Raisa RăzmerițăO mare de hogeacuri metalice se înalță deasupra blocurilor sovietice pentru care căldura caloriferelor ține de trecut. Centralele termice nu mai funcționează, lăsând locuitorii față-n față cu problema lipsei de încălzire. Oamenii au avut de ales între a pleca sau a se adapta. Mulți au ales să se adapteze. Funcția cazangeriilor de altă dată a fost preluată de sobe improvizate în apartamente la bloc.
Circa 80 de kilometri desparte capitala de orășelul Cornești din raionul Ungheni. De când traseul Chișinău-Sculeni se află în reconstrucție, călătoria spre localitatea din Podișul Codrilor e o experiență zdruncinată printr-un șantier care pare că nu se mai termină. Situat pe unul dintre cele mai înalte puncte din R. Moldova, Cornești ocupă o aglomerație pitorească de dealuri și văi. Dacă din punct de vedere al arterelor de transport și al cadrului natural corneștenii par binecuvântați, nu același lucru se poate spune despre condițiile de trai ale celor care trăiesc la etaj.Îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu o căciulă aranjată feciorește în vârful capului, Victor Podelniuc pășește atent pe lângă un bloc cu 5 etaje din centrul orașului. Are aproape 70 de ani, dintre care un sfert i-a trăit la bloc, împreună cu soția. Zăpada scârțâie sub tălpile papucilor, „singurii care nu alunecă!”. Cu o mână încearcă să-și mențină echilibrul, iar în cealaltă duce o geantă încărcată pe jumătate cu lemne. Ridică treptele de la intrarea în scară, ajutându-se de balustradă, apoi lasă geanta jos pentru „olecuță de odihnă”. În față mai are patru etaje. „Când trebuiește mai repede, pășesc și câte două trepte”, comentează bătrânul printre respirațiile dese și grele. Mai face un popas la etajul doi, apoi își continuă drumul.
„Iaca așa în fiecare zi!”, comentează Victor, în timp ce răsucește cheia în broască. Își aruncă în picioare papucii de cameră, pentru că „e rece podeaua”, și lasă lemnele lângă plită. Cu o mișcare aproape coregrafică își șterge transpirația de pe frunte. „Mi-o mai rămas să aduc ciocălăi și coarjă de nucă”. Ciocălăii îl așteaptă într-un sac din scara blocului. Cojile de nucă sunt depozitate în debaraua din spatele clădirii – o construcție improvizată din foi de ardezie în care ține la dos tot ce e util pentru casă, inclusiv lemnele.
Temperatura în apartament se menține încă de la focul din ajun. Aceasta e susținută și de căldura soarelui care pătrunde printre draperiile galbene. Un soare destul de darnic pentru o zi de decembrie. Soția e la fazendă, unde „drege” rațe. Focul îl va aprinde mai spre seară, pe la 5. Doar când le vin copiii în vizită gura sobei înghite lemne de două ori pe zi. Fata trăiește în România, iar băiatul în Italia, așa că se văd mai mult pe la sărbători. Victor s-a căsătorit la 37 de ani și a făcut „doi copii deodată, ca să nu mă muncesc atâta!”. Schițează un zâmbet și arată cu mândrie la fotografiile gemenilor agățate la oglinda din antreu.
Bătrânul a primit apartamentul cu trei camere acum 23 de ani, pe când lucra profesor de muzică și conducător de orchestre școlare. Atunci era cel mai nou bloc, de altfel și ultimul construit în Cornești. Dar a reușit să se bucure de căldura caloriferelor doar vreo 4 ani. Criza de la finele anilor ’90 și datoriile locatarilor au împins furnizorul de căldură spre faliment. Puși într-o situație delicată, oamenii au ieșit din încurcătură cum au putut. Unii s-au mutat la sol, în timp ce alții au ales să se adapteze. Familia lui Victor a apelat la un încălzitor electric pe bază de ulei. „Ne-am adunat toți într-o cameră. Copiii dormeau pe un divan, noi pe altul”, își amintește bătrânul.
Soluția încălzitorului a ținut până în 2004, când, la inițiativa soției, și-au făcut sobă. La fel ca mulți alții. Între timp, numărul hogeacurilor metalice care treceau de limita de sus a celor cinci nivele ale blocului s-au înmulțit. Astfel localnicii au ajuns să asocieze blocurile fumegânde cu legendara navă „Titanic”.
La începutul acestei ierni, Victor și-a reconstruit soba. Aceasta „trage mai bine” și desparte bucătăria în două părți. În prima parte, până la sobă, se află o masă, dulapuri de bucătărie și un frigider, în cea de-a doua, după sobă – plita și butelia cu gaz. „N-avem nici gaz, nici apă. Nu-i nimic absolut!”, se vaicără bătrânul.
Improvizația sobelor la bloc a „îmbunătățit” cum a știut mai bine arhitectura blocurilor seci și sumbre ridicate în perioada perestroikăi. Pe lângă alura de „Titanic”, fumul este condensat la greu în hogeacurile metalice. Metamorfozat într-un lichid negru-ruginos, acesta se prelinge pe fațada blocului, decorându-l cu dâre prelungi. Unii mai inventivi au agățat găleți la baza hogeacurilor. Unele căldări, însă, au rămas fără fund de când tot stau agățate și colectează lichidul problematic.
E un tablou similar pentru cele 10 blocuri din Cornești în care locuiesc circa 350 de familii. „Ne adaptăm la ce avem. Altfel ce, să pui mâinile pe piept și să mori?” comentează situația primara orașului, Vera Buga. Ea însăși este o „victimă” a sistării căldurii centralizate, fiind nevoită să apeleze la sobă ca soluție de încălzire.
* * *
Problema locuitorilor din Cornești privind aprovizionarea cu agent termic e specifică pentru majoritatea orășelelor din R. Moldova. Aceste oaze de civilizație urbană s-au dezvoltat vertiginos în perioada sovietică, de cele mai multe ori în jurul unor întreprinderi industriale. Blocurile asigurau angajații cu spațiu locativ, iar pentru că acestea necesită o altfel de întreținere, comparativ cu casele la sol, a fost creată o rețea întreagă de cazangerii. Însă la scurt timp de la destrămarea Uniunii Sovietice, multe întreprinderi au falimentat și așa a început era caloriferelor reci.
În R. Moldova sunt 65 de localități cu statut de oraș. Însă întreprinderi termoenergetice funcționale activitatea cărora este reglementată de Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică mai există în doar 12 orașe, printre care Chișinău, Bălți, Cahul sau Comrat.
Potrivit datelor furnizate de Ministerul Dezvoltării Regionale și Construcțiilor (MDRC), peste 6.000 de familii care trăiesc la bloc și-au construit sobe în apartamente. Cele mai multe dintre ele sunt din UTA Găgăuzia (908), urmată în top de raionul Briceni (850) și raionul Fălești (635). În vârful clasamentului a mai urcat raionul Anenii Noi (623), raionul Nisporeni (540) și raionul Ungheni (526).
„Ceea ce au făcut locatarii în apartamente sunt niște instalații neautorizate, menționează Gheorghe Croitoru, șeful Direcției reglementări tehnico-economice din cadrul MDRC. Blocurile locative nu au fost proiectate și adaptate pentru astfel de instalații. Ele au fost gândite pentru un sistem centralizat sau de bloc. Utilizatorii unor astfel de instalații își pun viața în pericol. Sobele degajă monoxid de carbon sau poate fi pericol de incendiu, pentru că mai sar scântei. Dacă se aprinde un apartament, suferă și celelalte apartamente”.
Riscul pe care îl comportă sobele se reflectă și în statistica Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale. Astfel, în perioada 2010-2015, exploatarea incorectă a sobelor cât și sobele defecte au fost principalele surse de izbucnire a incendiilor. În medie, 322 de incendii pe an.
Gheorghe Croitoru mai spune că responsabilitatea privind administrarea blocurilor le revine asociațiilor de locatari sau autorităților publice locale. „Direcția doar stabilește reguli de proiectare, reguli de execuție a lucrărilor, la faza incipientă a lucrărilor. Constructorii, după ce au finalizat blocurile, îl predau fie primăriei, fie unor asociații de locatari. Din acest moment, ei gestionează problema”, constată Croitoru.
Soluția, în opinia șefului Direcției reglementări tehnico-economice, ar fi găsirea surselor financiare pentru a instala centrale sau cazane pe bază de gaz care să deservească întregul bloc. Primara din Cornești, însă, nu crede că situația se va schimba, dacă nu vor interveni autoritățile centrale. Cele mai apropiate localități gazificate de la care ar putea să se conecteze Corneștiul sunt Pârlița și Călărași. Aflate la o distanță de 13 și, respectiv, 30 de kilometri, localitatea nu-și permite o investiție de asemenea anvergură, având un buget de doar patru milioane de lei.
Și la nivel individual situația financiară joacă un rol crucial, consideră Vadim Cujbă, profesor la Facultatea de Geografie a Universității de Stat, doctor în științe geonomice. „În condițiile în care situația materială a oamenilor de la bloc nu este cu nimic mai bună decât a celor din localitățile rurale, problema va rămâne, deocamdată, nesoluționată”, consideră Cujbă.
* * *
E Olesea Vasilciuc. Are 31 de ani, 7 copii și locuiește la mama sa. De fapt, într-una dintre cele două camere ale apartamentului. S-a mutat acum trei ani, după ce a divorțat de soț. Între timp, a mai născut doi copii de la un alt bărbat. Și-a dorit mult o fată, iar visul i s-a împlinit abia la a șaptea „încercare”.
În locuință persistă un aer umed, îmbibat cu un miros ușor de detergent și pene opărite. Olesea scoate două lemne din sac și intră în bucătărie, strecurându-se printre sobă și masa în fața căreia mama ei penește un rățoi. Pe plită fierbe un pumn de apă într-un lighean din smalț. Femeia aruncă lemnele pe foc, apoi intră în camera mare.
Lumina ce pătrunde printre florile de pe pervazul ferestrei conturează ornamentele pereților îmbrăcați cu tapete. Copiii mai mari privesc un desen animat la un laptop, cei mai mici smotocesc o cățelușă. Sunt îmbrăcați lejer. Olesea își aruncă o plapumă mică de-a copiilor peste tricoul spălăcit care îi trădează pantera tatuată pe brațul mâinii drepte. O ia pe fată în brațe și-i trece prin păr degetele zdrelite pe alocuri.
Două paturi desfăcute și un dulap perete ocupă aproape toată camera. Spațiul liber dintre ele se rezumă la dimensiunea unei cărărușe ce permite deplasarea dintr-un colț în altul. Pe polițele dulapului stă expusă „averea” familiei – scutece, teancuri de haine, două boxe mari, jucării rămase captive după sticla unor secțiuni.
Celălalt perete găzduiește soba. E unica sursă de încălzire în casă, camuflată în permanență de hainele întinse la uscat. Sforile galbene de pe „uscătorul” din cărămizi mici, de culoare bordo, vopsite cu lac transparent, nu rămân libere mai niciodată. „Au construit-o părinții mei acum 18 ani. Până atunci ne încălzeam cu un cămin electric, dar era prea costisitor!”
Orașul Fălești este gazificat. Țeava cu gaz trece și pe deasupra ușii apartamentului în care Olesea își petrece cea mai mare parte a zilelor purtând de grijă copiilor și cățelușei Katy. Însă acesta e un lux pe care nu și-l pot permite. Bugetul casei este format din salariul mamei sale și alocațiile copiilor. Pe timp de iarnă, mai ridică și indemnizație pentru căldură. Anume din această sursă de venit și-a cumpărat anul trecut o tonă de cărbune. Pentru iarna curentă încă n-a primit. Iar la regia electrică locală, unde mama Olesei lucrează deriticătoare, a mai prins o „ofertă” de lemn provenit din foștii stâlpi de electricitate. Lemnele tăiate le-au depozitat într-o debara.
La cei 56 de ani, serviciul este o binecuvântare pentru Ludmila, pe care o tot auzi văicărându-se, ba de „casa asta de nebuni”, ba de copii că „sunt așa de mulți”. Apartamentul lor micuț de pe strada Bălțului e ca o mini-grădiniță. Din cei șapte copii, trei merg la școală. Restul au rămas, deocamdată, în afara sistemului de învățământ. „Dacă tot sunt acasă… La grădiniță e rece, ș-ap’ eu să alerg prin bolnițe (spitale – din rusă)”, explică Olesea. Ocaziile pentru care Olesea iese din casă se rezumă la controalele medicale ale copiilor sau atunci când pleacă după lemne. Când afară e vreme bună, îi ia pe copiii mai mari și merg în pădure, să refacă rezervele.
Își dorește o locuință proprie. Băieții cresc, iar camera din apartamentul mamei devine tot mai neîncăpătoare pentru cele 8 suflete și cățelușa Katy. Administrația locală i-a propus un spațiu în „Nijnii Tehas” (Texasul de Jos – din rus.), un cartier de la marginea or așului, însă Olesea a refuzat, pe motiv că nu erau condiții decente pentru a crește copiii. „S-au indignat că refuz, dar era tăt în mucegai! Cum să trăiești!?” exclamă femeia.
Amplasat la periferia orașului, cele trei blocuri care formează cartierul „texan” sunt practic încercuite de maidane și bălți înghețate năpădite de stuf. Par mai degrabă o flotă naufragiată în timp, decât o zonă locativă. Unele „nave” parcă tot vor s-o ia din loc, tușind un fum alb și neconvingător pe hogeacurile metalice care se înalță spre cer.
Raisa Răzmeriță și Ion Gnatiuc