuit. Oamenii sună, eu scriu în cartele medicamentele, doar eu îi știu pe toți. În ambulatorie nu îi primim. Încuiem ușa. Afară ne spune ce vrea”, descrie situația medicul de familie.
Măsurile au fost întreprinse și după ușa instituției. Au tipărit câteva foi A4 cu informații despre COVID-19 și le-au lipit, împreună cu primarul, pe ușa centrului de sănătate, pe cea a primăriei și pe ușile celor două magazine din sat, poruncindu-le tuturor să respecte distanța socială și măsurile de igienă.
„Dacă dă Dumnezeu, poate s-a termina. Oamenii încep să înțeleagă și se opresc în casă. Și asta e prima măsură care trebuia făcută: să conștientizeze lumea că boala e foarte gravă, iar șezutul acasă, spălatul pe mâini și purtatul de mască te protejează de toată asta”, se arată sigură Elena Sergheevna, în timp ce-și pregătește echipamentul pentru câteva vizite la domiciliu.
.
*
Elena Sergheevna e o femeie voinică. Apucă două genți într-o mână, în alta ia o cutie din metal umplută cu halat medical de unică folosință, măști, bahile, bonete, pantaloni albi și iese din cabinet. În coridorul spațios și rece Claudia îi trece calea. Fuge glonț la ușă, unde o așteaptă cuminte o lucrătoare socială.
– Vreau Captopril și Diroton, îngână vorbele timid femeia trupeșă și cu obrajii rumeni.
– Pune-ți mască, nici vorbă! Asistenta socială care umblă tot satul nu poartă mască?! începe a tuna Claudia.
– Am mască, dar e neagră, zâmbește stingher asistenta, încolătăcindu-și mâinile sub sânii voluminoși, fără să ridice ochii din pământ.
– Măcar albastră să fie. Pune masca și s-o terminat vorba, o examinează mărunt Claudia, frământându-se de pe un picior pe altul.
– Dacă pun masca, vin înăuntru?, întreabă iscoditor femeia, dar vocea i se frânge când dă de ochii scormonitori ai asistentei medicale.
– Nu vii tu nicăieri. La ușă stai!, o spintecă Claudia cu glas de general.
– Lilea, tu ești fără mască?! Unde îți e costumul?, intră în vorbă Elena Sergheevna, care a urmărit scena din spatele Claudiei.
– De unde costum? Cine mi-o dat mie măcar o mască?, se văicărește înfuriată asistenta socială.
– Du-te la casa de cultură și cumpără-ți. Costă 5 lei. Degeaba stau cu mască, dacă tu nu porți. Pe babe le-am învățat să stea acasă, dar pe tine trebuie să te învățăm să porți mască?!, întreabă retoric Claudia.
– Dacă babele și mă trimit după tablece. Vreau [mască] albă și eu. Și, până la urma urmei, o dată ai să mori!, dă a lehamite din mâini femeia oacheșă.
– Până ‘oi muri, o să molipsesc tot satul! La babe să le spui să nu postească, dar să mănânce de toate și nu o să le doară capul, o roagă Claudia și- întinde cutiile cu pastile.
Elena Sergheevna așteaptă să plece Lilea și iese pe ușa centrului de sănătate. Ochelarii cu sticlă groasă și masca din tifon îi provoacă abureală de sudori pe obrajii boțiți de cute fine. Pacienta la care merge în vizită e o bătrânică ce locuiește la o aruncătură de băț de instituția medicală. Cu vreo trei săptămâni în urmă a fost fiică-sa pe la ea, care s-a dovedit, la nici trei zile, că avea COVID-19.
„Am stat ca pe pojar. Iaca o trecut mai mult de 14 zile. Socotim că e tot bine, temperatura normală. Nu tușește, dar oricum o monitorizăm”, spune doctorița cu mersul legănat.
Prin mahala țipenie de om. Numai doctorița dă viață ulicioarelor înguste și pustii. Din depărtare, femeia seamănă cu un nămete ce a apărut din senin într-o oază de verdeață.
Un cățel cu vârful cozii alb o salută cu un lătrat răgușit de după o poartă verde. Cu gândurile înnodate în barbă, femeia trece nepăsătoare pe lângă patruped. Până la bătrânică, o mai salută respectuos un cocoș cu coada în culorile curcubeului, care își păzește haremul din vreo opt găini, și o pisică tologită cu burta la soare în țărâna neagră și sfărâmicioasă a unei grădini sterpe.
Oprește la poarta pacientei și așază cu grijă gențile. Se apleacă greoi și-și trage cu chiu cu vai pantalonii albi de unică folosință, care par să n-o asculte. Când își pune botoșii, se poticnește și e cât pe ce să cadă. Nu are de ce se sprijini. Masca din tifon sub care e cusută o bucată de peliculă albastră îi cade de pe nas. Sudoarea de pe frunte se rostogolește în boabe mici, pierzându-se în zbârciturile obrajilor căzuți.
Smuncește halatul pe ea, potrivindu-l, și-l calcă cu dosul palmelor. Icnește. La final, își aranjează boneta peste părul bogat vopsit într-un castaniu-închis și alb la rădăcini. Fața-i e stacojie. Răsuflă ușurată, de parcă a scăpat de examenele de bacalaureat, și intră pe-o parte pe poarta din lemn ce scârțâie din țâțâni. O cărărușă verde îi aleargă înainte și se oprește în fața unei case bătrânești.
O strigă de câteva ori pe bătrână, dar degeaba. Răpăie cu degetele noduroase în geamurile colbăite, care clănțănesc de la ciocăniturile grăbite. Se aud târșâituri de papuci. Elena Sergheevna deschide ușa și o roagă să vină în tindă. Îi măsoară tensiunea.
– Oare cât o să țină? Soroca am înțeles că e închisă, întreabă baba zâmbind jucăuș.
– Până o să treacă virusul ăsta. Nu tușești? Nu te doare nimic? Tensiunea azi e ca de fată mare. 120 pe 80. Durerile în burtă au trecut?, întreabă doctorița cu mare băgare de seamă.
– Parcă da.
– Pastile ți-am adus. Să bei de trei ori pe zi, pentru tensiune. Dacă ceva nu e în regulă, mă suni. Oricum am să te mai sun și eu, îi enumeră instrucțiunile.
La despărțire, bătrâna îi apucă mâna și, cu ochii în lacrimi și buzele țuguiate, îi zice:
– Dă să-ți pup mânuța, că ai grijă de mine.
– Nu trebuie, sare Elena Sergheevna, în timp ce-și smuncește mâna cu piele moale și plină de boțituri din mâinile osoase și pline de zbârcituri ale bătrânei. Și să nu ieși din casă și nici pe nimeni să nu primești.
– Cum să nu ți-o pup, dacă mă ajuți și mă vezi…
Doctorița face câțiva pași de la ușa bătrânei și scoate din geantă o sticluță cu spirt medicinal și o bucata de tifon pregătite din timp. Umezește bine tifonul și șterge coarnele stetoscopului, apoi își spală mâinile cu spirt. Aruncă ustensilele în geanta verde și se îndreaptă de șale. Închide pe câteva secunde ochii, respirând adânc și prelung. Îi urează babei sănătate și pornește cătinel spre centrul de sănătate. La poartă își mai clătește o dată mâinile cu spirt.
Cocoșul cu coada curcubeu cântă în tandem cu clopotele de la biserică. Cu capul plecat, costumată și cu gențile în mână, trece neobservată pe lângă cățelul cu vârful cozii alb. Gândurile despre noul virus îi duduie în cap ca o sobă în plină iarnă.
.
*
Se teme de COVID-19. Pe 21 aprilie împlinește 70 de ani și nu mai e la vârsta când își lua sapa după lucru și „prășeam pe dealuri, ca la fitness club”. Faptul că s-ar putea infecta e omniprezent în mintea sa. Își dă bine seama că face parte din grupul de risc și că e printre favoriții „virusului ucigaș”. „Tensiunea e mare și inima bolnavă, iar după 65 de ani și virulența e mare.”
De frică, pe timp de noapte a început a încuia poarta de la gospodărie. Nu a făcut niciodată așa ceva, nici după ce a rămas singură cuc în casa impunătoare din Parcani construită de părinții săi. Bărbatul i-a decedat cu 14 ani în urmă, iar unicul fiu și-a aranjat viața în Chișinău.
„În satul meu natal este caz de COVID-19. Peste două case de mine. Și mama, și copilul sunt acum la Chișinău. În perioada de incubație a mamei, tatăl acesteia a decedat. M-am temut să nu vină careva din cei care au fost la mort și au intrat în contact cu persoanele infectate și să mă cheme la vreo urgență. Niciodată nu am încuiat porțile. Niciodată”, își explică femeia gestul, oarecum rușinată.
Iar frica i s-a accentuat mai tare de pe 17 martie, de când a fost instituită starea de urgență în Republica Moldova. De-atunci nu a întrebat-o nimeni din „aleșii poporului” dacă are măcar o mască și cum fac față pericolului. „Nu simt eu grija nimănui. Oleacă de nepăsare de la cei de sus, față de noi. Să ne sune careva și să ne întrebe măcar cum ne descurcăm”, zice cu vocea înăbușită.
În schimb, povestește doctorița, au trimis-o în focare cu mâinile goale. Rămăsese încă două zile până bătrânica a cărei fiică fusese testată pozitiv cu COVID-19 să iasă din carantină, dar epidemiologul îi cerea s-o viziteze, să-i măsoare temperatura și să-l anunțe dacă, Doamne ferește, face febră sau tușește.
Elena Sergheevna nu s-a dus. A găsit o cale de compromis, fără să intre în contact cu octogenara. Cale pe care și-ar fi dorit să i-o sugereze „cei de sus”. Telefonic.
„Nu-i doare pe nimeni. Chiar neomenește. Măi, dar tu te gândești? Eu tot sunt om. Știi că sunt în vârstă, dar ei – duceți-vă și duceți-vă. Eu am găsit ieșire din situație, dar nu e normal să mă trimită. Că o să-mi dea o mie de lei în plus… Ce să fac cu ei? Că nici la înmormântare nu o să-mi trebuiască, că nu o să mi-o poată organiza.”.
A vizitat-o pe babă abia după ce s-a terminat carantina. Dar mai întâi s-a dus „naglom” (în mod impertinent – din rusă) la șeful Centrului de Sănătate Publică din Soroca și i-a spus că nu are echipament. „Mi-ați dat costum – m-am dus, nu mi-ați dat costum – nu m-am dus. Și mi-au dat două halate de unică folosință. Asta a fost pe 22 martie. Restul nu mi-a dat nimeni nimic.”
Pentru că Centrul de Sănătate din Vădeni e la autogestiune, banii provenind de la cei 1.762 de pacienți, pe 26 martie managera a sustras din bruma de bani de pe contul instituției aproape 3 mii de lei și și-a făcut plinul la Chișinău.
„Dacă am văzut că situația e așa de grea, l-am sunat pe fiul meu să vină și să mă ia. Mașina de serviciu e stricată.” Când s-a întâlnit cu feciorul, s-au uitat lung unul la altul. Mai că le era frică să se îmbrățișeze. „Tu nu ai avut acolo cu cineva contacte? Cu vreunul infectat? El tot așa mă întreba: dar tu, mamă? Ai ajuns să te temi de copilul tău și copilul tău de tine.”.
Din capitală „am cumpărat de toate, în afară de măști. Numai că nu am putut să cumpăr tare multe, deoarece, dacă vine control de la CNAM (Casa Națională de Asigurări în Medicină) și vede că eu am în stoc materiale mai mult decât pe două luni, ne amendează”, explică pensionara.
Măștile le-au confecționat la Vădeni, când au înțeles că nici la Chișinău nu se găsesc și nici vreun ajutor umanitar nu mai ajunge prin raionul care, la acel moment, avea cele mai multe cazuri de infectări în rândul lucrătorilor medicali – 86 dintr-un total de 257 înregistrate în toată țara.
Au tăiat de la bahile „plionka” (pelicula – din rusă) și au ascuns-o între două straturi de tifon. Croitoreasa din sat le-a cusut vreo 50 de bucăți. Când le murdăresc, le spală și le calcă cu fierul de călcat. „Am improvizat și noi. Măști originale, să le spunem așa, avem tare puține. Se fac la casa de cultură, în atelier, însă nu le putem lua, că nu sunt avizate de Ministerul Sănătății. Dar trimitem toți pacienții să cumpere.”
Ala Nemerenco, fostă ministră a Sănătății, afirmă că doctorii de familie ar fi trebuit să fie asigurați cu echipament din fondurile de rezervă încă din luna ianuarie. „Bugetele la medicii de familie sunt mici. Și totul e planificat în buget. Acolo nu sunt bani suplimentari. Tu nu ai de unde tăia”, explică Nemerenco.
Cât despre echipamentele pe care le-a procurat Elena Sergheevna, Ala Nemerenco consideră că acestea trebuie să fie mai serioase și adaptate în lupta cu noul virus.
„Nici până astăzi Ministerul Sănătății nu a aprobat un protocol, o anexă în care să fie descris schema standard de echipare. În primul rând, medicul de familie trebuie să aibă numărul de măști necesare. Nu se poate să-i dai mască chirurgicală – a oferă doar 50% de garanție contra infectării. Trebuie să poarte halat special, nu costum, ca cei din reanimare. Halatele astea de unică folosință pot fi, dar ele trebuie să aibă un material mai protector și să fie lungi până în pământ. Trebuie să aibă bonetă, pe care s-o poată purta și toată ziua; costumul său; bahile, ca să-și protejeze încălțămintea cu care se va duce acasă; mănuși. Și nu o pereche, dar două perechi pe mâini”, enumeră Nemerenco.
În opinia fostei ministre, medicii de familie ar avea nevoie cam de 40 de perechi de mănuși pe zi. Plus la toate recomandările, în această perioadă ei ar trebui să poarte echipamentul de protecție de dimineață până seara, și nu doar când au pacienți cu febră.
„Nu poți să intri într-un război cu o armată care nu e dotată. Tu nu bagi o armată pe front ca dușmanul să ți-o distrugă din primele focuri de arme. Tu vrei să ajungi cu armata asta, hai să zicem așa, la Berlin. Tu trebuie să o echipezi. Și să-i dai nu baionetă, ci Kalașnikov, nu bonetă, ci cască. Tu trebuie să-i echipezi din rezervele de stat”, consideră Nemerenco.
.
*
Ajunsă lângă centru, Elena Sergheevna îl trimite pe șofer după o cutie galbenă. „Pericol biologic”. Se dă în dosul gardului, să se dezbrace. O enervează pantalonii albi, care s-au lipit pe picioare și nu se lasă scoși. Soarele o lovește fără milă drept în moalele capului. Încă mai tremură. A emoționat-o vizita la bătrână.
Pune costumația în cutie și-i poruncește bărbatului să o ducă fetelor, ca să o nimicească. Săptămâna trecută a folosit vreo cinci echipamente deja. Stocul scade.
Fără să bea o cană cu apă, se instalează comod pe bancheta din față al automobilului personal al șoferului și pornesc spre Dumbrăveni, un sat aflat la aproape cinci kilometri distanță. De-acolo vor mai mai face patru kilometri, ca să ajungă și pe la Pârlița. Calculează durata vizitelor în așa mod ca să nu-i fure mai mult de două ore. La întoarcere, mai are de completat cartele și de primit doi pacienți.
S-ar părea că zilele de muncă ar trebui să fie mai puțin încărcate, din cauza numărului mic de pacienți care vin la centru, dar lucrul la distanță s-a adeverit a fi mult mai dificil. „Înainte de pandemie, pacientul venea la noi, marea majoritatea, dar acum trebuie să le telefonez. Și retrăiesc pentru fiecare: oare are medicament, da’ oare nu i-a da o criză hipertensivă? Primeam [anterior și] 45 de oameni, dar ieșeam cu toți în capăt. Medicamentul era dat, totul era făcut. Acum și mașina de serviciu e stricată și nici nu avem unde o repara, dacă Soroca e închisă”, se plânge pensionara.
Pe drumul principal, șoferul claxonează câteva femei care curăță glodul de lângă bordură. Toate la câțiva metri distanță una de alta. La ieșirea din sat, o bătrânică slabă și cu mască pe față intră în ogradă cu geanta plină cu merinde. „Iaca așa îmi place. La început le-au părut o glumă, de-atâta și s-o mers așa departe. Însă din gluma asta s-a născut ceva serios, dacă mor tineri de 30 de ani. Acum sunt puțini pe drum, dar cu mare greu s-au liniștit”, descrie începuturile femeia.
Până la Dumbrăveni, șoseaua numai gropi se târăște printre șirurile drepte de copaci golași. Elena Sergheevna privește visătoare dealurile Sorocii. Aici s-a născut, aici a crescut și aici a și rămas cu familia sa, chiar dacă i se propusese un fotoliu la Ministerul Sănătății. Nu a acceptat. Cine avea să îngrijească de părinți și socri?!
Însă acum, când vede haosul creat de pandemia de coronavirus, își regretă decizia de cândva. Ar fi stat „la călduț”, protejată și într-un fotoliu moale. Însă felul ei empatic de a fi a stoborât-o printre oameni, salvând vieți și la miezul nopții.
„Veneau femei cu copii la orice oră și eu ziceam: ‘Ce atâta vin la mine?! Să se mai ducă și la celelalte două doctorese în sat.’ Soțul mă certa: ‘Femeie, nu o venit să te vadă de frumoasă. De frumoasă eu te privesc. O venit să te vadă, că are nevoie. Fii bună și te du’”, povestește femeia, cu glasul schimbat. Și-a adus aminte de soț. A fost un sprijin enorm în cariera sa. „Făcea ce avea de făcut și prin casă, ca eu să-mi pot face lucrul.”
L-a întâlnit abia când era în anul cinci la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău. Un bărbat înalt și frumos, „parcă era artist”. Îl mai văzuse și în cursul întâi, la o serată, dar pe-atunci el era cu Dusea. Și-a zis în sinea ei: dacă e fată de președinte de colhoz, uite cu ce băiat frumos se întâlnește. Nici nu visa că ea avea să se căsătorească cu „artistul”, de profesie inginer.
Părul bogat i se răsfiră pe umerii lați. Umeri care au dus poverile vieții de când era o copilă. Din clasa întâi îngrijea de gospodărie cât părinții erau la serviciu. „Poate și asta m-a ajutat ca să fiu insistentă la învățătură. Am terminat universitatea cu diplomă roșie”, își aduce aminte pensionara.
La fel de ambițioasă a rămas și pe parcursul vieții. Nu s-a lăsat bătută până nu a câștigat pentru Vădeni două proiecte. Cu banii obținuți din fondul de dezvoltare al CNAM, a construit din talpă Centrul de Sănătate, care dispune acum de cameră de triaj, laborator clinic, cabinet de proceduri și vaccinări, farmacie, cabinet de control oncoprofilactic, bloc sanitar și un ungheraș pentru urgențe medicale. Și-ar mai fi dorit să mai câștige și-un al treilea proiect, ca să înnoiască mobilierul și utilajele vechi, dar nu a reușit.
„Tare greu se câștigă proiectele astea. Poate alții câștigă mai ușor, dar eu nu. Am plâns când mi-au refuzat prima dată propunerea. Am avut o dramă foarte mare. Sunt foarte emotivă.”
Și vorbăreață. Vorbește atât de mult, încât ajunge seara acasă cu fălcile încleștate. „Sunt deprinsă să vorbesc mult cu pacienții și să-i duc la condiția să asculte. De multe ori, în discuția cu bolnavii, înghit un nod cât un pumn, dar mă strădui să nu-i întorc înapoi și să nu-i deziluzionez. Îl jelesc pe fiecare, poate mai mult decât pe mine, și încerc să mă pun în locul lor. Și îmi asum mai multă răspundere decât mi s-ar cuveni, pentru că situația materială e foarte grea la mulți. Oamenii din ziua de azi s-au înrăit foarte tare”, concluzionează Elena Sergheevna, privind spre dealurile împărțite în culori negre și verzi.
.
*
Își aranjează masca improvizată sub ochii mici, înconjurați de cute, dar ageri și sprinteni ca ai unei veverițe, în timp ce șoferul parchează pe strada principală din Dumbrăveni, lângă o casă arătoasă. După câteva ciocănituri în poartă și strigăte disperate, o femeie iese din casă ca vântul. Strigătul doctoriței o străfulgeră, priponind-o în loc:
– Viorica, unde-i masca? Du-te, te rog frumos, și pune-ți masca!
– Ah, da, masca!, exclamă femeia și, năucită, se lovește cu mâinile peste gură, după care fuge în casă și se întoarce precum i-a cerut.
Distanța între cele două femei e de vreo cinci metri. Medicul o întreabă, răcnind, dacă se simte bine și dacă ia pastilele prescrise. Viorica îi aduce la cunoștință, tot răcnind, de faptul că și-acum își mai măsoară febra.
Săteanca s-a întors pe 14 martie din Germania. A fost la fiul ei, în Dudenhofen, un oraș situat la 100 de kilometri de Frankfurt. Revenită în Dumbrăveni, povestește că a respectat carantina întocmai cum i-a explicat doctorița, izolându-se de soțul său în altă cameră „Nu două, ci trei săptămâni nu am ieșit din ogradă.”
Se despart salutându-se cu mâna, ca soldații, iar doctorița își continuă vizitele prin satul cu nici 200 de oameni. Pentru că e un cătun, a reușit să umble cu primarul și polițistul din poartă în poartă, rugându-i pe locuitori să stea acasă și să nu se zbuciume pe drumuri, iar pe cei reveniți de peste hotare – să se izoleze de restul familiei. Acestoa din urmă le-a deschis și câte o fișă epidemiologică și i-a monitorizat telefonic, ca și în cazul bătrânei de 80 de ani.
„La care știu că nu a fost nimeni în familia ceea sau a trecut perioada de incubație, 18-20 de zile, mă duc și-l văd. Omenește eu nu-i pot trimite la spital. Nu vedeți ce se face acolo?”, zice doctorița și-o strigă din drum pe Iulia, o ucraineancă de peste 70 de ani, cu tensiune și diabet zaharat.
Cu mers sprinten, Iulia se apropie de poartă, dar nu o deschide. Discuția e trasă la indigo cu a Vioricăi: dacă se simte bine, dacă ia pastile și dacă nu are febră. La despărțire, cu lacrimi în ochi, ucraineanca se vaită, cu mâinile la tâmplele acoperite de șuvițe sure, că anul acesta va întâmpina singură Paștele pentru prima dată.
„Elena Sergheevna, o să ne îngroape ca pe niște câini. O să murim cu toții, ca muștele.” Cu buzele strânse, cu privirea mohorâtă și cu pomeții crispați, bătrâna așteaptă o mângâiere.
Ochii cenușii și luminoși ai doctoriței o privesc cu blândețe, în timp ce poalele halatului fâlfâie în bătaia vântului primăvăratic. „O fost holeră și ciumă, o murit tare mulți, dar și a rămas lume. O să rămână și amu. Care o să fim mai buni la Dumnezeu – ‘om rămâne, care nu – s-or duce. Ce o să ne fie dat, aceea o să fie.”
Peste câteva case, șase copii de grădiniță chițăie prin ograda încăpătoare. Din cauza lor, Elena Sergheevna a slăbit cu câteva kilograme. Pe 2 martie, toți șase s-au îmbolnăvit. O boală neîntâlnită de doctoriță și care a băgat-o în sperieți.
„Încă așa tuse ca la copiii de la Dumbrăveni nu am avut niciodată. Credeam că o să se rupă plămânii din ei. Stăteau toți lați pe-un pat. De-a picioarele. Dimineața și seara îi vizitam”, povestește pensionara.
Când picii abia au început să-și revină, a auzit că tatăl lor, plecat la muncă în România, se întoarce acasă. „Mi s-a ridicat părul în cap. Eu abia i-am scăpat de tuse. Dacă intră printre copii, ce mă fac? Măi, oameni buni, el trebuie să stea în carantină!”
Bărbatul spune că a respectat carantina și că a dormit într-o odăiță, separat de odraslele sale. „Slava Domnului, nu am avut nimic și suntem toți sănătoși”, zice acesta zâmbind, zburătăcindu-i pe cei mici de la poartă. O asigură pe medic că totul e bine și se întoarce la treburile gospodărești.
Doctorița se întoarce și ea la mașină. Simte în ceafă gânduri sumbre, apăsătoare. E la curent cu noile decizii ale Ministerului Sănătății care urmează să fie anunțate cazurile ușoare de COVID-19 să fie tratate la domiciliu, de către medicii de familie.
Hotărârea nu-i surâde deloc. Cunoaște ea foarte bine cum au respectat carantina toți cei veniți de peste hotare, și nu doar ei. „Nu are toată lumea condiții de izolare la domiciliu. Mai ales la sat. Oamenii stau într-o cameră toată iarna. Încă nu s-a încălzit întratâta, ca să poți trece din sarai în casă. Ei chiar nu văd asta?! O să ne molipsim cu toții”, remarcă Elena Sergheevna descurajată și pornesc spre Pârlița.
Din echipamentele cumpărate pe 26 martie, nu i-au mai rămas multe, mașină de serviciu nu are, satele sunt la kilometri distanță unele de altele și nu mai are picioare sănătoase, ca odinioară, când se trezea la patru dimineața și venea pe jos la lucru, cei 70 de ani îi deja bat la ușă, dar mai marii țării nu-și prea bat capul de dânsa. O singură dată a sunat-o Ala Bordian, vicepreședinta raionului Soroca, să o anunțe că, „dacă avem nevoie, să cheltuim mai multă benzină, că nu suntem limitați”, își amintește doctorița.
„Am rugat să găsească pe cineva tânăr care să mă înlocuiască, dar au zis – slabă nădejde că vor găsi pe cineva care să vrea la Vădeni. Așa că am să iau bani din toate resursele pe care le avem. Am să ne mobilizăm și o să lucrăm. Nu avem încotro. Să scot anul la capăt și vedem ce facem mai departe.”
.
*
La Pârlița, consultă un bărbat țintuit la pat de care îngrijește soția. Pe ambii i-a scăpat de la moarte de câteva ori. Apoi se întoarce la Vădeni, încărcată cu mulțumiri și imagini cu chipuri fericite.
Ajunge la centru după chindii. Încă o oră și se duce acasă. La ușa centrului, un bărbat tânăr îi cere niște pastile. I-a născut recent soția. Pruncul are doar 10 zile, iar în atribuțiile Elenei Sergheevna intră și consultanța bebelușilor.
Tatiana, asistentă medicală,, o roagă să se astâmpere. Doctorița stă la dubii, pentru că trebuie să-și facă datoria și față de familia bărbatului. „Ei, unde te pornești? Dacă ai COVID-19? Doar, cât e perioada de incubație, nu ai simptome clare. Vrei să târâi virusul și pe la ăștia mici?”, o mustră asistenta.
Bărbatul, părtaș la discuție, o roagă să nu se pornească, că oricum nu o primește. Atunci doctorița îi explică ce au de făcut și că trebuie să monitorizeze greutatea bebelușului, să-l măsoare și, în caz de febră sau altceva suspect, să o contacteze. Chiar și la miezul nopții.
După, Tatiana o anunță că mai are o ultimă chemare. O doamnă cu febră.
– Dacă acolo e COVID-19?, întreabă temătore doctorița.
– Nu cred. Parcă o zis că o dor dinții. Febra poate e de la asta.
– Doamne ferește să mă îmbolnăvesc! Eu mă tem să mă duc la testare. Cine știe ce e în spitalele de la Chișinău. Eu nu am nădejde. Nu știu ce am să fac, dar mă gândesc că Dumnezeu o să mă păzească. Nu am făcut rău la nimeni, toată viața am făcut numai bine. Nu poate Dumnezeu să mă pedepsească în așa hal. Poate a da Domnul să nu avem cazuri în Vădeni.
Cu mâna pe piept, își coboară privirile din cer și intră în clădirea Centrului de Sănătate să completeze câteva cartele.
.
DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU, pe 10 aprilie 2020, a intrat în vigoare ordinul Ministerului Sănătății „cu privire la acordarea asistenței medicale persoanelor care întrunesc criteriile definiției de caz a infecției COVID-19”. În baza lui, medicii de familie vor trata la domiciliu pacienții cu forme ușoare de COVID-19.
Decizia a survenit în contextul în care, la acea dată, ministerul raporta un total de 1.438 de cazuri confirmate, 56 de însănătoșire și 29 de deces, iar Poliția de Frontieră plasa ziua de 10 aprilie drept cea mai aglomerată din săptămâna respectivă.
În aceeași zi, conducerea Consiliului Raional Soroca afirma că s-au luat toate măsurile necesare ca medicii de familie să fie echipați și protejați pe această perioadă.
„Prin intermediul Comisiei situației excepționale, am direcționat, din fondul de rezervă și din donațiile pe care le avem, câte 5.000 de lei pe contul tuturor centrelor de sănătate. Ei au primit de-acuma banii”, ne-a asigurat Svetlana Păunescu, vicepreședinta raionului Soroca.
Pe lângă cei 5.000 de lei, Păunescu mai spune că au primit de la Ministerul Sănătății un stoc de măști și costume de protecție destinat anume medicilor de familie, stoc care a și fost repartizat la toate centrele de sănătate din raion. „Până acum am dus o politică ca să fie aprovizionate cu minim o lună înainte toate centrele”, a punctat Svetlana Păunescu.
Doar că, în cazul Centrului de Sănătate din Vădeni, aprovizionarea în avans a presupus: „Am fost la Soroca și mi-au dat opt halate și 50 de măști. Atât!”