Victoria BortăEra o seară obișnuită de februarie. Fără zăpadă, dar cu o răceală amorțitoare. Corina, o tânără cu fața sărutată de soare și cu părul tăciunat, și-a terminat ziua de muncă și a luat-o spre casă. Ajunsă în fața blocului, a urcat scările și a intrat în apartamentul iubitului. În antreu s-a ciocnit de o geantă. „Ai 15 minute ca să părăsești casa.”
Ultimatumul n-a venit de la cel cu care a împărțit patul ultimii trei ani și căruia i-a născut o fiică, ci de la fratele acestuia. „Multe vaprosuri (întrebări – din rus.) n-o fost”, își amintește tânăra. Și-a luat fetița, a înhățat geanta și a ieșit, încovoiată de greutatea bagajului.
Printre contururile difuze de noapte, accentuate de lumina becurilor de pe stâlpii înalți de beton, a luat-o înspre unicul centru pentru victimele violenței din Fălești, numit sugestiv „Casa Speranței”. Drumul deja îl știa. Îl mai străbătuse cu un an înainte. Atunci s-a reținut la centru doar două zile, apoi s-a întors în apartamentul concubinului.
Nu-i place să-și amintească de acea dată și evită să intre în detalii. Acum însă e hotărâtă să nu mai dea înapoi. „Și-așa nu ne mai leagă nimic. De doi ani stăm împreună doar pentru copil”, recunoaște tânăra.
.
* * *
Pe teritoriul Spitalului raional Fălești, în spatele unei mici grădini cu alei centrate spre mijloc, o clădire roză și palidă cu un singur nivel stă pitită între două surate mult mai înalte. E decorată arhitectural cu un teren de joacă multicolor – cu mese, scaune și tobogane ce se întind ca un curcubeu. Cocoțat într-un copac de alături, un soare galben meșterit dintr-o roată de cauciuc își întinde razele de plastic.
La intrare, câteva perechi de adidași și bascheți se zgâiesc de pe o bucată de carton maroniu. Cele două coridoare lungi care străbat clădirea sunt decorate cu ikebane și diverse obiecte lucrate manual. Se contopesc la mijloc, într-o sală spațioasă cu scene din „Punguța cu doi bani” pictate pe un perete.
E „Casa Speranței”, cea care în ultimii doi ani a devenit temporar „acasă” pentru 41 de victime ale violenței în familie. Creat încă în 2007, cu un spectru larg de servicii care implicau și persoane din familii social-vulnerabile, persoane fără adăpost, copii cu cerințe educative speciale, centrul a fost reorganizat în 2016.
„Anterior victimele tot ajungeau în acest centru de plasament, dar personalul nu era pregătit pentru a le acorda ajutorul necesar. Astfel am văzut necesitatea să ne specializăm”, explică directoarea Irina Mamai.
Corina se află la centru deja de o lună și jumătate. La scurt timp după ce i-a pășit pragul pentru a doua oară și-a găsit și serviciu – vopsește piesele jucăriilor din cunoscutele ouă de ciocolată „Kinder Surprise”. Are și normă zilnică – 220 de piese. Acum o depășește, de regulă, dar la început renunța la pauza de masă, doar să reușească cu lucrul. „Aș vrea să-mi ajungă să achit chiria, altfel nici n-o să lucrez”, se confesează tânăra.
Este aproape ora 17.00 când revine la centru. Poartă o geacă de fâș albastră și pantaloni negri mulați pe corp. Își lasă încălțămintea la intrare, dă binețe colegilor de suferință și o zbughește în cameră. Maria, fetița ei, o zărește, dar nu aleargă după maică-sa. Continuă să împingă un cărucior cu păpuși. „Nu prea vorbește și, cel mai des, își vede de treburile sale”, o califică pe micuță educatoarea Olesea Musteață.
Camera Corinei parcă ar fi una spațială. Două paturi supraetajate, un dulap și cei patru pereți – totul este de culoarea cerului. Doar perdeaua de la geam înlocuiește soarele prin galbenul său aprins și transparent. Corina își schimbă hainele și iese în coridor. O lasă pe Maria să împingă căruciorul în continuare și se îndreaptă spre cabinetul directoarei, situat într-un capăt de clădire.
Revine după vreo zece minute și intră în bucătărie. E urmată și de alți beneficiari. Mută masa la mijlocul încăperii și se înghesuiesc în jurul ei. Își pun în farfurii sarmale și mănâncă cu zarvă. Le-a adus bunica a doi frați adolescenți adăpostiți la centru. Mâncarea ordinară de la spital stă ignorată în două vase dreptunghiulare.
„Nu e gustoasă. Anul trecut era aici o bucătăreasă – cheochea Maria, care gătea foarte bine și ne întreba în fiecare zi ce dorim să mâncăm”, povestește Corina, mestecând molcom sarmale. Discuțiile sunt întrerupte de telefonul tinerei. „Ești vagabond”, răsună în bucătărie o melodie cu influențe maneliste.
„Corinei îi plac vagabonzii”, glumește un băiat de la masă.
.
* * *
Corina n-a avut o viață în roz, dar nu și-a imaginat niciodată pe ce drum o va duce deciziile dragostei. A copilărit cu bunica în raionul Drochia, mama fiind plecată la muncă în Federația Rusă. De tată nu știa. L-a văzut abia acum câțiva ani, dar nu-l recunoaște ca părinte și nu ține legătura cu el.
După ce a mai crescut, a mers la un colegiu din Chișinău. Însă diploma de studii n-a țintuit-o pe loc. A plecat pe urmele mamei. În timp ce se afla la Moscova, prin intermediul unei prietene l-a cunoscut pe Vova. El era în Moldova și comunicau prin telefon. „Nu m-am uita la frumusață. Am văzut că se comporta bine. Nu servea.”
Cucerită de Vova, Corina s-a întors acasă, în Drochia. El însă a străbătut cei 70 de kilometri care-i despărțeau și a luat-o în orașul său natal – Fălești. „A fost cumva și o provocare. Sora mea mai mică mă râdea că, iată, am 22 de ani și nu mă mai mărit, ea fiind deja măritată.”
A urmat prima noapte de dragoste, în urma căreia Corina a rămas însărcinată. Fericirea a durat cam jumătate de an. Vova începuse să bea, să dea petreceri cu prietenii și să o bată. Situația nu s-a schimbat nici după nașterea Mariei. Vova o înghesuia prin colțuri, o trăgea de păr sau îi încolătăcea mâinile în jurul gâtului. Corina însă nu se lăsa mai prejos și îl lovea înapoi. „Eu nu prea am avut vânătăi, dar lui îi făceam. Din această cauză am plătit de câteva ori și amenzi”, povestește tânăra.
O bucată de vreme și-a crescut fetița din banii primiți de la mama sa. Vova nu vroia să muncească, respectiv Corina s-a angajat la un bar. Pe lângă faptul că ea cumpăra toate cele necesare, el îi mai cerea bani și pentru alcool. Dacă îl refuza, acesta o lua la pumni.
Deși la început Corina riposta, la un moment dat a renunțat. „Ultima dată când l-am împins era să se lovească la tâmplă și să moară. De-atunci nu m-am mai putut atinge de el. Vedeam această kartinkă (imagine – din rus.) în față. Dar eu am copil de crescut. Pe la pușcărie nu am mai ajuns încă.”
Astfel, încet, dar sigur, viața lor conjugală se încheiase complet. Locuiau împreună doar de dragul copilului. Vova aducea în casă alte femei, iar Corina cunoscuse la lucru un alt bărbat, actualul ei iubit. „Prima dată când l-am văzut, se îmbătase. Venise soră-sa să-l ia acasă. Începuse să se anine de mine, dar eu mă gândeam: La ce-mi mai trebuie mie încă un alkagolik (alcoolic – din rus.)?!”
Ulterior, însă, Andrei a reușit să o cucerească. Chiar dacă nu pe deplin. „Eu deja nu mai am încredere în bărbați. Dragostea mea s-a dus la părinți și la copil. Eu nu mai pot să iubesc. Vreau doar să am un om alături care să-mi ofere atenție. Andrei e serios și ne-nțelegem dintr-un cuvânt”, constată Corina.
.
* * *
Statistica ultimilor ani arată că, în medie, 500 de persoane pășesc anual pragul unui centru de plasament, în încercarea de a-și reface viața. Potrivit datelor furnizate de Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale (MSMPS), în Republica Moldova sunt nouă centre – câte două în Chișinău și Bălți, și câte unul în Drochia, Hâncești, Ungheni, Căușeni și Cahul.
Aici victimele violenței în familie găsesc un loc de trai temporar, mâncare, consiliere psihologică, suport la angajarea în câmpul muncii, asistență juridică sau medicală.
Dar „Casa Speranței” din Fălești lipsește din statistica ministerului. „E o chestiune normală. Situația de la an la an se schimbă și se dezvoltă mai multe servicii”, explică Lilia Pascal, șefa Direcției politici de asigurare a egalității între femei și bărbați.
În același timp, Strategia națională de prevenire și combatere a violenței față de femei și violenței în familie pentru perioada 2018-2023 notează că „serviciile de plasament existente au o capacitate de 181 de locuri de adăpost pentru victimele violenței în familie.”
O cifră mult prea mică, în condițiile în care Moldova a semnat anul trecut Convenția de la Istanbul. Or, normele europene stabilesc un loc de plasament per 10.000 de locuitori. Raportat la Republica Moldova, acest lucru presupune 356 de locuri de adăpost, adică aproape dublu față de cât are în prezent.
Însă Lilia Pascal relevă că dezvoltarea serviciilor de plasament este recomandată de către Convenția de la Istanbul și nu are un caracter obligatoriu. „Noi deja aplicăm două tipuri de protecție a victimelor: ordonanța de protecție – emisă de instanța de judecată, și ordinul de restricție de urgență – aplicat de polițiști. Ambele vin să protejeze victima și să-i asigure un mediu securizat în spațiul ei obișnuit. Analizele din țările europene au arătat că datorită acestor măsuri, necesitatea dezvoltării serviciilor de plasament dispare.”
Pe de altă parte, statistica Inspectoratului General al Poliției încă nu prognozează un viitor liniștit. Din contra. Cu o medie anuală de 8500 de adresări care vizează violență în familie, cifra e în creștere constantă în ultimii șase ani.
.
* * *
E zi de sâmbătă, puțin trecut de ora 8.00. La „Casa Speranței” e liniște adâncă. Mai multe haine spălate de cu seară stau răsfirate pe caloriferele fierbinți.
Corina mijește ochii pe coridor și se îndreaptă spre bucătărie. Are părul zburlit și fața somnolentă. Își face o cafea fără zahăr și se așează la masă. Între timp se trezește și colega ei de cameră – o adolescentă de 14 ani, vorbăreață și mereu pusă pe șotii. Aleargă ca un bum de energie prin centru și o anunță pe Corina că Maria a făcut ochișori. Cu pași adormiți tânăra merge în odaie, fără să lase ceașca din mână.
După un sfert de oră revine în bucătărie cu fiica sa. Corina își mai prepară o cafea, iar educatoarea îi pune copilei în față o farfurie cu orez cu lapte. Micuța face nazuri, dar mama nu o ia în seamă. „Dacă nu vrea să mănânce, înseamnă că nu îi este foame. A mânca când a flămânzi”, spune Corina, sorbind din cafea.
Chiar dacă nu-și prea arată afecțiunea față de Maria, zice că e gata să facă orice, numai să o aibă aproape. „Mi-a propus mama să i-o dau ei la Moscova până mă restabilesc, dar nu voi face niciodată așa ceva. Nu vreau să trăiască și ea fără mamă.”
După dejun, tânăra se pune la taclale cu colega ei de cameră și cu unul din cei doi frați, iar Maria pune mâna pe căruciorul roz și reia activitatea din ajun. „A fost afectată de mediul dăunător în care a stat cu tatăl ei, din acest motiv nici nu are o legătură strânsă cu mama și nu sunt foarte atașate una de alta. Totodată, copila are rețineri în dezvoltare, se bâlbâie, are ticul de a suge permanent ceva, semn că a folosit mult timp suzeta, dar încetișor se integrează”, remarcă Constantin Prodan, psihologul centrului.
Și dacă Maria încă își revine, atunci Corina a trecut repede peste situația în care s-a pomenit și nu este „destabilizată emoțional”, precizează psihologul. Iar tânăra, la rândul ei, în general consideră că nu are nevoie de psiholog. „Ia yspakaivaiusi sama (Eu mă liniștesc singură – din rus.)”.
Faptul că viața ei trebuie să ia o altă turnură Corinei îi era clar încă înainte de a ajunge la centru, dar lipsa unui loc de trai o împiedica să acționeze. Acum însă ea își vede mult mai concret viitorul și abia așteaptă să poată închiria un apartament mai aproape de fabrica la care lucrează.
Plănuiește să rămână în Fălești – oraș cu care deja s-a obișnuit, să dea fetița la grădiniță și, eventual, să-și oficializeze relația cu noul iubit. Dar la acest aspect nu se prea grăbește. „Viitorul ne va arăta dacă ne este dat să fim împreună”, se încurajează tânăra, în timp ce colegii ei aleargă ca albinuțele prin centru.
Sâmbăta e ziua curățeniei. Fiecare are grijă să-și aducă camera în ordine. Corina se limitează doar la dulap. Odaia rămâne pe seama colegei, pentru că e rândul ei.
În timp ce aranjează lucrurile pe policioare, se destăinuie că nu cheltuie mult pentru hainele proprii, ci mai degrabă pentru hăinuțele Mariei, care trebuie schimbate la fiecare câteva luni. Din acest motiv nu folosește nici produse de machiaj și nici cu bijuterii nu se alintă.
„Am avut cercei, inele de aur, dăruite de mama, dar sunt toate la lombard”, recunoaște tânăra. Chiar și telefonul dăruit de noul ei iubit cu ocazia sărbătorilor de iarnă a reușit să-l amaneteze. „Nu am ce face, mi-e greu cu banii. Voi lucra și poate le voi scoate înapoi”, își spune cu optimism.
.
* * *
Prezența la nivel local a unui centru de plasament sau al unui ONG întotdeauna face diferența, consideră Veronica Teleucă, coordonatoarea Coaliției Naționale „Viața fără violență în familie”. „Acolo sunt campanii, se organizează evenimente, femeile sunt mai informate, autoritățile publice locale sunt mai receptive și chiar poliția lucrează mai bine, pentru că problema este permanent adusă pe agenda autorităților”.
Însă numărul prea mic de locuri de plasament, în comparație cu standardele europene, nu este unica restanță a autorităților. Și finanțarea centrelor destinate victimelor violenței în familie șchiopătează din greu.
„Dacă autoritățile publice locale nu înțeleg importanța acestei probleme, atunci finanțarea centrului va fi ultima lor prioritate. Depinde tare mult de capacitățile de advocacy ale administrației centrului, pentru că dacă directoarea va fi o persoană foarte activă și se va duce și va bate la cap autoritățile, atunci lucrurile se mai pot mișca”, consideră Veronica Teleucă.
În același timp, violența în forma ei actuală costă milioane de lei anual. Asta pe lângă gaura de peste 1 milion de lei pe care a făcut-o în bugetul public, după ce Moldova a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Calculul a fost efectuat în 2016 de Centrul de Drept al Femeilor. Un raport a estimat cheltuielile pentru anul 2014 și a vizat în special domeniile protecției sociale, medical și justiției. La final a ieșit un total de circa 36 milioane de lei, sectorul medical fiind lider „datorită mecanismului de răspuns centrat pe atenuarea consecințelor, și nu pe prevenire”.
Mai mult, raportul Centrului de Drept al Femeilor notează că, în realitate, „mai mult de 60% din costurile serviciilor sociale oferite victimelor violenței în familiei sunt acoperite de către organizaţiile societăţii civile”.
Acestea „prestează servicii specializate victimelor, cum ar fi consiliere juridică, reprezentare, linii de asistenţă telefonică de urgenţă, consiliere psihologică și adăpost, precum și consolidarea capacităţilor profesioniștilor din prima linie.”
„Prin urmare, asumarea responsabilității pentru finanțarea permanentă a acestor servicii, precum și asigurarea acoperirii geografice, trebuie să fie o prioritate a autorităților naționale”, consideră autorii raportului.
Lilia Pascal, șefa Direcției politici de asigurare a egalității între femei și bărbați a MSMPS, recunoaște că sunt și situații când lipsa banilor duce chiar la închiderea unor servicii, doar că problema e una mai sensibilă.
„Consider că aici trebuie să se realizeze și să se piloteze un sistem național de referire în cazul în care un raion are un anumit profil de beneficiari și nu este în stare să-i asiste, inclusiv prin plasament. În acest caz urmează să lucrăm asupra mecanismului și a traseului cum poate beneficiarul fi referit la alt raion.
Reieșind din reforma autorităților publice centrale și cea cu privire la autoritățile locale și din considerentul că dispar anumite servicii, inclusiv din cauze financiare, soluția este că va fi aprobat un pachet statutar minim de servicii sociale specializate la nivel local, care vor fi finanțate de către bugetul de stat și, astfel, vom asigura inclusiv o durabilitate la serviciile create”.
Pe de altă parte, Elena Burca, directoarea Asociației împotriva Violenței „Casa Mărioarei”, instituție care în 2000 a deschis primul centru din Republica Moldova, susține că elementul de prevenire are un rol chiar mai important decât deschiderea de noi adăposturi.
„Noi am ajuns la concluzia că totuși accentul trebuie de pus pe educație, fiindcă cu mărirea numărului de centre noi nu rezolvăm problema. […] Dacă vrem să scăpăm de violență, trebuie să facem educație. […] Eu aș vedea eficient ca în fiecare raion să fie câte un centru care ar pregăti cadre în educație. Locurile de plasament trebuie să fie, dar asta nu este salvarea.
Trebuie să știe părintele cum să observe instrumentul acesta agresiv, pentru că el e dulce. Dacă tu îl iei ca dulce, ca mierea, tu te înnăduși în această miere. Instrumentele cu scopul de a prelua puterea și controlul sunt foarte dulci. Intri în plasa asta prin dragoste. Instrumentele violenței sunt folosite uneori intenționat, alteori neintenționat, și intrându-i în voie și făcând lucrurile doar pe placul lui, tu îl crești ca agresor.”
* pentru a le proteja identitatea, numele unor personaje au fost schimbate