Mihail CalarașanPe fundalul țiuiturilor insistente scoase de aparatajul medical, dintr-un salon răsună vocea gravă a unui preot. Citește o rugăciune și flutură cădelnița deasupra unui pacient. În jurul patului stau rudele.
E deja o scenă obișnuită pentru Departamentul Anestezie și Terapie Intensivă din cadrul Urgenței din Chișinău. Anual, aici ajung circa 2.000 de persoane. Un sfert dintre ele părăsesc instituția cu ochii închiși pentru totdeauna.
„Rudele consideră că un chirurg trebuie să moară împreună cu pacientul său, dacă acesta a decedat pe masa de operație”, meditează Adrian Belîi, șeful departamentului. Stă pe palier, rezemat de pervazul unei ferestre. Pare de vreo 40 de ani, dar are părul deja grizonat.
La el în departament sunt aduși pacienți din tot orașul, dar și din țară, dacă situația lor e critică. Unii se pomenesc aici după o cădere de la înălțime sau după un accident rutier. Alții ajung în urma unor bătăi crâncene și cu răni de cuțit. Tot aici sunt internați și cei care suferă de boli cronice.
.
.
.
.
Personalul de bază al departamentului îl constituie medici care profesează de peste 20 de ani. Prin mâinile lor au trecut o epocă întreagă: tumultoșii ani ’90, cu numeroase fărădelegi și reglări de conturi, progresivii ’00 și sumarii ’10.
„Când vii la reanimare și vezi medicii de aici, trebuie să înțelegi foarte clar că ei sunt persoane dependente de adrenalină. Noi nu practicăm sporturile extreme, pentru că avem parte de suficientă adrenalină la locul de muncă”, ne spune medicul de gardă Alexandr Condrașov.
Totuși, anume acest departament și este liderul institutului după numărul de cazuri de suicid în rândurile angajaților.
.
.
Schimbul personalului începe la 7:00 și se încheie a doua zi la aceeași oră. În acest răstimp medicii și asistentele medicale încearcă să mențină în viață vreo 25 de persoane. Anume atâția pacienți se pot afla concomitent la terapie intensivă. Dar uneori sunt mai puțini, în timp ce alteori sunt mai mulți, în special de sărbători.
.
*
.
Are 69 de ani, fața în bandaje din tifon și mai multe tuburi care îi ies din gură. Cel mai probabil e că ea nu-și va aminti cum a ajuns aici și, în general, nu-și va aminti că a fost pe aici. Și asta pentru că, de cele mai multe ori, pacienții sunt aduși la terapie intensivă în stare inconștientă și în aceeași stare o părăsesc.
Tensiunea oscilează puțin, apoi scade până la 15/30, în timp ce pulsul fluctuează între 165-220. Datele despre starea organismului ei pot fi văzute pe un monitor de alături, care, la fiecare câteva secunde, scoate un piuit strident.
Când ieși în coridor, țiuiturile tuturor monitoarelor din saloane te învăluie. Pare o simfonie macabră dirijată de moartea în persoană.
.
.
.
.
Femeia de 69 de ani e în grija Irei Grișanova – un medic tânăr cu obrajii ușor îmbujorați, siluetă de invidiat și zâmbet cuceritor. Dimineața făcea glume cu colegii, ținând în mâini imaginea unei analize Roenthgen. Acum e cât se poate de serioasă. Are în minte un singur lucru – cum să scoată pacienta dintr-un stop cardiac practic iminent.
Pulsul crește. Când ajunge la 220, corpul saltă puternic, iar coșul pieptului se umflă asemeni foalelor unui acordeon. O asistentă medicală aduce mai multe fiole. Ira le administrează prin perfuzie, una câte una, apoi privește încordată la monitor. Pulsul nu scade.
Pe hol se aud pași. Medicul de gardă intră în salon să verifice dacă totul este în ordine. Face câteva recomandări și iese. În urma lui iese și asistenta medicală.
Ira ține în mâini un aparat și privește în continuare la monitor: 185, 189, 195, 210, 185, 170, 200. Văzând că situația nu se schimbă, iese și ea în coridor. Revine peste două minute și-i mai administrează pacientei un preparat.
Pulsul începe să scadă lent. 180, 160, 140.
.
*
.
La etajul doi al departamentului, la cele două saloane destinate pacienților cu boli infecțioase, stă de gardă Veaceslav Crivorucica. Are un simț subtil al umorului și cu greu îți dai seama când vorbește serios și când în glumă. Situația se lămurește abia când el singur pufnește în râs.
Lucrând cot la cot cu moartea, a învățat să-i râdă în față. Spune că, la timpul lui, a reușit s-o vadă chiar prea bine. Și în Transnistria. Și în Donbas. Și în timpul unor atentate teroriste la Moscova. Dar despre cum a ajuns el acolo și în ce circumstanțe, preferă să păstreze tăcere.
În primul salon e internat un tânăr. A căzut de pe motocicletă și, după vreo două săptămâni de comă, a început să-și recapete conștiința. Nu are mâna stângă, iar articulația șoldului îi este încorsetată în tije din metal.
.
.
În al doilea salon, pe patul din mijloc stă întinsă o tânără de 30 de ani care suferă de scleroză multiplă, după cum indică foaia A4 prinsă la căpătâi.
„Scleroza multiplă este o boală perfidă. Este o maladie autoimună care nu se tratează. Noi doar putem să încercăm s-o stopăm. Tânăra simte durerea și ea cu adevărat are dureri foarte mari. Nu este exclus faptul că în curând i se va declanșa o hemoragie. Poate fi hemoragie cerebrală sau hemoragie la organele interne. Ei i-a mai rămas de trăit foarte puțin. Poate o zi. Poate câteva ore”, ne-a explicat ulterior medicul de gardă.
Tânăra are o față rotundă, chinuită, pe alocuri cu vânătăi. Dar totuși e o față frumoasă, gingașă, aproape ca de copil.
Și ea va muri. Va muri între pereții Departamentului Anestezie și Terapie Intensivă din cadrul Urgenței din Chișinău, iar în jurul ei se vor auzi țiuiturile monitoarelor și șoaptele medicilor.
