Liliana BotnariucÎn mașină spre Cupcini, medicului Iurie Corobov îi vine greu să creadă că azi e ultima zi. Nu-și poate lua gândul de la ordinul de eliberare care o să-i fie înmânat peste trei zile, când o să împlinească 80 de ani.
Privește pe geam abătut. Încearcă să-și imagineze cum are să fie ultima sa tură de gardă pe UAZ-ul folosit pe post de ambulanță: „Vor fi mai puțini oameni de salvat? Bolnavi gravi de COVID-19 care se sufocă?”. Privise știrile de dimineață despre ultimele 17 victime din țară. „Da` dacă moare cineva în brațele mele chiar în ultima tură?”.
Automobilul se oprește în fața Centrului de Asistență Medicală Urgentă Prespitalicească Cupcini din orașul Edineț. Un bărbat înalt cu părul alb ascuns sub căciula neagră coboară. Pornește cu pași mici, îngândurat, spre intrarea clădirii zugrăvite în bej zicându -și: „Cum va fi ultima tură, așa va fi!”.
E 15 ianuarie 2021, puțin trecut de ora 7 dimineața. Cel mai vârstnic medic de pe ambulanță din Republica Moldova deschide ușa centrului.
– Bună dimineața!, o salută el respectuos pe colega Tamara cât își lasă geanta neagră pe podea, scurta pe șifonier și papucii cu șireturi pe teracota bej.
– Iurie Gherasimovici, la știri au spus că și după 18 ianuarie lucrați, îl întâmpină zâmbind felcera Tamara Iachimova cu care va petrece ultima tură de gardă.
– Ordinul scrie – eliberat, răspunde el cu subînțeles și încalță o pereche de șlapi din piele maro cu negru.
Străbate cu pași energici antreul, o cameră largă, mobilată cu un cuier pentru hainele groase amplasat chiar la intrare, urmat de câteva scaune lipite de perete în fața cărora, vizavi, stă amplasat un televizor pe care rulează non-stop canale rusești. La cele două mese, situate sub micul ecran, se adună pe parcursul zilei lucrătorii medicali ca să completeze fișe de-ale pacienților.
Centrul de la Cupcini e o clădire cu un etaj, renovată, care se întinde pe 240 m2. Dispune de bucătărie, baie, cameră de ședințe, cameră pentru medicamente și camere de odihnă pentru șoferi, felceri, medici și menajeră.
Iurie s-a retras în camera medicilor ca să se schimbe. Lasă puloverul verde și pantalonii albaștri în schimbul uniformei: un hanorac albastru și pantaloni negri. Deși s-a trezit mai devreme de ora cinci ca să parcurgă zece kilometri din satul Brătușeni – unde locuiește, în orașul Cupcini – unde lucrează, pare destul de vioi.
Revine în antreu și dă cu ochii de un băiat tânăr, felcer de meserie din altă echipă de gardă. Își măsoară unul altuia temperatura amuzați. Iurie are 36,1 la încheietura mâinii și 36,6 la frunte. Apoi se așează la masă și își vede de treabă. Aranjează fișele medicale pe care urmează să le completeze după fiecare chemare. Apoi, caută dacă pulsoximetrul este la locul lui într-o geantă mică din material.
08:34
Sunetul telefonului sparge liniștea încăperii. Tamara își bunghește ochii în micul ecran, îl înhață cu mâna stângă și-l duce grăbită la ureche.
– Alo! O secundă să iau pixul, anunță ea interlocutorul. Apucă un stilou la nimereală de pe fișele medicale. Da, bine!, scrie ea.
– Se pare că avem chemare, zice Iurie urmărindu -și calm colega de pe scaun. Se ridică și se îndreaptă cu picioarele târșâite spre una dintre camere.
– Oameni, la chemare!, strigă felcera de la masă imediat ce se încheie apelul.
Tăcere.
– Avem chemare! Pacient cu tensiunea 190!, strigă repetat, ridicând tonul ca să fie auzită de această dată.
Dinspre hol se aude forfotă. Mișună oameni. Ion, șoferul, iese binedispus din camera șoferilor. Tamara o zbughește în camera cu medicamente și înșfacă într-o mână o ladă portocalie din plastic unde-și țin toate preparatele pentru prim ajutor și-n alta – o ladă albastră din plastic unde ține defibrilatorul.
– Unde-i Iurie Gherasimovici?, strigă ea alarmată rotind capul ba-n stânga, ba-n dreapta.
– Cred că deja e în mașină, îi răspunde șoferul cât își pune scurta.
– Strada Ștefan cel Mare 7. Știi unde-i? îl întreabă agitată.
– O să găsim!
Doctorul apare calm în antreu ținând într-o mână o geantă neagră cu pulsoximetru, ochelari și mapa cu fișe, iar în altă mână geanta cu aparatul pentru electrocardiogramă, cam cât un laptop de mare. Le lasă jos, lânga ușa de la ieșire. Îmbracă scurta neagră cu dungi portocalii, încalță papuci cu șireturi, pe care le lasă intenționat dezlegate, și îndeasă căciula pe ceafa albă, fără de care nu iese niciodată afară.
Merg toți cu pași mari spre un UAZ vechi, ruginit în jurul mânerelor din metal și decojit pe alocuri de vopseaua sură. Mașina asta „de la Țarul Nicolae” cum o descriu lucrătorii, este una dintre cele trei mașini de salvare de la Cupcini.
Una de tip nou a fost adusă în 2018. Celelalte două UAZ-uri, unul pe care va munci azi Iurie, sunt atât de vechi încât nici șefa CAMUP Cupcini, Angela Zaharia, nu-și mai amintește ce vârstă au. „Trebuiau să le schimbe în 2020, dar s-a amânat din cauza pandemiei. Ne-au promis schimbarea în 2021”.
UAZ-ul pe care lucra de obicei Iurie și echipa lui și a cărui aparat de încălzire mai dezmorțea cât de cât aerul, s-a defectat chiar ieri, explică șoferul încruntat. Așa că azi, la ultima tură a lui Iurie, vor lucra fără căldură, temperatura de afară fiind egală cu cea din ambulanță. „Oazicurile (UAZ-icuri – n.r.) astea merg mai greu. Dacă pe un drum asfaltat ăstia 47 de kilometri i-am făcut într-o oră și zece minute, cu o mașină nouă ar fi fost făcut în 50 de minute”, se confesează acesta.
Felcera se urcă lângă șofer. Iurie se așează în salon, pe un scaun. Închide ușa care pocnește după el. Lasă gențile pe patul pentru consultații. Pune mâinile roșii una peste alta pe genunchi. Fixează cu privirea orizontul printre geamurile mici, aproape înghețate. Din când în când, verifică cadranul ceasului de pe mâna stângă.
În zece minute, mașina sură trece zdrăngănind pe drumurile asfaltate și găurite din Cupcini și se oprește la o poartă din metal. O femeie josuță îi întâmpină. Iurie o urmează cu pași mărunți pe iarba acoperită de zăpadă. Ajung în curte pe un trotuar din piatră.
– Fiți atenți!, își previne medicul echipa în timp ce se sprijină cu mâna de un stâlp.
Cu privirea în jos urcă încet scările casei. În una dintre odăi un bărbat brunet, slab și palid stă prăbușit pe pat. Medicul începe să-l descoase în timp ce lasă gențile pe unul dintre scaunele aranjate în jurul unei mesei și scoate căciula de pe cap:
– Ce s-a întâmplat aici? V-ați pornit deja la spital?, îl întreabă pe pacient, scoțând pulsoximetrul din buzunar. Îl fixează pe arătătorul slab și galben ca ceara al bărbatului cărunt.
– Da. El a tușit noaptea strașnic. El are și bronșită cronică și probleme cu inima, răspunde ca o mitralieră soția lui, femeia josuță, proptită în mijlocul camerii.
Pacientul nu poate vorbi. Respiră greu ca o locomotivă care gâfâie. Aparatul mic de pe deget indică saturația 97.
– Dezbrăcați-vă, vă rog!, îi poruncește Iurie bărbatului. De câte zile se simte rău?, întoarce privirea spre soția lui.
– De câteva…
– Câți ani are?
– 70 n-are. Tensiunea am măsurat -o. 190 pe 105.
– Ce i-ați dat azi?
– Captopril, răspunde femeia încordată.
– Ce doză? 50? Ce boli a mai avut?
Iurie află că suferă doar de bronșită cronică.
– Dezbrăcați-vă rog. Ce stați?, repetă el bărbatului care stă încremenit.
– Acuș mă dezbrac. Nu știu cum să mă dezbrac, zice acesta cu voce stinsă și se ridică amețit.
– Eu trebuie să vă ascult inima, să văd ce-i cu dumneavoastră. Acum e plin spitalul cu COVID-19. Dezbracă-te, dezbracă-te, îl îndeamnă medicul cu voce blândă.
Femeia scoate niște sunete neclare încercând să povestească noi detalii.
– Liniște, spune Iurie pe un ton apăsat cât plimbă capsula stetoscopului pe spatele alb. Femeia amuțește fără să-i scape din priviri.
– Sufocare nu are. Culcați -vă! Puneți -i o pernă sub cap, îi ordonă soției pacientului în timp ce-i fixează pulsoximetrul repetat pe arătător.
Cifrele urcă până la 99. Saturația e în normă. Îmbracă manșeta pe mâna dreaptă și strânge para aparatului de măsurat tensiune.
– La cât i-ați dat Captopril? întreabă el destul de serios.
– La 7, răspunde femeia josuță, scărpinându -se la ceafă.
– Acum e 9. Tamara, hai Metoprolol și … Aici e aritmie, îi dă el verdictul. De asta și se sufocă. Trebuie medicul de familie de apelat. La plămâni nu văd nimic, continuă el apăsat.
Felcerul scoate două pastile din cutia de plastic portocalie și-i întinde bărbatului:
– Luați masca de pe față, zice Tamara ușor amuzată. Două pastile sub limbă. Fărâmă cu dinții…
– Dar cu care?, râde stins bărbatul.
– Cu ce ai!, îl încurajează soția care nu-l scapă din priviri.
– Sugeți -le ca pe bomboane!, îl îndeamnă Tamara.
După, felcera roagă să-i dea 50 de grame de apă. Înșfacă aparatul pentru electrocardiogramă din geantă. Îl aranjează pe un scaun cu spetează lângă bărbatul întins pe pat cu masca sub barbă. Soția umple grăbit o cană mică de ceai și o întinde. Tamara șterge cu o bucată de vată încheieturile slabe ale mâinilor, picioarelor și pieptul pacientului.
– Se adună buchetul Moldovei. Iată cu 40 de zile în urmă fiica am înmormântat-o, povestește bărbatul fâlfâit cu pastilele sub limbă.
– De la ce?, întreabă Iurie.
– 45 de ani avea. Ficatul continuă bărbatul cu privirea spre geam.…
– A stat la Edineț cu ficatul. Apoi la Chișinău. Mă tem să nu i se întâmple ceva…, continuă soția acestuia cu lacrimi în ochi urmărind mișcările lucrătorilor medicali.
Iurie își îndreaptă ochii spre femeie. O privește tăcut câteva secunde parcă încercând să găsească cuvintele potrivite. Întoarce capul amuțit spre pacient. Aparatul printează bătăile inimii, iar Iurie privește îndreptat spre geam rezultatele. Împăturește electrocardiograma și o pune în buzunarul drept al scurtei.
– Cu inima e totul bine. Mergeți la medicul de familie, explică Iurie.
– Ce să fac cu el? Mă tem, se destăinuie soția buimacă.
– De ce vă temeți? Acuș acordăm ajutor. Tensiunea o scădem. Aveți toate preparatele pe care el trebuie să le ia, o îmbărbătează doctorul.
– Încă nu s-au dizolvat pastilele, o consolează felcera.
– O să așteptăm până mâine, dar medicul de familie trebuie să vină și să dea tratament. Dânsul trebuie măcar o dată în an să -l examineze. Sufocarea e de la inimă, nu de la plămâni, adaugă Iurie.
Tamara îi mai dă o pastilă și-i pune o injecție. Iurie îi apasă burta. Apoi îi măsoară tensiunea repetat. Bărbatul se simte mai bine. Își iau rămas bun. Peste 15 minute, pe la 9.40 echipa de medici de pe UAZ ajung la CAMUP Cupcini. Iurie își întreabă colegii zâmbind:
– Ce? Punem să mâncăm?
Toți se adună în jurul mesei din bucătărie pe care stau aranjate farfurii cu șnițel, piure de cartofi, paste, salate din borcane, pâine de casă. Mereu mănâncă împreună. Dânsul e cel care are grijă ca toți să mănânce, să se îmbrace bine și să aibă grijă de sănătatea lor. Prin asta și-a cucerit colegii de la Cupcini când a venit să lucreze cu trei ani în urmă. Înainte de Cupcini lucrase 12 ani ca medic pe ambulanță în Brătușeni. Iar după închiderea centrului de acolo, doctorul a fost repartizat aici.
Pe noii colegi i-a mai cucerit și cu ceaiul negru cu bergamot dizolvat cu lapte adus de-acasă într-un termos. I-a uimit cu rapiditatea cu care citește electrocardiogramele pacienților. I-a impresionat cu răbdarea de care dovadă în orice situație tensionată. I-a uluit cu calmul imperturbabil cu care își tratează chiar și cei mai agitați și furioși pacienți.
– Mă întreabă când mă învață ceva. Ponela? (din rusă: ai înțeles?) Îhî. Shto îhî? Ia pa glazam viju shto ni ponela (Ce, îhî? După ochi văd că n-ai înțeles – trad. din rusă). Și începe să-mi explice din nou, îl descrie veselă Svetlana Vereșco, felceră și colega lui.
Nici Iurie nu le-a învățat din prima pe toate. A ajuns medic la 32 de ani și apoi a tot învățat – o viață, zice el. „Meseria de medic înseamnă să citești, să studiezi tot timpul. Ceea ce îți oferă institutul, asta-i baza”.
Iurie s-a născut în regiunea Tambov, din sud-estul Rusiei, într-o familie din cinci copii. La 6 ani s-au mutat cu familia în Sahalin, regiune în care iarna temperatura coboară uneori și până la -40 de grade Celsius. „Frigul de acolo m-a călit și pot acum îndura și gerul din Uazic pe timp de iarnă”, își amintește glumind de acele vremuri îndepărtate.
În Sahalin a mers la școală până în clasa a opta. Ultimele două clase nu le-a terminat din cauza lipsurilor și a greutăților. Trăiau doar din salariul de fierar al tatălui. Așa că a început să muncească ce s-a nimerit. A revenit la școală peste doi ani când s-au mai găsit niște bani. Apoi a fost nevoit să lase din nou.
La 20 de ani, a fost înrolat în armată, în flota militară. La 24 s-a întors acasă. Ziua lucra într-o fabrică metalurgică. Seara, după serviciu, frecventa cursurile unei școli serale ca să poată urma studii superioare. La 25 de ani și-a văzut mama murind de cancer, eveniment care l-a marcat destul de mult, se destăinuie medicul. La 26, a terminat școala serală cu medalie de argint și a devenit student la Institutul de medicină din Minsk, Belarus. La 29 de ani, s-a mutat în Moldova cu familia, continuând studiile la medicină la Chișinău.
La 32 de ani a început începe să lucreze ca medic terapeut în Comrat. Și de-atunci, aproape jumătate de secol l-a dedicat oamenilor și sistemului medical: trei ani într-un spital din Cantemir, 27 într-un spital din Brătușeni, ca medic terapeut, șef de secție, medic șef, medic de familie și ultimii 15 ani pe ambulanță.
Iurie nu și-a dorit vreodată să devină medic. Nici nu-și amintește să fi visat la vreo meserie când era mic. „Atunci erau timpuri grele. Era foamete. Și ne gândeam cum să găsim o bucată de pâine, nu ce-o să lucrez când voi fi mare”. Nu înțelege nici până astăzi de ce a ales anume această profesie. „Poate o fi totuși de vină halatul alb pe care l-a văzut în flota marină. Mi-a părut frumos”. Colegii au o altă explicație: „Așa i-a fost dat de la Dumnezeu. Specialist ca el mai rar. Are logică bună și dacă omul a venit la el la poartă noaptea după ajutor, dânsul iese și-l ajută”.
După ce au mâncat, se așează la mesele din antreu ca să completeze fișele.
10:49
Telefonul anunță a doua chemare. În câteva secunde tonul ridicat și gros al felcerei străbate camera largă.
– Iurie Gherasimovici!
– Vin, vin, răspunde Iurie ridicându-se grăbit de pe scaun.
– Pacientului la care am fost îi e rău. Se învinețește, tuse cu sânge. Dracu știe ce. Convulsii are, zice soția.
– Tot normal parcă era, bolmojește Iurie cu tenul palid cât își ia hainele.
– Fuga, Vanea, fuga. Acolo unde am fost dimineață. Repede, se adresează Tamara șoferului ieșind în grabă din camera medicamentelor cu cutia oranj din plastic într-o mână și cutia albastră cu defibrilator în cealaltă.
În 5 minute ajung iarăși la poarta din metal. Iurie nu se mai descalță, intră direct în odaie. Bărbatul stă întins pe pat cu buzele uscate, vineții și palid. Privirea îi e ațintită spre tavan. Respiră adânc și greoi. Iurie apucă repede pulsoximetrul și-i verifică saturația.
– Ce s-a întâmplat?, întrebă el calm cu vocea joasă.
– Eu nu știu ce s-a întâmplat. Se învinețește, răspunde soția furioasă.
– Calmați-vă! A pierdut cunoștința? întreabă în timp ce măsoară tensiunea.
– Nu, dar tremura tare le explică femeia pierdută.
– Asta convulsii erau, explică felcera. El stă la evidență la neuropatolog în general?
– Nu. Tensiunea i-am măsurat. Parcă nu avea.
Iurie își pune stetoscopul în urechi. Își dă jos de pe cap căciula. Măsoară tensiunea. Felcera umezește repede pielea pentru electrocardiogramă.
– Offf, nu dă Doamne să se îmbolnăvească. Amu și Coronavirus este. Parcă trece oleacă vinețeala?, întreabă femeia mișcându-se de ici colo.
– Liniștiți-vă!, o roagă doctorul. Totul o să fie bine. Iată tensiunea se normalizează. Puteți să stați pe șezute? Trebuie să vă consult. Da`să vă ridicați puteți? se adresează Iurie pacientului.
– Pot, răspunde acesta cuminte.
Iurie îl apucă cu o mână pe bărbat de braț și îl ajută să se ridice, sprijinindu-l de soția care-l apucă de talie. Mișcă capsula stetoscopului pe spate.
– Reacție sau ce are?, îi întreabă repetat femeia cu ochii lăcrimați sprijinindu-și soțul.
– Care reacție? Fix aceleași medicamente i-am dat și noi. Parcă spuneți că a mai avut convulsii, zice Iurie continuând să palpeze și să lovească cu degetele treptat în zona plămânilor.
– Da, a mai avut, dar nu chiar să se învinețească. Eu doar știu. Tot timpul îs cu el. Acum numai reacție la ceva, insistă femeie.
– Dar ce noi i-am dat? Doar Furosemid, continuă calm Iurie.
Îi măsoară tensiunea repetat. 140. Soția se lasă pe pat lângă el și-i freacă mâinile și tălpile.
– Facem injecție și mergem la spital, afirmă medicul aranjându-se.
Când ajunge lângă mașină, doctorul își scoate un pachet de țigări. Își aprinde o țigară subțire.
– Despre asta să nu scrieți, nu vreau să vadă că la 80 de ani fumez și să se apuce și ei de fumat, râde el.
Apoi urcă în ambulanță alături de cei doi soți. Cu mâinile roșii de frig își îndreaptă privirea spre drum. Toți tac. Oazicul lăsă în urma lui case țanțoșe și clădiri publice, magazine și cafenele.
În 15 minute mașina gri intră pe porțile spitalului. Medicul însoțește cuplul în interior. Lasă fișele la recepție. „Știți, în cap la mine fel de fel de gânduri. Oare ce poate fi: tuse cu sânge, vinețeli. La spital urmează să fie consultat și de neurolog, pulmonolog, cardiolog, să-i facă analize și să-i stabilească diagnosticul final”, explică Iurie.
15:41
A treia chemare e în satul Chiurt. Durere de burtă. Iurie înșfacă geanta neagră de pe scaun și merge glonte la ușă să se încalțe, timp în care cureaua de la geantă se desprinde din urechiușă. Se apleacă să o aranjeze la loc. „De ce acum toate dau peste noi?”, o întreabă pe Tamara supărat.
În jumătate de oră, oazicul ajunge la destinație. Cu două genți într-o mână, Iurie intră într-o cameră micuță. O femeie brunetă de 36 de ani stă întinsă cu puloverul ridicat. Are burta umflată ca un balon.
– Sunteți gravidă?, întreabă Iurie.
– Ei, da. De unde că sunt văduvă de trei ani. Off, tare mă doare, se vaită femeie când o apasă brusc în dreapta și ia mâna repede. Două zile am lucrat la cărat crengi. Poate și de la greutate, confirmă femeia pironind-uși privirea spre tavan.
– Apendicită să nu fie. Trebuia mai devreme să chemați, zice Iurie și apasă din nou în stânga. Ia mâna brusc și urmărește reacția femeii.
– Eu când m-am trezit am simțit deja dureri. Dar m-am gândit că îi iazva (ulcer – din rusă) și am luat un Metrozol.
După ce află rezultatele celorlalte proceduri: Saturația- 99, tensiunea – 140/95, medicul dă verdictul:
– Mergem la spital!
– Ștergar, cearșafuri, sportivi și sandale, îi strigă felcera femeii ce să pregătescă.
Femeia urcă încet în ambulanță și se așează încet pe scaunul dinspre geam. Ochii îi lucesc de lacrimi. Nu a mai avut vreo intervenție chirurgicală până acum.
– Dar ce-i așa frig aici?, întrebă ea imediat.
– Așa e statul. Asta nu e vina noastră, îi explică doctorul.
– Iaca Iurie se duce la pensie (odihnă) și mașină nouă așa și nu este, zice Tamara ironic.
– Credeam că o să lucrez măcar un an… nu o ieșit, râde medicul și dă din mână a lehamite. O privește pe femeia îngândurată și începe să o liniștească. Dacă e apendicită o să facă operație și peste 3-5 zile o sa fii acasă.
– Mă tem.
– Nici nu vei simți nimic, strigă felcera din față.
– Asta-i cea mai simplă operație, sare și șoferul.
– Ce cu soțul s-a întâmplat?, întrebă Iurie.
– Accident de mașină, zice ea respirând adânc. Am rămas cu trei copii.
Iurie amuțește privind-o blând și lasă ochii în jos. Peste jumătate de oră ajung la spital. Doctorul o lasă cu tot cu fișa medicală la spital și își ia rămas bun. Cum intră în mașină să se facă mai comod, telefonul sună din nou.
17:06
A patra chemare. Suspecție de COVID-19. În jumătate de oră ajung în satul Fântână Albă. Iurie îi spune felcerului să rămână în mașină. O femeie brunetă, cu masca doar pe gură se plânge că îi crește temperatura „după picurătoarele pe care mi le -o prescris medicul de familie la telefon”. Doctorul o ascultă calm verificându -i saturația și tensiunea.
– Eu nimic nu văd. Saturația e bună. Medicul de familie a spus că sunteți suspectă la COVID-19. Ați făcut test?
– Femeia clatină afirmativ din cap. E negativ. Poate de la antibiotice?
– Da` cât se poate să beți antibiotice? Ele slăbesc imunitatea. Ascultați-mă pe mine, că sunt medic de mulți ani, nu mai consumați antibiotice. Luați vitamine, dormiți mai mult, relaxați-vă. Medicul de familie trebuie să vină să vadă. Tratamentul nu se dă la telefon.
Iurie le-a prescris dintotdeauna pacienților săi cât mai puține medicamente, conducându -se după principiul că medicamentele sunt bune, dar cu măsură. „Ca nu cumva tratând un organ greșit, să afectezi altele”. Dânsul se tratează mai mult după metodele naturiste. Recent, în noiembrie, când a fost infectat de COVID-19, dezvoltând o formă ușoară: doar tuse și puțină febră, afirmă că a băut numai ceai și vitamine, fără pastile.
De la poarta femeii suspecte de COVID-19, a cincea chemare îi duce direct la Brătușeni, la o bătrână. Suferă de crize de tremur necontrolat de zeci de ani după îndepărtarea unei tumori de pe creier. Iurie o cunoaște bine pe bătrână. De zeci de ani îi administrează magneziu pentru liniștire.
E trecut de ora 7 seara când ajung la Centru să se dezmorțească. Își pun câte o farfurie de zeamă, beau un ceai, completează fișele și o zbughesc sub plapume să se încălzească până sunetul telefonului îi va scoate iar în frig.
22.14
A șasea chemare îi trezește din somn pe felceră și șofer. Iurie nu reușise să adoarmă. „Odată cu vârsta îmi ia uneori și o oră până mă prinde somnul”. Zăpăciți, cu pungi sub ochi și fețele palide, înșfacă hainele și gențile, și urcă în mașină. Afară e un ger de -6 grade Celsius. Ajung la poarta oamenilor care i-au chemat. Întuneric beznă. Merg ca prin străchini prin ogradă până-n antreul casei.
Iurie deschide ușa. Face un pas în dormitor și rămâne încremenit câteva secunde. Șase oameni, printre care polițiști, asistenta medicală din sat, câțiva vecini și concubina îl privesc speriat pe un bărbat slab, întins la podea. Se mișcă spasmodic ridicând și coborându-și mâinile și picioarele. Scoate sunete asemănătoare sforăitului. Doctorul îi deschide pleoapele bărbatului. Are pupilele dilatate.
– Ajutați-mă să-l punem pe pat! strigă mulțimii încremenite.
Bărbatul se zvârcolește încontinuu. Iurie îi ridică din nou pleoapele la un ochi, apoi la altul, privindu-l atent.
– Asta la el a fost tentativă de suicid?, întreabă felcera oprită lângă ușă cu lada de medicamente deschisă pe scaun.
– El o venit de la lucru. El umblă la curățat livada. Și o venit oleacă…cinstit (băut – n.r.) și l-am culcat pe podea, nu la căldura ceea de lângă sobă. Și eu stăteam cu fata și ne uitam la televizor, dar el o ieșit afară. Și eu întreb fata unde s-o dus? Și fata zice că: „Cred că s-o dus pe la fratele sau cine știe pe unde”. Și zic: „Ia dă să mă duc eu să mă uit afară”. Și când ies… Era aninat (agățat – n.r.) de pom și cu picioarele se flutura de-am. Și eu credeam că-i ață și strigam: „Dă-mi cuțitul ca să tai, să-l ridic să tai”. Dar nu putem. Am ridicat așa cum am putut eu și fata l-o scos de sus de la provolca (firul – din rusă) , povestește femeia cu vocea tremurândă.
Iurie verifică pulsul cu degetele la încheietura mâinii. Apoi tensiunea. Tamara se apropie să-i facă o injecție. Încearcă să-i străpungă vena, dar bărbatul smucește brusc brațul. Felcera cere ajutor. Un bărbat se urcă pe pat ținându-i picioarele, altul – umărul drept, iar asistenta medicală din sat – umărul stâng.
După injecție, Tamara înțeapă vârful degetului cu aparatul pentru testarea diabetului zaharat. „9,1. Ridicat”, constată ea. După ce îi mai fac câteva proceduri medicale, Iurie rupe tăcerea:
– Nu era bolnav de nimic? Diabet? Câți ani are?
– 47 de ani, pronunță concubina abia șoptit, clătinând din cap că nu are nicio boală.
– Cât timp a stat așa?, continuă interogatoriul medicul.
– Vreo zece minute. Noi repede am chemat salvarea.
– Nu văd semn la gât, zice Iurie suspect.
– Aici într-o parte la gât era roșu, explică speriată femeia.
– Mai ales dacă era un fir de plastic, trebuia să rămână semn, o privește bănuitor Iurie.
– Îi sârmă de asta în două care de la lumină. S-o aduc? întreabă un polițist.
Medicul iese pe prag și se uită la firul de lângă tulpina unui copac subțire de lângă casă. Revine în timp ce felcera nu izbutește să țină electrozii fixați pe piept. „Are pieptul unsuros, nu se țin de piele”, zice Tamara agitată. După câteva încercări, reușește în cele din urmă. Bărbatul continuă să se zbată. Medicul îi anunță să-l pregătească pentru spital și să aducă numaidecât o pătură pe care să o aștearnă pe targă, conștient de frigul din ambulanță. Femeia apucă o pătură cafenie mai groasă care-i nimerește la îndemână și i-o împinge.
După ce l-au îmbrăcat pe bărbat, doi vecini îl apucă de mâini și picioare și-l cară prin întunericul din curte. Trec drumul înjurând. Ajung lângă mașină și se repezesc să-l culce pe o targă din material cu picioarele de-o șchioapă. Se poticnesc. Sunt pe punctul să-l scape.
– Așteptați să aștern pătura! El e gol aproape!, intervine Iurie cu ton apăsat așternând pătura pe targa.
– Lăsăți, Iurie Gherasimovici! Băieții de-am îl scapă jos, îi strigă șoferul din cabina ambulanței.
Cei doi bărbați se lasă când pe-un picior, când pe altul. Apucă mai strâns de încheieturile corpului și -l privesc insistent pe doctor dând de înțeles că nu mai au puteri să-l țină.
– Haideți, băieți, îi îndeamnă Iurie într-un final.
Îi urmărește dacă-l culcă atent și o zbughește în curte să ceară o pernă ca să-i pună sub cap și încă o pătură să-l învelească. Într-un minut este înapoi pe scaunul de lângă pacient. Îl supraveghează frecându-și mâinile de frig.
– Gata, haidem! Soția unde-i? Ea merge? întreabă nerăbdător doctorul.
– O pernă mică și cu horboțică caută sau ce?, strigă felcera din față cu capul pe geam să se audă în curte.
– Ce-i asta oare că încă nu și-a revenit?, se întreabă Iurie cu vocea răgușită și fața crispată privind bărbatul care se mișcă spasmodic.
– Haideți, haideți, mai repede că asta-i salvarea, strigă Tamara din nou.
– Haide, văi, strigă și unul dintre vecini.
În jumătate de oră ajung la spital. Iurie și felcera fug după o targă pe roți. Șoferul trece din cabină în salon apucând mânerele ușilor ruginite ca să le deschidă. Trage, împinge cu forță – nimic. Ușile rămân neclintite. Iurie aduce targa în spatele ambulanței. Apucă și el de mâner și trage cu putere. Nimic. Ion împinge din interior. Nimic. Bărbatul se cutremură în continuare.
– Tvoiu mati, bleaha muha (Mama dracului – din rusă) , își pierde calmul Iurie. Ne dau tehnică… Bine că eu mă duc…, tună enervat. De-a lungul anilor, colegii l-au văzut neliniștit, nedumerit, dar nervos, mai rar.
– Amuș o să iau un ciocan îl calmează șoferul.
– A înghețat?, întreabă retoric Iurie.
Șoferul lovește de câteva ori cu o bucată de metal. Ușa se deschide.
– Ce fel de pedeapsă e asta?, întreabă Iurie trăgând pacientul de picioare în targa din spital.
– Oameni buni aista îi om, sare femeia lui ca arsă, agitându -se.
– De limbă să-l trag? De picioare îl trag!, îi răspunde șoferul supărat.
– De *ui (din rusă: penis) să-l trageți! îi replică femeia înfuriată.
– Doamnă, cum vorbiți? De ce vorbiți așa? Nu-l putem ridica. Veniți și ajutați, o îndeamnă felcera în timp ce se spetește și ea să-l pună pe bărbatul în spasme pe targă.
După câteva clipe, îl opintesc toți patru pe targă și pornesc pe panta pavată cu gresie din fața spitalului. Femeia rămâne alături de bărbat așteptând medicii de gardă, iar Iurie cu Tamara ies. Revin în ambulanță și inspiră adânc. Se lasă o tăcerea apăsătoare. Toți privesc prin ferestrele înghețate la casele oamenilor adormite. La 00:30 dimineața ajung la centru. Sunt amorțiți de frig și morți de oboseală. După aproape o oră de completat fișele cu diagnosticul pacientului: comă cerebrală și sindrom convulsiv, sorb ceai în bucătărie ca să se încălzească. Cu picioarele târșâite dispar în camerele lor să se odihnească nițel.
În acea noapte, Iurie Gherasimovici a mai fost la o chemare. Ultima. A acordat ajutor medical unei bătrâne cu dureri de inimă. Abia la 5 dimineața a reușit să ațipească.
6:30
Iurie își face o cafea și vine în antreul Centrului ca să completeze fișele de pe masă. După, merge cu pași mărunți în camera medicilor și scoate din dulap tricouri, pantaloni, scurte – toate hainele primite de la urgență pe post de uniformă. Vrea să le dea în primire.
Între timp, șefa CAMUP Cupcini, Angela Zaharia, deschide ușa de la intrare cu un buchet de trandafiri ascuns într-o pungă. Prinde momentul când toți colegii sunt adunați în antreu și cum numai Iurie se ițește din hol își începe emoționată discursul:
– Bună dimineață, doctore! Vreau să vă mulțumesc pentru toți anii pe care i-ați dedicat, pentru tot ce a fost bine și va mai fi și să nu ne uitați pentru că noi nu o să vă uităm. Ceaiul și ciocolatele dumneavoastră sunt o binecuvântare. Vă dorim sănătate!, îi urează șefa cu buchetul de trandafiri în mâini.
Iurie zâmbește timid cu privirea în podea, apoi ridică ochii spre colegii care-l aplaudă cu ochii înlăcrimați. Femeia îi întinde buchetul și-l îmbrățișează, respirând adânc și stăpânindu -și lacrimile. Râd, fac fotografii și scurte video-uri împreună. Iurie roșește și le mulțumește zâmbind.
– Cine are posibilitatea, vă invit luni aici, le zice el cu ochii strălucitori.
Colegii îl îmbrățișează, îi strâng mâna făcând glume.
– Iaca șlapii să nu uitați să-i luați, râde un coleg.
– Lasă să rămână aici! Să aibă cu ce se încălța când o să ne viziteze în fiecare săptămână, râde Tamara.
În următoarele minute, Iurie face o fotografie cu toți colegii în fața Centrului. Apoi pășește încet pe lângă oazicul gri. Deschide ușa unei mașinii parcate lângă clădire. Își lasă geanta și buchetul de flori pe bancheta din spate sub privirile colegilor rămași încă afară. Urcă pe scaunul de lângă șofer, un nepot venit după el, și flutură cu mâna în semn de rămas bun ca o vedetă de cinema.
Iurie Corobov a avut posibilitatea să se elibereze din funcție cu mulți ani în urmă. Însă nu a făcut-o. Nu l-au convins nici rugile soției, nici cele ale copiilor. Nici chiar începutul pandemiei de COVID-19 nu l-a speriat și nici când s-a infectat cu virusul SARS-CoV-2 în noiembrie 2020.
I-a tot amânat argumentând: ba că mai are puteri să lucreze și după pensie, ba că nu poate să stea acasă, ba că mai vrea să muncească câțiva ani pentru recalcularea pensiei, ba că nu-și poate lăsa colegii în pragul crizei medicale.
– Eu numai îmi amintesc că din 1960 toată viața am muncit. Acasă și iar lucru. Iată poate acum o să mă duc și eu la un sanatoriu să mă odihnesc, încheie Iurie zâmbind.
*
Editare – Polina Cupcea
Foto – Liliana Botnariuc și arhiva personală a medicului