Ana era gravidă în a cincea lună când Mehmed Traficantul, un bărbat cu trei capuri mai înalt decât ea și o mutră crispată, a înșfăcat-o zdravăn de braț, a îmbrâncit-o în mașină și a dus-o la spital ca să-i facă avort. În timp ce medicul mișca încet sonda ecografului pe abdomen, Ana abia desluși pe ecran imaginea plodului. „O să mi-l omoare”, își repeta întruna în gând.
În scurt timp, camera se umplu de sunetul sacadat și alert al bătăii unei inimi. Apoi, altă inimă. „Sunt gemeni”, zise, fără să stea prea mult pe gânduri, medicul imagist. Aceeași voce continuă: „Termenul e prea mare. Dacă mama moare, medicul poartă răspundere”. Mehmed asculta cu fața schimonosită. Nu departe, Ana îl privea încremenită de frică: „Oare o să mă ucidă și o să-mi arunce trupul în mare?”
Aliona, iubita lui Mehmed, încerca să-l îmbuneze pe bărbat: „Cred că așa-i dat de la Dumnezeu”. Dintr-odată, Ana nu mai era scârbită de corpul ei mărunt peste care se aruncau cu forța zeci de bărbați pe zi. A urmat o perioadă în care nu a mai fost obligată să întrețină relații sexuale cu clienții. Singură, între patru pereți, își creiona în minte fiecare siluetă care i-a ieșit în cale în ultimele luni. Își tot repeta mereu: „Cine e tatăl copiilor? Cum scap de sutineor (din rusă: proxenet)? Cum să cresc eu doi copii. Cum?”
Între timp, una dintre fetele traficate, tot moldoveancă, n-a mai răbdat. Și-a luat inima în dinți și s-a apropiat, pe furiș, de un polițist pe stradă. I-a zis scurt că „patronul le folosește și nu le dă bani”. Nu a durat mult și Mehmed a fost pus în cătușe. Iar Ana și celelalte fete au fost duse la sediul poliției. După ce au depus mărturii, au fost lăsate să plece.
***
Ana a ajuns cu o burtă ca un balon ce stă să se spargă din Turcia în Republica Moldova. A fost dusă la Centrul de Asistență și Protecție a Victimelor și Potențialelor Victime ale Traficului de Ființe Umane (CAP) din Chișinău, unde mai erau adăpostite alte 35 de femei traficate. Unele – în Macedonia, altele – în Turcia sau Ungaria.
Era anul 2003 și doi ani de la fondarea Centrului, creat special pentru a acorda asistență socială, medicală și psihologică victimelor care au fost exploatate peste hotare.
„Pe atunci venea avionul cu câte 25-30 de femei. Nimereau în trafic și erau exploatate foarte crunt. În Balcani erau vândute mai scump”, își amintește psihologa Lilia Gorceag, care lucrează în acest Centru încă de la fondare.
Ana era prima femeie gravidă ajunsă la Centru.
„Era atât de slăbuță și firavă, și speriată, și cu o burtă extraordinar de mare. Anxietatea asta înaltă, frica de oricine, de gălăgie, de zgomot, de orice. Dacă trânteai ușa mai tare, tresărea și nu se putea liniști. Ea se deosebea de celelalte femei. În ea trăia copilul care se împăca cu foarte multă suferință. Un copil naiv și curat. Celelalte femei erau de multe ori dure, plângeau, strigau. Altele erau depresive, nu se sculau cu zilele din pat, nu voiau să mănânce, să bea. Ea n-a devenit mai agresivă. Ea n-a ajuns dependentă de alcool, droguri sau tutun. Ea își cerea voie, se scuza, era cu multă răbdare, foarte închisă, foarte speriată. Ca, mai târziu, să devină mai caldă, mai deschisă, mai încrezătoare. Ea niciodată nu a explodat emoțional, nu s-a certat. Se retrăgea, ca melcul, în propria căsuță și rămânea acolo. Asta ne-a impresionat”, își amintește Gorceag.
***
Ana nu înțelegea unde a nimerit. Prăbușită pe un scaun, prima dată în viață față în față cu un psiholog, își depăna povestea cu voce subțire, năucită de emoții.
Copilăria
Până la șase ani, Ana a fost aproape zilnic martoră cum tatăl ei, un bărbat dintotdeauna sever și violent, își bătea soția până o umplea de sânge. Era gelos și posesiv. „Mama, săraca, una-două, zicea: Offff, vreau să mor. M-am săturat de viața asta. M-am săturat de chin. M-am săturat de bătăi”.
Deși era doar o copilă, Ana ține minte ziua în care mama ei și-a pus capăt zilelor. Nu a pus gura pe mâncare toată ziua. S-a culcat în patul ei și a ținut-o strâns în brațe până dimineața. S-a trezit cu noaptea-n cap. Ana a simțit că femeia dă să plece și a întrebat-o:
– Mamă, da’ unde te duci?
– Mă duc după apă.
– Dap’ mai așteaptă să se facă dimineața. Nu te temi?
– Nu mă tem…
Ana a privit-o cum iese pe ușă cu căldarea goală în mână. A stat câteva clipe, apoi s-a culcat și a adormit înapoi.
I-au găsit sandalele lângă fântâna din vale și o scrisoare, prinsă între scândurile porții mici de la ieșire din curte. Scria că își cere iertare de la copii pentru că trebuie să plece, că nu mai poate răbda chinurile și bătăile de joc și roagă ca ei să ajungă la orfelinat sau la rude.
Nimeni, însă, nu a ținut cont de ultima dorință a femeii. Ana, fratele ei de trei ani și sora de nouă, au rămas să crească cu tatăl agresor și dependent de alcool. Au urmat ani de bătăi și umilință. Lovituri cu lanțul. Zile în care nu aveau ce mânca. Trăiau din mila vecinilor și a rudelor. „Neamurile ne hrăneau, dar ne scoteau ochii. Lucram din greu, ne duceam la cules măceș pe câmp. Mâinile erau pline de sânge.”
Cele mai frumoase amintiri ale Anei sunt filmele indiene care rulau o dată pe săptămână la Casa de Cultură din centrul satului. „Așa o bucurie era muzica și dansurile celea, că uitam de toată scârba.” „Familia” devenise filmul ei preferat. „Acolo, cade o fată într-o fântână mare, ca un fel de canalizare, după ce niște bandiți vor să-și bată joc de dânsa. Un câine, un copil și o maimuță i-au aruncat o frânghie și au scos-o. Clar că-i fantastic, da-i de viață… Da’ râzi, mori de râs de afcearcă (din rusă: câine ciobănesc) și de maimuță.”
Macedonia
În 1999, o fată din sat, la fel ca ea, tot fără mamă și un tată violent, de la care fugise după ce acesta sărise s-o lovească cu toporul, i-a povestit Anei că știe pe cineva care ar putea să le ajute să plece la lucru peste hotare. Ana nu-și mai încăpea în piele de bucurie: „Fac curat. Fac tot. Numai să scap de tata”. Avea 19 ani, nouă clase terminate, o școală de meserii și diplomă de bucătar.
La Chișinău a fost cazată într-un apartament, împreună cu alte fete. Peste vreo două săptămâni actele erau gata. „Ei m-o întrebat: Unde vrei? Am zis că vreau în Italia, că acolo e frumos.”
Ana nu a ajuns în Italia, așa cum și-a dorit, dar într-un sat pustiu din Macedonia. A fost închisă într-o cameră la subsol. Primea mâncare prin gratiile de la geam, apoi era dusă într-un local de noapte și obligată să se prostitueze. „Primul client mă mușca… Un debil țapăn era. Plângeam. I s-o jeluit patronului că: Ce fată mi-ai dat? Că am mai văzut fete, dar nu așa înapoiate. Patronul, când mi-o dat un pumn în cap, așa un cucui mi-o făcut…” Degeaba l-a implorat, în lacrimi, să-i dea să facă altceva. „Tu ești pe mâna mea, eu pot să te îngrop, să te pun în sac și să te arunc în mare”, o amenința traficantul.
Ana era bătută ori de câte ori patronul primea plângeri de la clienți. Lovea cu forță nervoasă, fără niciun strop de milă. „Mă uitam pe geam și mă gândeam să-mi sparg capul în geam, să mor… Mă temeam și de moarte.”
Zice că nu-și mai amintește cum a ajuns acasă, că a uitat după atâția ani. Prima variantă e că unul dintre membrii rețelei de traficanți i-a promis că o ajută, după ce l-a rugat, cu fața umflată de plâns, s-o lase să meargă acasă „că amuș îi anul”. A doua variantă e că a fost trimisă în Ungaria. La controlul actelor, diferența dintre fotografia unei femei blonde în pașaport și femeia cu păr negru din fața lor le-a dat de bănuit vameșilor.
Scăpările de memorie și comportamentul naiv nu sunt întâmplătoare. Ana suferă de retard mintal, explică psihologa: „Retardul mintal înseamnă că nu poate face legătura între cauză și efect. Ea mai mult trăiește cu emoțiile de moment”.
***
În 2000, anul în care Ana a ajuns acasă din Macedonia, peste 200 de femei au fost traficate și obligate să se prostitueze. Jumătate dintre ele aveau între 18 și 24 de ani. Ana nu făcea parte din statistici pentru că nu-și amintește să fi fost interogată de poliție. Și nici n-a ajuns la Centrul din Chișinău pentru victimele traficului. Instituția urma să fie deschisă abia peste aproape un an, cu suportul Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM).
Ea se număra, însă, printre cele circa 80% dintre victimele traficului de ființe umane care au fost expuse violenței în familie și care au fost recrutate direct de un prieten sau cunoștință, care promiteau un loc de muncă bine plătit în străinătate.
***
Când a revenit acasă, Ana le-a povestit rudelor că a fost la spălat vesela într-un bar din Macedonia. Tatăl ei a întâmpinat-o, la început, cu un soi de bucurie, după un an în care nu a auzit practic nimic de ea, nu a primit vreun telefon sau vreo scrisoare. Toți credeau că a murit și chiar se gândeau să o dea în căutare. Apoi, la beție, o numea adesea „prastitutcă”, îi zicea că știe ce a făcut ea în Macedonia și că-l face de rușine în sat. Singura din familie care știa ce i s-a întâmplat în realitate Anei și care i-a rămas alături mereu, și n-a judecat-o, e sora ei.
În 2000, abia era acceptată, la nivel internațional, prima definiție a termenului „trafic de ființe umane” în Protocolul de la Palermo, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, care avea drept scop prevenirea și pedepsirea fenomenului care lua amploare, mai ales, în rândul femeilor și copiilor.
Iar zvonul despre munca Anei în Macedonia, la peste o mie de kilometri de Moldova, la începutul anilor 2000, când moldovenii treceau ilegal frontierele în Europa, a cutreierat, în scurt timp, toate mahalalele din sat. Ana nu mai era privită doar ca „săraca fată fără mamă”, dar ca una care „cine știe cum o ajuns și ce-o făcut ea acolo în Macedonia”.
„Societatea noastră e dură și nu are toleranță, constată, a câta oară, Lilia Gorceag. Atunci când cineva dintr-o familie săracă vrea să iasă din impas, atitudinea societății ar trebui să fie alta. S-o ajute ca ea să nu mai plece și să găsească această bucată de pâine acasă. Pentru că ea nu cerea mult…”
Turcia
Privirile, întrebările insistente și bârfele satului au dus-o pe Ana, pentru o vreme, în capitală. După doi ani, în care a muncit prin Chișinău, ba ca chelneriță cu un salariu de nimic, ba prin sat la bătut de nuci, Ana s-a împrietenit cu o fată care avea blană, telefon mobil și fotografii cu locurile pe care le-a vizitat după ce-ar fi lucrat chelneriță într-un bar peste hotare.
„Mi-a zis că bani buni ies… că o să scap de probleme. I-am zis că nu mă duc că am pățit-o o dată. Dar m-am dus, să nu-l văd nici pe tata în ochi, nici pe neamuri. M-am gândit: „Ce-oi păți, oi păți…” Era 2002, anul când traficul de ființe umane se regăsea deja în lista infracțiunilor prevăzute de Codul Penal al Republicii Moldova. Abia în octombrie 2005, Parlamentul de la Chișinău urma să adopte Legea privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane.
Ana a ajuns din nou într-un apartament din Chișinău, unde a așteptat câteva zile rezultatele unor analize medicale și actele. „În timpul ista un sutinior (din rusă: proxenet) moldovean și-a bătut joc de mine.” A plâns în baie în hohote, așa cum făcea de fiecare dată.
„Ea nu putea suspecta că a doua oară va nimeri iar în trafic, pentru că ea nu face legătura între cauză și efect. Ea s-a dus pentru că ea este ușor influențabilă. Pentru ea orice om este credibil. Din sutele de victime pe care le-am cunoscut eu, niciuna nu vrea să presteze iarăși aceste servicii sexuale. Ele pleacă cu ideea că o să poată să-și schimbe viața, că viața va lua altă turnură”, explică Gorceag.
Ana a zburat cu avionul în Turcia. A fost dusă într-o casă lângă mare și i s-a spus că trebuie „să lucreze” pentru cei două mii de dolari cu cât a fost cumpărată. Ajunsese pentru a doua oară în mâinile traficanților. Doar că acum era și însărcinată și, până în ultima clipă, a încercat să ascundă asta. „Eu mă temeam să nu mă ucidă de tot. Că țineam minte încă din Macedonia cum ne-o zis că, cine rămâne însărcinată, va fi ucisă și aruncată în mare.”
În primele luni de sarcină i-a fost rău, avea grețuri frecvent. Nu după mult timp a început să simtă cum se mișcă copilul. „La mine burta aproape nu se cunoștea. Sarcina era mai în spate. Dar odată un client o observat. Și o început a sudui, dar nu i-o zis patronului.”
Într-o zi n-a mai putut răbda abuzurile, bătăile. Și-a luat inima în dinți și a fugit cu o altă moldoveancă, și ea victimă a traficanților. „Ea se întâlnea cu un patron din altă parte și zicea că el pe dânsa o iubește, o să ne ascundă el într-o casă și, de acolo, ne trimite în Moldova și o să fie tăt normal.” În realitate, tot traficate au ajuns. „El încă era prieten cu patronii noștri. Le-o sunat lor și le-o spus că suntem la el și ne-o luat înapoi.”
Când s-a văzut fără scăpare, Ana s-a destăinuit Alionei, iubitei unuia dintre traficanți, că nu mai are menstruație de câteva luni și că intuiește că e gravidă din Moldova, de când a fost violată în apartamentul din Chișinău. Au mers imediat la medic.
***
Asta e istoria pe care a spus-o Ana și în ședințele de consiliere psihologică. A tăinuit, însă, faptul că mai fusese cu un băiat din sat, de care era îndrăgostită. S-a întâmplat doar cu o lună înainte de a fi violată în apartamentul din Chișinău.
Ține minte și acum că era în seara de opt martie, când a venit cu un buchet mare de trandafiri la ea. S-au întâlnit în mijlocul drumului. Apoi au mers la o mătușă de-a lui și au petrecut toată noaptea împreună. Se gândea că dacă ar spune celor de la Centru despre el, ar putea să-l caute poliția, să facă test ADN și să-l oblige să plătească pensie alimentară. „Și eu nu știem dacă el îi tata. Și mă temem că nu a fi el tata la copchii și o să mă fac eu de rușine.”
Gemenii
Ana era agitată și speriată. Lucrurile se derulau pentru ea prea pe nepregătite, prea de-a valma: „Cum să lucrez și cum să întrețin eu doi copii fără nicio susținere?” A născut prematur doi băieți. Pe Ion și Vasile. Primul era perfect sănătos. Celui de-al doilea medicii îi dădeau puține șanse de supraviețuire, însă pruncul s-a ținut de viață cu ambele mâini, mici cât două nuci.
Angajații centrului credeau că tânăra mamă îi va abandona. Trecuse o zi, două, trei… nici zare de Ană. „A fugit de la spital și noi ne-am speriat, că numai ce născuse. Dar ea s-a dus acasă să vadă dacă ar putea reveni acolo. Nu i-a spus tatălui că a născut, că are copii. Dar a văzut supărarea lui și a înțeles că el va fi și mai dur decât a fost, căci venise fără un ban de peste hotare”, își amintește Lilia Gorceac.
***
Pentru cele mai multe femei, un copil din trafic se asociază adesea cu abuzatorul, explică psihologa.
„Dar și clienții îs diferiți. Sunt clienți permanenți care vin pentru că nu au încredere în ei sau au avut un insucces în materie de sex și se poartă delicat, pot veni cu o ciocolată. Și dacă naște un copil și îl asociază cu clientul ăsta, poate avea o emoție pozitivă.
Și invers, când își asociază copilul cu cel care i-a provocat durere, care o lega, care o bătea, îi cerea să facă doar ce voia el… Ea se uită la acest copil și când vede că el plânge, parcă se bucură. Ea face transferul urii față de agresor, pe copil. E nevoie de foarte multă terapie ca s-o convingi că acest copil nu poartă nicio vină. Noi am avut cazuri când victima-mamă închidea ușa și pleca. Uita că nu l-a hrănit, nu l-a schimbat. Pur și simplu nu-l auzea.
În cazul Anei, totuși, este un alt specific psihologic. Pentru ea nu are importanță de unde-s copiii ăștia. Din trafic sau nu. Pentru ea sunt bucuria existenței. Ea i-a acceptat de la bun început.”
***
Centrul a plătit din banii donatorilor chiria unui apartament în suburbia Chișinăului pentru Ana și alte victime ale traficului. Lunar i se cuvenea și niște bani cu care trebuia să se descurce: să cumpere lapte praf, scutece și să-i mai rămână și ei de mâncare.
Între timp, surprinși de povestea Anei și înțelegând frica ei de a se reîntoarce în gospodăria în care i-a murit mama și unde o aștepta tatăl violent, angajații au cerut ajutor de la donatori. Au primit vreo două mii de dolari, cu care i-au cumpărat o casă și mobilă. Rudele au ajutat-o cu niște covoare. Sora ei s-a mutat la ea să o ajute cu copiii o vreme.
Ana revenise la strânsul de nuci. „Eram prima la bătut [nuci].”
***
Ana recunoaște acum, la 17 ani distanță, cu mâinile rezemate pe masă și un zâmbet naiv pe față, că i-a fost greu. Mult prea greu. Își amintește și acum nopțile nedormite în care trebuia să legene deodată doi copii, dintre care unul mai mereu bolnav. S-a bucurat când au făcut primii pași: „Am simțit că viața merge altfel”.
Odată cu vârsta au pornit și primele șotii. La grădiniță, pe la amiază, cel mai mare a înghițit bănuți. Seara se cățărau amândoi pe răzătoarea din curte și o pândeau când venea de la lucru. „Și le ziceam să nu se cațere că și-or mai rupe capul. Nu puteau să șadă locului…” Altă dată, Ana a găsit casa plină de fum, perdeaua – în flăcări și pe ei – ascunși sub pat. „Ce-au făcut? Vă spun. O luat chiptilnicul (din rusă: plonjor electric) cu care încălzeam apă în căldare și l-o pus în priză spânzurat în jos. El s-o înfierbântat, s-o lipit de perdele și o început a arde”, povestește ea acum și râde. Atunci, însă, nu-i ardea de glume.
Când au început să meargă la școală, „în costum negru, cămașă albă și babocikă (din rusă: papion)”, i-a înscris la o cantină baptistă din oraș. Plătea câte 30 de lei pe lună. Au continuat să mânânce acolo până la sfârșit de clasa noua. Iar în zilele în care nu aveau ce pune pe masă acasă, aceea era singura lor porție de mâncare.
***
„Când mă întrebau copiii de tată, le ziceam că ne-am întâlnit mult timp și m-o lăsat…”
Soțul violent
Au urmat nouă ani în care a vorbit mai rar cu psihologa. Nu i-a povestit nici că, la scurt timp, după ce s-a mutat în casa cumpărată de Centru, a început să locuiască cu un tip violent – un fost deținut, închis pentru omor.
„Mi-o trântit un pantof în cap cu tocul ascuțit și am avut bortă în cap. Ap’ m-am chinuit o săptămână la lucru cu pansamente, curge tăt din mine sânge. Trebuia să-mi coase și capul. O crăpat șitoriu ( făcălețul) în jumătate de piciorul meu. Am stat eu mult calică. La copchii, la joacă le dădea voie o oră. Dacă întârziau oleacă, mâna pe șnur și ușiganie. Și m-am pus odată pentru copii și o pus utiugu (din rusă: fier de călcat) pe mine. I l-am luat repede, că încă oleacă și rămânem fără mână.”
***
Ana a scăpat, într-un final, de soțul violent. Într-o zi și-a făcut, pur și simplu, bagajele și s-a întors, cu tot cu cei doi copii, în casa părintească.
Spune că abia acum și-a căpătat, în sfârșit, liniștea. Își câștigă bănuții la bătut de nuci sau adunat de cartofi. Îi place să poarte lucruri în culori aprinse, câte două perechi de cercei în urechi, de-un galben pronunțat, nu neapărat din aur. E important pentru ea să poarte măcar un inel mai mare pe degetul din mijloc.
Ultima oară a muncit acum două luni, cot la cot cu Vasile, la nordul țării, răscolind pământul după cartofi și ridicând saci. Au revenit acasă după câteva săptămâni, când Ion a anunțat-o că tatăl ei a murit. L-a găsit Ion mort la podea, umflat și învinețit. Se întâmplă la doar câteva zile înainte de aniversarea Anei.
Înmormântarea
Într-o curte largă, Ana și Vasile cară sub picături de ploaie o masă dreptunghiulară pe scări, sub streașina din fața casei cu pereți de beton, nezugrăviți. Intră într-o cameră mare și rece în dreapta holului. O zi în urmă Ana își îngropase tatăl și, odată cu el, trecutul dureros. Mirosul înțepător de formalină, învăluie camera. „Tre’ să spăl cu hlorcă (clor) să dispară mirosul ista.”
Străbate încăperea cu un pat îngust, fotoliu și dulap. Deschide un sertar și răscolește insistent. Îi nimerește sub mână livretul militar al tatălui. Al doilea fiu, Vasile, îi seamănă leit la forma feței rotundă, părul tuns scurt și sprâncenele groase. Degetele subțiri pline de cicatrici scot o baterie, apoi niște foi.
La capăt, dosit printre hârțoage, apucă un buletin vechi. E cel de acum 20 de ani, făcut la scurt timp după ce a revenit din Macedonia. „Iacătă-l aista, când avem părul vopsit negru.”
– Câți ani avei aici? întreabă Vasile timid, aproape în șoaptă. Ea tace… Aici în 2000 ești, continuă el.
– Aici când am fost la zarabotcă (din rusă: muncă), îi răspunde ea. Când am fost la sfeclă, la mere în Rusia. Eiii, când eram fată mare. N-avem copchii…
***
În 20 de ani, de când Ana a ajuns prima oară în Macedonia și până în prezent, numărul persoanelor traficate anual din Republica Moldova s-a dublat. 341 de victime au fost identificate doar în 2019, potrivit datelor poliției. Și asta, în condițiile în care doar un număr mic de cazuri este înregistrat. Numărul real al victimelor nu este știut cu precizie, deoarece unele victime nu intră în contact cu organele de resort.
Totodată, raportul Departamentului de Stat al SUA pentru anul 2020 arată că Guvernul Republicii Moldova nu îndeplinește pe deplin minimul de standarde pentru eliminarea traficului. Autoritățile au investigat mai puține cazuri de trafic și au identificat mai puține victime. De vină este și corupția, în special, în aplicarea legii și justiției, se mai spune în acest raport.
***
Ana nu mai are tenul catifelat de acum 20 de ani, ca-n fotografia din buletinul vechi, găsit în sertar. Are fața slabă, brăzdată de riduri, ochii înfundați, înconjurați de cearcăne. Părul blond stă rebel, prins la ceafă.
Anul trecut, Vasile și Ion au terminat nouă clase. Au dat actele la o școală de meserii, să învețe de sudori. Ion, primul născut, a rămas să frecventeze cursurile. Vasile, însă, a mers să o ajute pe Ana la strâns de cartofi și să-și facă bani de primul lui telefon mobil.
Sprijinită de perne pe pat, Ana calculează în șoaptă, a câta oară, ziua în care a fost cu bărbatul pe care l-a iubit, violul din Chișinău și data când a născut.
„Socoate că pe 8 martie eu am avut cu dânsul relații. El o venit cu un buchet de flori că mi-o făcut cadou și ne-am dus la o mătușă de-a lui”, zice ea cu ochii țintiți spre tavan. „Dar stai că eu am mai avut relații cu dânsu. Prima-prima dată, o fost oleacă mai devreme. Și pe urmă m-am dus și și-o bătut acela joc de mine la Chișinău. Am mai stat poate vreo câteva zile. Și aproape șase luni și ceva aveam când am venit din Turcia. Și copchii i-am născut de șapte luni. Șapte și oleacă. Tocina (din rusă: exact), nu iese, că sutiniorul (din rusă: proxenetul) cela îi tata. Da’ îi mai mult ca precis că îi aista cu care m-am întâlnit. Că îi mutra lui. Eu știu precis că-i el”, își tot repetă. „Eu mă uit că înfățișarea primului copil îi tăt el. Ochii, buzele, nasul. Îi fix. Și seamănă parcă cu soacra. Și lumea din sat zice că el îi bunica în picioare.”
Aproape de miezul nopții se întinde fără vlagă pe patul îngust de lângă geam. Preț de câteva minute rămâne gânditoare, cu privirea ațintită spre tavan. Apoi, cu glasul întrerupt de căscat zice: „Mă uit la dânșii și parcă mai ieri mititei. Și când naiba s-o făcut așa nanți”.
***
Dis-de-dimineață, Ana își prinde o eșarfă neagră din material transparent pe cap. Îmbracă o scurtă mai groasă de toamnă târzie și își târăște picioarele spre celălalt capăt al satului, la mormântul tatălui ei, să dea cu tămâie.
Pășește dincolo de poarta mică din lemn în care cândva, demult, au găsit scrisoarea de adio a mamei. Scândurile au rămas la locul lor, atinse de vreme și putregai. Coboară în vale, cotește la stânga. Își oprește privirea spre fântâna de unde nu mai ia nimeni apă de mai bine de 30 de ani. Își continuă drumul tăcută și dispare ca o nălucă în inima cimitirului.
Ilustrații – Diana Roșcovan
Editare – Olga Ceaglei