---Maria și Marin. Doi tineri proaspăt căsătoriți pe care scaunul cu rotile nu i-a împiedicat să se mute împreună. Locuiesc de la începutul anului trecut în orașul Fălești. Deși întâmpină o groază de provocări ca să supraviețuiască în căsuța de pe stradela Toma Ciorbă, iar discriminarea semenilor e omniprezentă și ea, dragostea e cea care îi ține în tonus și le dă puteri, aripi și răbdare ca să meargă înainte și să-și clădească o familie sănătoasă și durabilă.
S-au văzut în mai 2014 la un seminar pentru persoanele cu dizabilități, organizat la Vadul lui Vodă. Trainingul a durat două săptămâni, timp în care s-au cunoscut mai îndeaproape. Maria i-a picat cu tronc lui Marin. „Mie mi-a plăcut foarte tare de ea. Mi-a plăcut că vorbește frumos, calm, liniștit. E simplă. Nu-i cu nasul pe sus. Asta mie mi-a plăcut cel mai tare la ea”, își aduce aminte Marin de soția sa. Nici Maria nu s-a dat în lături să-și exprime emoțiile: „Când l-am văzut pe Marin, îmi plăcuse de el. Părea un băiat educat”.
La finele seminarului, Marin s-a apropiat de Maria și i-a cerut numărul de telefon: „Maria, dar tu știi că mie îmi place tare de tine? Dar tare îmi place!”.
De atunci, pe parcursul unui an, s-au sunat zilnic. Vorbeau despre orice. Despre lucrările care le făceau, despre conservații, despre cum e acasă. Maria era mai vorbăreață și tot îl întreba ce mai face, cum se simte. Din conversație în conversație simțeau cum se îndrăgostesc tot mai tare unul de altul.
Cu toate acestea, scaunele cu rotile de care depind ambii nu le permiteau să se vadă oricând își doreau. Marin locuia pe atunci în orășelul Fălești, iar Maria în satul Dumbrăvița, raionul Sîngerei. Cum transportul public nu este adaptat pentru persoanele cu dizabilități locomotorii din Republica Moldova, microbuzul sau autobuzul, un mijloc de transport destul de ieftin și pe buzunarul ambilor, era imposibil de folosit.
Totuși, după un an de zile, Marin a fost cel care a chemat un taxi și s-a dus să o vadă pe Maria. „Vroiam s-o revăd. Nu mai putem să continui așa”, spune Marin. Distanța dintre cei doi era de 39 km, drum care l-a costat pe bărbat 500 de lei. La scurt timp și Maria i-a făcut o vizită lui Marin. Era chiar de ziua lui de naștere. „Și uite așa, am început să ne vedem. Vizitele dacă voiam să le îndesesc trebuia multă muncă și răbdare”, spune Marin mândru de eforturile depuse.
Bărbatul, ca să agonisească suma de 500 de lei și s-o poată vedea mai des pe aleasa sa, împletea ciupici și-i vindea la piața din Fălești sau la expozițiile care se făceau la Casa de Cultură din orășel. „Era nevoie să împletesc cam 15 perechi de ciupici pe lună ca să strâng 600 de lei și să mă duc la ea. De 100 lei cumpăram dulciuri, iar 500 de lei se duceau pe taxi. Dacă voiam să o văd mai des, atunci trebuia să împletesc mai mulți ciupici. Însă se întâmpla că se termina ața și asta nu-mi plăcea defel, deoarece trebuia să dau bani pe ață. Din cauza asta se lungea timpul până a mă vedea cu Maria”, explică el.
După scurtele revederi pe la unul, pe la altul, cei doi tineri au decis să se mute împreună. Se simțeau bine unul lângă celălalt și nu mai puteau sta separat. Mai întâi se gândeau să închirieze ceva, dar cei din jur le prognozau o soartă dificilă împreună și asta le mai tăia din elan. „Voiam să închiriem, ca să vedem cum ne descurcăm. Voiam o încercare, mai ales că toți din jur ne spuneau că noi nu ne vom descurca. Însă nu am găsit nimic.”
Ulterior, cu ajutorul unor donații și-au procurat propria casă și pe 10 februarie anul trecut s-au mutat împreună în Fălești. „A fost o zi fericită pentru noi. Și în noaptea aceea nu am dormit deloc. Of, scumpa! În sfârșit suntem împreună la căsuța noastă proprie și nu mai căutăm chirie”, a exclamat bucuros bărbatul. Maria are și ea emoții când își amintește de acest moment. „După ce am trecut la căsuța noastră suntem tare liniștiți. Atunci când ești la casa ta, nu te știe nimeni și nu depinzi de nimeni. Acum ne ducem singuri la magazin, facem cumpărături și uite așa ne descurcăm singurei”.
Însă, înainte de această dată importantă, au mai urmat câteva evenimente notorii pentru tinerii îndrăgostiți. În una din zile, Marin a decis că trebuie să se însoare și că nu e cazul să amâne. A cumpărat un tort și o șampanie. „Și inel am cumpărat. Am ajuns la ea acasă, m-am așezat în genunchi și am întrebat-o: Vrei să fii soția mea? Dar ea stătea și se gândea mult. Și eu am mai întrebat-o odată: Apu’ da sau nu? la care ea a răspuns: „Da, desigur!”.
Banii pentru inel, șampanie și tort, Marin i-a agonisit tot din împletit ciupici, dar și din salariu, după ce s-a angajat la o fabrică din orășel. S-au cununat pe 7 februarie, a doua zi au jucat nunta, iar peste alte două zile s-au mutat împreună la casa lor.
Problemele casnice sunt o povară prea grea pentru cei doi, dar încearcă să facă față cu brio. Din când în când îi mai ajută tanti Ana. E vecina cu care se împacă bine. „Mai vine la noi la un ceai seara și mai stăm de vorbă”, spun cei doi.
Veniturile familiei sunt modeste. Tinerii supraviețuiesc din pensia pentru invaliditate, care nu depășește 2500 de lei. Pe lângă asta bărbatul mai ridică peste o mie de lei – salariul de la o fabrică din orășel unde vopsește jucăriile cunoscutelor ouă de ciocolată „Kinder Surprise”.
„Eu îmi ziceam că dacă o să mă angajez undeva, o să-mi pot face bani pentru nuntă. Trebuie inele, lucruri pentru cununie. Trebuie să cumpăr multe. Plus că și cei de la Keystone Moldova mi-au spus că până nu mă angajez la lucru nu mă pot căsători. Că dacă nu o să am un venit nu o să pot să întrețin casa, nu o să pot achita comunalele. N-o să pot întreține familia. Așa că m-am dus la Birja [din rus. – Bursa] Muncii din Fălești. Acolo mi-au spus că e nevoie de lucrători la această fabrică. Deja am un an și trei luni de când lucrez și cu toți angajații prietenesc”, afirmă Marin, care zilnic are misiunea de a colora 260 de jucării.
Maria este țintuită în scaunul cu rotile și pentru ea este mai dificil să se angajeze. Marin se deplasează cu greu, dar nu depinde în totalitate de scaunul cu rotile. „N-am încercat niciodată să mă angajez, dar tare mult îmi doresc. Numai că nu știu unde și nu știu cum”, afirmă ea.
Cu toate acestea, visul lor cel mai mare este să aibă copii. „Tare mult ne dorim un băiețel și o fetiță”.
* * *
Marin, 22 de ani: M-am născut la Bălți. Nu-mi cunosc părinții deloc. Până la 6 ani am locuit la Orfelinatul din Bălți. După care, am fost transferat la un alt internat, cel din Orhei și acolo am stat până la 18 ani. La vârsta majoratului am avut noroc mare de „Keystone Moldova”, care m-a scos din internat și m-au ajutat să mă integrez în locuința protejată din Fălești. „Keystone Moldova” este o organizație, care apără și ajută persoanele cu dizabilități în Republica Moldova. Trei ani am trăit în locuința protejată din Fălești. Eu când m-am născut auzeam tare bine. Dar după vreo 10 palme la ureche, date în orfelinatul din Orhei mi-am pierdut parțial auzul.
Maria, 25 de ani: Nimeni nu știe din ce cauză sunt așa și nu pot merge. Care zice ca la naștere, care zice că mi-au fost făcute farmece. Așa și nu știi pe cine să crezi. Când eram mai mică, am fost la Moscova, în Federația Rusă, cu mama la un curs de masaj. Trebuia sa stăm acolo vreo doi ani la proceduri. Ne dădeau și pe acasă să facem exerciții, dar din păcate, nu am avut posibilități financiare să le ducem la capăt.
Fotoreportaj realizat de Elena Covalenco.
Reportajul fotografic „Unde dragoste e…” a fost expus, parțial, în cadrul unei expoziții fotografice vernisată pe 18 ianuarie 2019 în incinta Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”, sediul central, or. Chișinău.
