Un coridor îngust, o găleată în mână şi 30 de paşi

„Eu, de fapt, am fost pentru prima dată la «toloka», dar, știți, am senzaţia că îi cunosc pe toţi aceşti oameni de-o viaţă.” 

„Toloka”, un fel de clacă, în română, este cuvântul prin care în unele ţări era definită îndeplinirea unor lucrări urgente sau publice care necesitau implicarea unui număr mare de oameni. În vara lui 2022, întreg mapamondul a aflat de acest termen, după ce iniţiativa de voluntariat „Repair Together” din Ucraina a organizat o „toloka în stil rave”. Atunci, câteva zeci de tineri au demontat şi evacuat, pe ritmurile muzicii, ceea ce mai rămăsese dintr-o casă de cultură bombardată de armata rusă.

Scopul principal al „toloka” organizată de „Repair Together” constă în demontarea clădirilor distruse de obuze și evacuarea molozului. De cele mai dese ori, sunt rămășițele unor case individuale din satele și oraşele din regiunile Cernihiv şi Kiev, aflate sub ocupaţia armatei ruse în primele luni de la invazie. 

.

8:05

În Kiev e o dimineaţă de noiembrie cu -2° în termometre. Noaptea a nins puternic, așa că organizatorii „toloka” au decis să se limiteze la o escapadă scurtă în satul Şevcenkove din raionul Brovarî din regiunea Kiev. Vor să înțeleagă cum va fi să lucreze pe ger și, pe deasupra, cu zăpadă. Din acest motiv au și chemat doar vreo 24 de persoane, deşi, de obicei, se adună cam o sută, iar lucrările durează întreg weekendul. Respectiv, au renunțat la autocare și au apelat la automobilele personale. Cei care nu au mașină, se alătură celor care au. 

Serhii are 34 de ani. Locuiește în Kiev și muncește în calitate de inginer-constructor, iar mai nou este și voluntar „toloka”. Pentru el aceasta e deja a șasea „toloka” la care participă, dar e pentru prima dată când o mai mai face și pe șoferul. Staționează lângă stația de metrou „Levoberejnaia”, așteptând alți trei participanți – Olga, Roman și Serhii. Viscolul a cam luat oamenii prin surprindere. Deși e sâmbătă dimineață, pe străzile din Kiev s-au format ambuteiaje. În jumătate de oră toți sunt la bord și mașina se urnește din loc. 

Satul Şevcenkove se află la o distanță de 45 de kilometri de Kiev, dar, din cauza zăpezii și a fluxului de mașini, parcurgerea ei ocupă mai bine de o oră. Pe bancheta din spate, Roman și Serhii intră în polemică.

„Eu, unul, am trecut cu totul la limba ucraineană. Bineînțeles, e greu la început, dar pe urmă te obișnuiești și te simți mai bine. Eu am renunțat practic la orice conținut rusesc, îl urmăresc doar pe un singur comic de stand-up, dar o fac din motiv că are o poziţie clară şi îmi pare adecvat”, explică unul dintre ei.

„Să-ţi zic care-i faza: deşi unii ruşi pot părea adecvaţi, ei oricum ne transmit narativele lor, când îi urmărim, iată de ce trebuie să renunţăm la ei. Noi am înţeles deja la ce poate să ducă asta”, avertizează celălalt. 

.

9:20

Satul Şevcenkove ne întâmpină cu ulițe întroienite, căsuţe mici şi drăguţe şi copii ieşiţi la săniuş. Aparent, în aşa un loc nu se putea întâmpla nimic urât, însă acest sat, la fel precum binecunoscutul Bucea şi alte localități din regiunea Kiev, s-a aflat sub ocupația armatei ruse. 

Voluntarii se adună la un vechi turn de apă din preajma staţiei de cale ferată. Nu sunt decât cinci automobile şi un microbuz cu care a venit Ekaterina, coordonatoarea iniţiativei, împreună cu tatăl ei. În microbuz sunt toate cele necesare pentru „toloka”, adică mănuşi, găleți, hârleţe şi lopeţi. Și, nelipsitul mangal. 

„Aici avem mănuşile. Vă puneţi câte două perechi, să nu vă udaţi la mâini. Schimbaţi-vă iute hainele și să ne apucăm de lucru! În curând va sosi tractorul care va căra molozul”, îi instructează Ekaterina pe tineri. „Aveți grijă să nu vă îmbrăcați prea gros. Lucrând, vă veți încălzi oricum și veți transpira.”

Șantierul de lucru – o casă particulară situată nu departe. Cu ce anume a fost bombardată, nu este clar, însă explozia care a urmat a fost puternică. 

Când intri în curte, nici nu înţelegi din prima unde anume s-a înălțat casa. De sub zăpadă se zăresc rămășițe de pereți şi fiare contorsionate. Însă, făcând câţiva paşi, realizezi că nu păşeşti pe pământ, ci mergi pe acoperiş. La propriu. Din câte se pare, casa s-a prăbuşit asemeni unui castel din cărţi de joc, astfel încât acoperișul a devenit podea.

În doar jumătate de oră, în locul ruinelor acoperite de zăpadă a început să se contureze fundația. Toate obiectele din metal sunt aruncate peste gard, iar cărămizile – adunate grămadă. Cel mai important lucru, pentru început, este debarasarea lotului de tot ce nu mai poate fi de folos. 

Voluntarii parcă sunt puși în priză. Rapid și cu mișcări coordonate taie țevile, curăță zăpada, pe unde a mai rămas. Muncesc sincronizat, asemeni unui singur organism. 

Dintr-o boxă portabilă răsună muzica. Trupe rock occidentale alternează cu cele ucrainene, apoi toți încep să se miște în ritm de dans. Se întâmplă odată cu primele note ale imnului „tolokăi”: „На жаль прилетіло, та якби не толока, так і стояла руіна висока” (Din păcate, a zburat, dar dacă nu ar fi fost toloka, ruina ar fi stat înaltă – din ucr.). 

.

11:30

Spre amiază își face apariția Svetlana, stăpâna casei. A venit să hrănească câinele care păzeşte ceea ce a mai rămas din fosta gospodărie. Femeia locuieşte în orașul Brovarî, la 30 de kilometri de Şevcenkove în direcția Kievului. Când, în primăvara anului trecut, satul a fost ocupat de armata rusă, a tot încercat s-o convingă pe mama sa să se mute la ea, pentru că acolo era mai sigur, însă bătrâna refuza de fiecare dată. A reuşit s-o înduplece la 25 martie, iar a doua zi casa a fost lovită de un proiectil. 

Svetlana a aflat despre locuința distrusă abia după retragerea armatei ruse din regiunea Kiev și, cum nu avea bani şi forţe ca să curețe curtea de moloz cu forțele proprii, a apelat după ajutor la autorităţi, dar fără mari succese. Atunci o cunoştinţă i-a povestit despre iniţiativa „Repair Together” și, astfel, femeia a luat legătura cu voluntarii.

După ce a hrănit câinele, Svetlana se îndreaptă spre porțiunea de teren necurățată. Merge încet, de parcă ar fi căuta ceva: „M-am născut în această casă. Mi-am petrecut aici practic toată viața. Casa are mai bine de o sută de ani, fiind construită încă înainte de revoluție. I-a fost repartizată familiei mele când Ucraina a devenit parte a Uniunii Sovietice, iar acum rușii au distrus-o. Mulțumesc că cel puțin am reușit să o scot pe mama de aici, altfel aş fi rămas singură pe lume. Tatăl meu a decedat acum 17 ani, așa că locuim împreună cu mama într-o garsonieră mică din Brovarî. Iar fiul meu acum e la război, în Donbass…”.

Dintr-odată, din boxa din care încă acum câteva minute răsunau piese hard-rock, începe să răsune piesa „Стефания”, câștigătoarea Eurovision 2022. La auzul versurilor „Заспівай мені, мамо, колискову, Хочу ще почути твоє рідне слово” (Cântă-mi un cântec de leagăn, mamă, mai vreau să aud cuvântul tău natal – din ucr.), Svetlana îşi întoarce faţa şi izbucneşte în plâns.

.

13:00

Între timp, tinerii au reuşit să debaraseze jumătate din teritoriul curţii de resturi de acoperiș și țevi. În plus, au demolat și un perete din cărămidă care se clătina. Munca intensă i-a cam epuizat pe toți, așa că Ekaterina propune o pauză de cafea. Doar că, în loc de cafea, se servește ceai sau tărie pe bază de fructe și tartine.

Când se termină pauza, sosește și tractorul care urmează să evacueze gunoiul. La volanul tractorului se află Valeri. Are 58 de ani și locuiește în satul vecin Tarasovka. La fel ca Șevcenkove, și Tarasovka s-a aflat sub ocupație. În timpul ei, bărbatul a fost acasă: 

„La noi în sat au fost foarte multe tancuri – ruşii făceau ce pofteau, a fost îngrozitor. Au jefuit, i-au omorât pe cei de care nu le plăcuseră. Când oamenii încercau să plece spre Kiev, la postul de control ruşii le verificau automobilele și le luau toate lucrurile de valoare, adică bijuteriile, telefoanele. În aşa fel, oamenii plecau mai departe cu mâinile goale.

Cel mai frumos moment a fost când au revenit ostaşii noştri – atunci parcă am început din nou să respir.” 

Deseori, printre dărâmături se mai găsesc și obiecte rămase intacte – poze, farfurii, bibelouri. „La început era greu”, îşi aminteşte Ekaterina, coordonatoarea iniţiativei „Repair Together”. „De fiecare dată când găseşti ceva de genul acesta, te întrebi – Oare cui a aparţinut? Cum a fost aici până la bombardament? Însă cu timpul începi să te obişnuieşti. Acum nu prea avem timp pentru sentimente – venim, vedem ce avem de curățat şi încercăm să ne facem munca cât mai eficient. Dacă te axezi pe astfel de momente, întreg procesul se îngreunează. Din acest motiv și dăm muzica mai tare şi muncim de zor.” 

.

15:00

Mai spre seară, când începe să se lasă frigul, iar puterile voluntarilor scad, începe partea cea mai dificilă. Locul trebuie curățat până la temelie, adică trebuie de săpat până la duşumeaua fostei case. Unul sapă, altul cară găleţile spre remorca tractorului. Din cauza frigului, boxa portativă s-a descărcat mai repede ca de obicei, așa că, pentru prima dată de dimineaţă, în curte se lasă liniştea. Dintr-o dată, toţi parcă încep să se închidă în sine – fie din cauza oboselii, fie din cauza surescitării de adineauri. 

Ca să nu îngheţ de tot, las aparatul de fotografiat şi mă apuc și eu să car găleţi spre tractor – o distanță de exact 30 de paşi. Primele câteva reprize sunt mai dificile, pentru că una-două și tot calc pe spărturi de cărămidă și tencuială sau diverse gunoaie, riscând să cad. Însă schimb după, mişcările devin practic mecanice, iar peste jumătate de oră în general dispare orice percepţie a timpului şi spaţiului. Totul se transformă într-un fel de coridor îngust în care ești doar tu, găleata din mâini şi cei 30 de paşi – încolo şi înapoi. 

.

17:00

Bezna ia locul amurgului și Ekaterina anunţă suspendarea lucrărilor. La volanul tractorului, Valeri porneşte în ultima cursă. 

Între timp, pe lotul de alături, Nikolai, tatăl Ekaterinei, este absorbit de prepararea frigăruilor. Bărbatul participă pentru prima dată la „toloka”. Fiica sa i-a spus că, din cauza frigului și a zăpezii, va fi mai dificil, așa că el s-a oferit să ajute, asumându-și rolul de bucătar. 

Sub o copertină arde un singur bec care îi atrage pe oameni exact ca pe fluturi într-o noapte de vară. Obosiți și flămânzi, cu simțul datoriei împlinit, voluntarii nu fac altceva decât să încerce să-și revină. Munca nu i-a lăsat să înghețe, însă acum, odată și cu temperatura care scade continuu, încep să dea târcoale focului.

„Ia să vedem, cine dintre voi e ucrainean sadea? Știți ce aveți de făcut – acolo este puțină slănină. De bețișoare am avut eu grijă, sunt pregătite. Puteți să o frigeți un pic, până termin eu frigăruii”, le sugerează bucătarul. 

Când carnea e, în cele din urmă, pusă pe masă, se stinge lumina, fenomen frecvent de când armata rusă a început să atace infrastructura energetică din Ucraina. În replică, cei prezenți îşi eliberează furia prin trimiterea rușilor, pentru a câta oară, pe urmele binecunoscutei nave militare. 

.

18:30

În Kiev se întorc în aceeași componenţă. În maşina lui Serhii intră aceeași trei pasageri: Olga, Roman și Serhii.

Olga intenționa să plece în orașul natal Herson, spre care circulaţia trenurilor tocmai a fost reluată, însă nu a reuşit să prindă un bilet. „De fapt, eu nu eram pregătită de așa ceva [de «toloka»], dar pentru că așa a ieșit și nu am plecat, trebuia să fac ceva!”, explică tânăra cum s-a alăturat la „toloka”. 

„Pe când eu, de fapt, am fost pentru prima dată la «toloka», dar, știți, am senzaţia că îi cunosc pe toţi aceşti oameni de-o viaţă”, constată Serhii.