Mihail CalarașanLa 15 februarie 1989, când sovietele și-au retras oficial ultimele trupe din Afganistan, Moldova, pe atunci parte a URSS, a contorizat 301 morți și patru dispăruți din totalul de circa 12.500 de tineri pe care i-a aruncat pe câmpul de luptă.
Acum, Moldova, deja stat independent, numără circa 8.500 de veterani ai războiului sovieto-afgan. Cifra include și stânga Nistrului și este una aproximativă, avertizează Mihail Mocanu, președintele Uniunii Veteranilor Războiului din Afganistan.
„Cineva s-a mutat cu traiul în altă țară și nu se mai află la noi la evidență, cineva s-a stins din viață. Spre finele anului 2020 noi vom termina recensământul „afganilor” din Moldova și-atunci vom avea o cifră exactă”, explică Mocanu.
Oameni și Kilometri prezintă retrospectiva unui război de aproape un deceniu, văzut de trei veterani prin filtrul a 30 de ani de pace.
UN RĂZBOI AL HAOSULUI: „Am îmbrăcat hainele „de paradă”, am urcat în mașini și am mers în orașul Debrecen. Acolo era haos total. De prin toată Ungaria erau aduși soldați, sergenți, ofițeri… Parcă eram o turmă de oi – nimeni nu știa unde mergem.”
UN RĂZBOI SECRETIZAT: „Părinții nu știau unde mă aflu. Scrisorile ajungeau prin poșta militară, iar asta însemna că eu puteam să fiu în Germania, în Cehoslovacia… Ei nu știau, dar bănuiau. Au început să vină primele sicrie și lumea își punea întrebări.”
UN RĂZBOI AL EXPERIMENTELOR MEDICALE: „La noi spitalul avea două secțiuni. Într-una dintre ele erau doar bolnavi de tifos. Acolo un colonel din Leningrad își scria disertația. De la el în fiecare zi erau scoși pacienți morți.”
UN RĂZBOI AL ORDINELOR: „Faptul că acum unii ne consideră eroi… Noi doar am executat ordine, iar faptul că din cauza noastră au suferit oameni nevinovați e totuși o mare nedreptate. […] Medalii nu port. Evident că le primesc regulat, ca și ceilalți, dar nu am cu ce mă mândri.”
.
*
„Noi mergem la război sau nu?! Toți bem!”
IVAN BARBALAT
Perioada serviciului militar: 1983-1984
Tipul unității militare: artilerie antiaeriană
Știi ce pățeai în 1983 dacă intrai într-un avion civil, beai vodcă direct din sticlă, fumai, după care mai și provocai o încăierare?
La școala de instructaj noi am fost 3.000 de cadeți. Toți adevărate scursuri. Selecția pentru Afganistan s-a făcut după principiul – unul dintr-o sută, după care am fost urcați în camioane militare și duși la aeroport. Acolo toți am fugit la magazin să cumpărăm votcă sau vin. Superiorii nu ne-a spus nimic. Am ascuns băutura prin rucsacuri, chiar dacă nimeni nu ne-a verificat, și am urcat la bordul unui avion civil de pe cursa Harkov [Ucraina] – Baku [Azerbaidjan].
Imediat după decolare, un hahol (ucrainean – n.r.) a început să bea. Stewardesa i-a făcut observație, la care el a strigat: „Băieți, noi mergem la război sau nu?! Toți bem!”. Și-atunci fiecare a scos ce avea și toți am început să bem.
Printre noi era doar un azer și un kirghiz, restul erau europeni – haholi, moldoveni, ruși. La un moment dat azerul i-a spus ceva haholului și acela l-a pocnit. S-a iscat o încăierare. Stewardesa a început să plângă, dar nimeni n-o auzea. Locotenentul major care ne însoțea s-a băgat într-un colț și nici nu crâcnea. Se temea că va mânca și el bătaie. Nu ne-am liniștit până n-a venit pilotul și ne-a strigat: „Băieți, poate să prăbușim avionul?!”.
Și, iată, pentru ieșirea asta, noi am scăpat nepedepsiți! În perioada sovietică!
Din Baku am fost duși tot cu avionul în Tașkent [Uzbekistan], de unde am luat trenul până în orașul Circik. În Circik am coborât, am trecut peste un podișor din lemn și am mers la deal până am dat de o poartă stricată din beton păzită de gardieni cu pistoale mitralieră. Acolo era un punct de expediere al trupelor aduse de pe întreg teritoriul sovietic.
În partea de sud a zonei, în spatele unui gard înalt de vreo cinci metri, se afla un spital pentru cei răniți grav în Afganistan. Am urcat pe gard și ce să văd?! Băieți fără picioare, fără mâini… Primele trei zile lacrimile curgeau de la sine. Nu voiam să plâng, dar ele curgeau. Iar următoarele trei zile am râs. Așa, de la nimic. Puteai pur și simplu să-mi arăți un deget și pufneam în râs.
Când eram la școala din Harkov instructorii ne speriau: „Dacă veți învăța rău, vă vom trimite în [arhipelagul] Țara Franz Josef sau în orașul Mary, unde apa e adusă cu elicopterul. Adică pentru mine Țara Franz Josef și Mary erau cele mai rele locuri pentru efectuarea serviciului militar.
Dar într-a treia zi [de când eram la punctul de expediere Circik] am văzut cum trei tineri stăteau în genunchi în fața unui ofițer și, cu lacrimi în ochi, îl implorau să-i trimită în orașul Mary. Și dacă Mary e cel mai rău loc, iar ei vor încolo, imploră în genunchi, atunci pe noi unde ne duc? În iad.
La punctul de expediere al trupelor era un flux continuu. Dacă erau adunați 150 de militari – înseamnă că e pentru Afganistan, dacă 20-30 – într-o misiune prin zonă. După șase zile de așteptare am fost chemat și eu. Numărul 122. Trebuia rapid să-mi iau rămas bun și să intru în formație. Gata, nu-i voi mai vedea niciodată pe cei cu care am stat acolo. Pe la 3:00, însoțiți de gardieni, am urcat în câteva camioane care ne-au lăsat pe un aerodrom militar.
În iarna lui ‘83, de la sfârșit de decembrie și până la mijloc de ianuarie, brigada noastră a fost practic sub asediu. Muniția era adusă cu avioanele, iar motorina cu mașinile. Mașinile de regulă nu treceau – erau incendiate. „Duhurile” (orig. în rus. – „духи”, nume generic atribuit de sovietici mujahedinilor afgani – n.r.) deja își luau nasul la purtare și împușcau din mitraliere de calibru mare și din mortiere. La 28 decembrie, când au decolat doi „optari” (elicoptere Mi-8 – n.r.), pe unul l-au lovit când încă era de-asupra aerodromului.
Deja la 14 ianuarie, a venit divizia din Shindand și ne-a adus tot de ce aveam nevoie. Atunci un colonel, doi aghiotanți și un medic, intrau în fiecare salon al spitalului. Colonel era cu pistolul în mână. Îi alegeau pe cei care practic se însănătoșise și îi luau cu ei.
Alături de mine stătea Leoha, un băiat din Dnepropetrovsk. Eu încă boleam, dar el era aproape pus pe picioare. Pe mine m-au lăsat, pe el l-au urcat în mașină… A doua zi un coleg de salon ne-a anunțat: „L-au adus pe Leoha”. Atunci încă eram verde și nu m-am prins din prima. „Unde? În chirurgie”. Mă duc în chirurgie. Acolo – 16 cadavre. Inclusiv Leoha. Într-o singură noapte… Stăteau în aceeași poziție în care muriseră.
Un praporgic și un locotenent le luau pe rând, le puneau pe o masă în poziție dreaptă, le înfășurau cu celofan și le scoteau din secție. Mai aveau grijă să scrie cu carioca pe o tăbliță – numele, prenumele, patronimicul, gradul militar, regiunea de unde provine. Când au terminat, a venit un căpitan cu o sticlă de votcă și cu o bucată de pâine pe farfurie: „Băieți, beți câte 100 de grame”. Ambii au băut. Ambii au luat câte o bucățică de pâine. Ambii aveau mâinile murdare de sânge.
Printre cei 16 erau și tineri care abia sosiseră în Afganistan. La noi era o regulă – fiecare să poarte într-un buzunar de la pantaloni carcasa unui cartuș în care să bage o bucățică de hârtie cu numele, prenumele, patronimicul și grupa de sânge. Păi, iată, din cei uciși erau și veniți de doar două săptămâni. Abia veniseră și au și fost aruncați în luptă. Nici n-au apucat să-și pregătească cartușul.
Ca să-i identifice, au adus colegi de-ai lor cu elicopterul direct de pe câmpul de luptă. Băieții au venit, s-au uitat la cadavre, au început să tremure și, bâlbâindu-se, indicau pe cine au recunoscut. După, elicopterul i-a dus înapoi pe câmpul de luptă.
Când m-am îmbolnăvit de febră tifoidă… Febra tifoidă e atunci când duodenul se umflă, se sparge și omul moare. Procesul e însoțit de febră – eu timp de două săptămâni am avut 40°C. Ceea ce mănânci iese imediat înapoi – am pierdut 24 de kilograme într-o lună. Oasele te dor, nici să dormi, nici să stai culcat, nici să mergi.
Medicii mi-au spus: „Vrei să trăiești, vino de patru ori pe zi să primești pastile”. De ce trebuia să vin eu personal? Pentru că, dacă nu aș fi venit, ar fi însemnat că am murit deja și puteau să trimită pe cineva să-mi ia cadavrul.
La noi spitalul avea două secțiuni. Într-una dintre ele erau doar bolnavi de tifos. Acolo un colonel din Leningrad (actualmente Sankt-Petersburg – n.r.) își scria disertația. De la el în fiecare zi erau scoși pacienți morți. Făcea experimente pe oameni – asta era normal atunci.
Eu, slavă Domnului, am nimerit în secțiunea generală, împreună cu bolnavi de hepatită, tifos, malarie și multe altele. Dar pentru că eram într-un salon cu un bolnav de hepatită, abia scăpasem de tifos că m-am și îngălbenit. Iar hepatita atunci se trata cu apă simplă. Beai cât mai mult și gata. Mai târziu am aflat că acesta nu a fost tratament. Atunci eu cum m-am lecuit?!
Când am început să mă pun pe picioare, cineva din personalul medical mi-a dat bani și mi-a spus: Noaptea te duci acolo, te strecori pe acolo, intri în sat, găsești magazinul, cumperi asta, asta și asta. Am luat banii și m-am dus. M-am dus! Noaptea, singur, fără armă, doar în halatul de spital. În timp ce mergeam, am văzut că vine cineva, așa că m-am ascuns și am așteptat să treacă, după care am luat-o mai departe.
Da’ la ei cum sunt magazinele? Nu cu uși, ca la noi, ci doar o cârpă care atârnă în toc. Când am intrat, vânzătorul a făcut ochii cât cepele. Am pus banii pe masă și i-am arătat produsele de care aveam nevoie. În liniște, acesta a pus toate cumpărăturile într-un săcușor și mi l-a întins. În acest moment am auzit cum afară a oprit o mașină.
Vânzătorul s-a speriat, dar și pe mine m-a cam luat frica. M-a împins într-un colț, după o perdea, și-a ieșit în prag. Îi auzeam cum vorbesc ceva în limba lor, după care motorul a pornit și mașina a plecat. După asta vânzătorul mi-arătat prin semne: Hai, du-te de aici! Am luat sacul și-am ieșit. Pe drum mă tot ascundeam ba de una, ba de alta, dar am ajuns la ai mei.
Am ajuns și am bocănit în fereastră. Când să le dau săcușorul, ei au făcut niște mutre… Atunci n-am atras atenție. Doar le-am transmis cumpărăturile și am intrat în spital pe ușa principală. Apoi am primit jumătate din ce am cumpărat. De ce, nu am înțeles. Mai târziu, după ce le-am povestit la câțiva moldoveni de-ai noștri cum am fost în sat la cumpărături, aceștia mi-au spus: „Ești nebun? Tu te-ai născut în cămașă! Încolo nimeni nu merge singur.”
În 1984, la punctul nostru a apărut un televizor. Noi toți ne doream o viață obișnuită și tuturor ne lipseau lucruri din astea mărunte, cum ar fi emisiunea „Steaua matinală” cu Iurii Nikolaev, de exemplu, care se difuza pe vremuri. În acel an, 1984, eram bombardați în fiecare zi. Iar bombardamentul cum are loc? Eșalonat. La început undeva departe, după care tot mai aproape și mai aproape. Și noi ne deprinsesem cu asta.
Adică la început se vede o scăpărare, apoi sunetul. Dacă diferența dintre lumină și sunet e de trei secunde, înseamnă că sunt la 600 de metri de noi. Și-atunci noi nici nu reacționam. Apoi erau 400 de metri, și de-abia când ajungeau la 200 de metri noi ne ascundeam. Așteptam până se termina și treceam înapoi la privit televizorul.
Spre finele serviciului militar era cât pe ce să fac pușcărie. Noi atunci trăiam după legile războiului. Dacă în Uniune articolul prevedea 2-3 ani de pușcărie, la noi erau 8-10 ani. Dacă în Uniune erau 5-6 ani, la noi – plutonul de execuție. Și eu eram învinuit că aș fi omorât un om, sau cel puțin așa am crezut, iar el a supraviețuit. Ceva de genul. Iar articolul pentru așa tip de infracțiune prevedea execuție.
Pur și simplu un soldat îmi știa numele și a declarat că asta eu am fost. Dar eu de fapt n-am avut nimic de-a face cu asta. Însă totul era împotriva mea și nici alibi nu aveam. Mai bine spus eu aveam alibi, doar că asta o puteau confirma doar soldații, dar pe soldați nimeni nu-i asculta.
Comandantul se purta cu mine de parcă aș fi fost un fascist, pentru că am vrut să omor un om. Într-o zi îmi spune: „Moldovene, îți dau ultima șansă – confruntarea declarațiilor. Dacă nu, am să te închid. Și nu doar am să te închid, dar am să fac din cazul tău un exemplu pentru ceilalți și am să te închid pentru mulți-mulți ani sau în general ai să ajungi în fața plutonului.”
Și m-a dus la confruntare. Comandantul personal m-a dus. Am ajuns la spital, acolo soldatul care m-a bârfit era internat în chirurgie. Comandantul le-a ordonat tuturor să iasă din salon și soldatul a început să-și povestească versiunea. Era atât de convingător, încât nu aveai cum să nu-l crezi.
Ce am făcut eu în ziua respectivă comandantul știa pe de rost. Îi povestisem asta de nenumărate ori. Așa că, atunci când tipul a terminat și mi-a venit și mie rândul, nu știam cum să încep. Și-atunci pur și simplu am început să spun o poveste inventată.
M-a salvat și comandantul, care s-a prins de ceea ce încercam să fac și și-a priponit privirea în soldatul ăla. Soldatul nu se așteptase la o așa întorsătură și a cedat: „El nu a fost acolo, asta eu singur am făcut-o.” Eu eram pe punctul să ajung în fața plutonului de execuție, iar el… Așa am început să cred în Dumnezeu, am început să-mi fac cruce.
Când tipul a recunoscut, comandantul m-a rugat să ies din salon. După asta nu l-am mai văzut niciodată pe soldatul ăla. Cel puțin în unitate el așa și nu s-a mai întors.
Ultima noapte am petrecut-o în Kandahar. Dimineața ne-am trezit și râdeam în hohote cu toții. De ce râdeam? Noi atât de des am fost bombardați, încât atunci când noaptea începuse bombardamentul, – noi trăiam în corturi -, și cineva a aprins lumina, toți am ieșit pușcă afară. Nimeni n-a scos niciun sunet. Când bombardamentul a încetat, ne-am culcat la fel cum ne-am trezit – fără niciun sunet. Cineva a stins lumina.
Deja dimineața râdeam – „măcar cineva să fi strigat”. Asta a fost ultima noapte în Kandahar. A fost vesel. Ce-i drept, să râdem am început vreo 10 ani mai târziu.
.
*
„În acea perioadă eu nu ieșeam din tanc”
IURII CIORNÎI
Perioada serviciului militar: 1980-1982
Tipul unității militare: tancuri
Pe la sfârșit de noiembrie am avut prima misiune în teren. La vreo 50 de kilometri de batalionul nostru un tanc a călcat peste o mină și a sărit în aer. Tancul deja fusese dezasamblat – șasiul și motoarele mergeau la piese de schimb și au fost scoase mai devreme. Noi doar trebuia să remorcăm carcasa.
Ne-a luat ceva timp să ajungem la el. Nu eram obișnuit să conduc prin munți și obosisem. Manivelele la tanc sunt greu de manevrat, nu e ca și cum ai sta la volan. E același mecanism ca la un T-34.
Odată cei din unitatea de logistică s-au pornit în divizie, în Kundus. Asta era la 100 de kilometri de noi. S-au pornit singuri, fără tehnică de acoperire. De regulă un TAB (abreviere pentru „transportor auto blindat” – n.r.) însoțea mașinile în deplasări. Doar că atunci totul se întâmpla pentru prima dată și încă nu aveam implantat în conștiință faptul că aici se împușcă și se moare cu adevărat.
Și iată ei s-au pornit și pe drum au fost atacați. Șoferul a fost rănit, dar măcar au scăpat fără morți. Când au ajuns la destinație, ne-am apropiat. Toată cabina era ciuruită de gloanțe. Atunci și conștiința ni s-a trezit – doar suntem la război.
Tanchiștii întotdeauna mergeau în avangardă. Sentimentul necunoașterii – când mergi în tanc în fața coloanei și nu știi ce te așteaptă – e cel mai rău sentiment. Când însoțeam o coloană din punctul „A” în punctul „B”, înainte de pornire ni se spunea: „Numai să nu scădeți din turații și să nu opriți în niciun caz”. De altfel eram toți morți.
A fost la noi un caz, în 1981, când trupele de desant erau mutate din Kundus undeva în apropiere de Kabul. În total 52 de mașini și 50 dintre ele au fost aruncate în aer. Ei mergeau fără acoperire, fără nimic. Ei doar erau „desant”!?
Atunci noi am fost puși în stare de alertă, iar asta era cel mai strașnic, mai ales dacă se întâmpla noaptea. Trebuia să împingem la o parte mașinile care blocau drumul, ca măcar unele să reușească să scape nevătămate. Doar două au scăpat.
Cu localnicii ne intersectam regulat. Eram odată dislocați în [provincia] Baghlan. Coloane de însoțit nu erau programate, înseamnă că aveam zi liberă și ne odihneam. Pe la prânz ni se făcuse poftă de turte afgane.
Vedem un bătrânel și-l chemăm. Cu greu, dar a înțeles ce vrem, a luat de la noi banii și s-a dus. Noi așteptăm, așteptăm… Moșul nu mai apare. Cum să-l găsim?! Că nu era să ne fugărim după el. Deja ne luasem gândul de la turte, când un puști de vreo 10 ani s-a apropiat, ne-a spus ceva în limba lui și ne-a întins turtele comandate.
Localnicii erau foarte prietenoși, dar oricum trebuia să stăm cu urechile ciulite. Noi chiar am mers în ospeție la afganii comuniști. Ei ne invitaseră la pilaf. Liniștit, fără arme. În sate ei sunt ospitalieri, dar numai ai ieșit din sat, gata, devii dușman. Chiar și pentru „comuniștii noștri”.
Cel mai tensionat moment a fost când a trebuit să atacăm un cuib de „dușmani” (orig. în rus. – „душманы”, nume generic atribuit de sovietici mujahedinilor afgani – n.r.). Într-o dimineață, cu noaptea în cap, de locul în care eram dislocați s-a apropiat un tanc. „Noi vă luăm locul, iar voi mergeți într-o operațiune”. La acel moment eu deja aveam aproape doi ani de serviciu militar și eram în prag de eliberare. Dar ordinul este ordin.
Ne-am apropiat de un canion cu pereții înalți de vreo sută de metri. În acele stânci erau săpate peșteri și în ele „dușmanii” și-au aranjat cazarme, bucătărie, depozite. Cercetașii în avangardă, infanteria prin munți, iar noi pe tancuri și TAB-uri pe albia râului secat.
Am înaintat puțin și un TAB a sărit în aer. Apoi un tanc. Două zile n-am putut intra în acel canion. Aviația nu era de folos – prea îngust pentru ea. Nici infanteria nu putea – totul era minat. Când într-un final am răzbătut și am intrat, acolo era atâta armament… Mulți dintre ai noștri au căzut atunci. În special infanteriști.
La întoarcere tancul nostru era ultimul care ieșea din canion. Noi acopeream retragerea întregii coloane. La un moment dat, tancul din fața noastră se blocase. Am dat să-l ocolim și când a bubuit… Nici n-am reușit să mă sperii. La început n-am înțeles ce se întâmplă. Am crezut că suntem atacați.
Era o mină. Pe mulți i-a contuzionat, dar nimeni n-a murit. Și am avut noroc că am frânat rapid și „nu m-am descălțat” (se are în vedere că tancul nu a sărit de pe șine – n.r.). Am luat piese de schimb de la alte tancuri și ne-am întors în unitate pe roțile noastre. Obosiți, flămânzi… Și asta în prag de eliberare.
În acea perioadă eu nu ieșeam din tanc. De obicei, cel mai tare ți-e frică la început și la sfârșit, dar pe la mijloc de termen, după un an de slujbă, eram tare nesocotiți. Dacă pe drum se întâmpla vreo oprire neprevăzută, ieșeam toți afară. Ne era interesant. Dar când știi că în curând trebuie să pleci acasă, faci totul doar la comandă. Altfel mai bine am să stau înăuntru. Vreau acasă.
Dar am avut și o situație în care chiar am balansat între viață și moarte. Reveneam dintr-o operațiune și tancul meu se stricase. Înainte de asta, când l-am reparat, n-am montat corect cutia de viteze și am stricat centrarea, cuplajul a sărit și tancul s-a oprit. Asta s-a întâmplat într-o trecătoare și ofițerul ne-a spus atunci: „Voi rămâneți aici cu afganii (se are în vedere membri ai trupelor Republicii Democrate Afganistan care luptau alături de soviete – n.r.), iar noi o să ne întoarcem dimineața și o să vă luăm”.
Ei au plecat, noi am rămas cu afganii. Acolo era un post cu cinci sau șase afgani. Ne-am așezat și am început să analizăm situația: „Băieți, ce facem? Să stăm cu acești afgani? Cine sunt ei? Or să vină „dușmanii” și-o să ne secere pe toți!”.
Și-i spun unui coleg: „Deschidem cutia de transmisie, tu de așezi în spate și te uiți. Imediat ce sare cuplajul, eu opresc motorul, tu îl pui la loc și mergem mai departe. Toți sunt de acord? – Toți”. Și așa, încetișor-încetișor, pe la o bucată de noapte am ajuns la bază. Toți au fost șocați.
Dar când vrei să trăiești, mintea ți se concentrează imediat. „Noi o să vă luăm dimineața….” Asta dacă mai prindeam zorii zilei. Acolo e o trecătoare. Să împuști sau nu, nimeni n-o să reușească să-ți vină în ajutor. Echipajul tancului e doar din patru persoane, iar să dai foc la un tanc e simplu cât ai zice pește.
A fost interesant [în Afganistan]. Nicio zi nu se asemăna cu alta. Și momente extremale, dar și momente vesele. Eu țin minte primul meu Revelion acolo. ‘80-’81. Am întins o masă în cort. Pe masă, ca de obicei, – carne înăbușită la conservă, cartofi, murături. Și fiecare avea pistolul mitralieră încărcat cu trasoare. Când a bătut 00:00, toți am ieșit afară. Mi-e și greu să descriu. Asta trebuie s-o vezi. Întreg regimentul, 3.000 de oameni… Niște focuri de artificii… Am împușcat mii de gloanțe. Acel Revelion l-am memorizat pentru toată viața.
Părinții nu știau unde mă aflu. Totul era secretizat. Scrisorile ajungeau prin poșta militară, iar asta însemna că eu puteam să fiu în Germania, în Cehoslovacia… Ei nu știau, dar bănuiau. Au început să vină primele sicrie și lumea își punea întrebări. Așa și au aflat.
Acasă am ajuns foarte greu. Prin Kazahstan, Uzbekistan, apoi jumătate de Rusie, o escală în Volgograd și o escală în Kiev. O săptămână am tot fost pe drumuri.
În Chișinău am ajuns la miezul nopții. Fratele meu locuia în Chișinău, doar că eu nu-i știam adresa, pentru că între timp își schimbase apartamentul. În schimb știam unde stă soacra lui. Am ajuns la ușa ei și „Boc, boc! – Cine e acolo? – Iura din armată.”
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în baie. După mine cada era toată neagră. Apoi am mâncat pe săturate, mâncare adevărată, de casă. În Afganistan doar conserve, conserve și iar conserve. Apoi am dormit pe săturate. Apoi am început viața de civil.
Prima perioadă era așa – dormi și brusc te trezești: Unde sunt? Aaaa, deja acasă. Gata, relaxează-te, totul e bine. Acum evident că îmi amintesc doar lucrurile bune. Cele rele se uită. Eu cred că așa și trebuie. Altfel cum să trăiești cu asta? De ce să ții în tine toate lucrurile negative?
Evident că au fost și lucruri urâte acolo, pe toate nu ai cum să le povestești. Cel mai greu e atunci când sunt uciși camarazii tăi. Azi stăm împreună și sărbătorim ceva, iar a doua zi, gata, nu mai sunt.
Mergi la identificarea cadavrelor. „Ăsta e Volodea, ăsta e Vanea”. Și fiecare stă și se uite la ele și să gândește la ale sale. Cum să faci față la așa ceva? Cineva ținea în el. Eu personal, mi-e greu să spun cum făceam față. Am încercat ulterior să mă analizez. Cu durere, evident. Cum să percepi moartea? Moartea e moarte, n-avem nimic a face.
.
*
„Când, în mama-măsii, se va termina totul?!”
GRIGORE NACU
Perioada serviciului militar: 1979-1981
Tipul unității militare: artilerie / orchestră
Pentru mine armata a început în Ucraina. După înrolarea din mai 1979, jumătate de an am urmat cursurile Școlii de sergenți din orașul Nikolaev. Acolo noi am fost pregătiți pentru efectuarea serviciului militar în Cuba. Școala era una specială și tot tacâmul, doar că și pe acea vreme se făceau mișmașuri – cineva a șmecherit și în locul meu a mers altcineva în Cuba, iar pe mine m-au trimis în Ungaria. Atunci nimeni încă nu știa că în Afganistan va fi război.
În Ungaria n-am stat mult. Doar o lună și jumătate. Într-o seară am mers la trageri de noapte – era pe un poligon nu departe de orașul Szombathely. Abia ajunsesem pe poligon, pe la 23:00, că am și fost informați – „regimentul e stare de alertă”. Evident că eram cu toții foarte încordați. Dacă e stare de alertă, înseamnă că e război?! Ne-am întors.
În subdiviziunile noastre n-am mai ajuns. Am ajuns direct în baie. Ne-au pus să ne dezbrăcăm și să ne spălăm, după care fiecare soldat sau sergent se înfățișa unei comisii din 15 ofițeri. Aceștia îl priveau de sus până jos, îi analizau starea sănătății și întrebau: „Vă doare ceva, vă plângeți de ceva?”. Și, chiar dacă unii se plângeau, verdictul era același – „apt”. Dacă cineva era într-adevăr bolnav, i se spunea: „Acolo o să te lecuiască”. „Acolo”, pentru că în Uniunea Sovietică nimeni nu vorbea deschis despre Afganistan.
La ieșirea din baie eram așteptați de un magaziner. Acesta ne-a înmânat țigări, săpun, lenjerie intimă: și de vară, și de iarnă. Am îmbrăcat hainele „de paradă”, am urcat în mașini și am mers în orașul Debrecen. Acolo era haos total. De prin toată Ungaria erau aduși soldați, sergenți, ofițeri… Parcă eram o turmă de oi – nimeni nu știa unde mergem. Organizarea era foarte proastă. Noi măcar nu știam, dar ei știau că noi mergem la război.
În Debrecen s-au format unitățile care urmau să plece în Afganistan. Pe ei nu-i interesa ce specialitate ai și dacă vei fi în stare să slujești în continuare. Un comandant s-a apropiat de mine și m-a întrebat: „De unde ești? Din Ucraina? Vorbești bine limba rusă. Dar de naționalitate? Moldovean? Înseamnă că la mine!”. Și mă anunță: „Vei fi în bateria aruncătoarelor de mine”.
Eu nici măcar nu știam ce fel de armă este aruncătorul de mine. Pur și simplu nu știam, nu eram pregătit. Dar el mi-a spus: „Noi te vom învăța”, și a mers m-ai departe să-și formeze echipa. Dacă e să te uiți la aruncătorul de mine, la el țeava e într-o direcție și cătarea în alta. Cum să împuști din el?! Și iată așa am nimerit eu în baterie.
Apoi am fost urcați din nou în mașini și duși la aeroportul din orașul Mezőkövesd, unde ne-au urcat la bordul unui TU-154. Stewardesele frumoase, ne-au hrănit… Zborul a fost cam lung. Noi doar zburam în Samarkand [Uzbekistan]. Unde e Ungaria și unde e Samarkand?!
După aterizare am fost urcați într-un tren spre Termez – asta e la graniță cu Afganistanul. Ne-am dislocat la margine, în pustiu. Acolo ne-au dat corturi și ne-am început slujba noastră. Băieții și-au aruncat chipiurile și vântul le-a rostogolit prin pustiu până s-au rătăcit -ne pierdusem speranța că vom reveni acasă. Aproximativ, dar noi deja știam ce se întâmplă.
În Termez veneau trenuri pline cu tancuri, tunuri, mașini, muniție. Am primit mașină nou-nouță, un Gaz 66, direct pe platformă. Cu tot cu șofer am primit-o. Și în timp ce șoferii făceau plinul, noi, comandanții, trebuia să mai luăm în primire pistoalele mitralieră. Apoi minele de la depozitul nr. 2, iar de la nr. 3 – aruncătorul propriu-zis.
Am înaintat în pustiu, unde se aduna toată tehnica – tancurile, tunurile – și unde tocmai se formase „o brigadă motorizată nouă”. Când am fost gata, ni s-a spus: „La noapte vom trece frontiera cu Afganistan”. Peste râul care ne despărțea de Afganistan era un pod plutitor. Din nisipul de pe mal se înălțau rachete sol-sol îndreptate încolo, spre Afganistan.
Era noapte, coloana se mișca cu vreo 7 kilometri pe oră. Băieți neexperimentați, ce mai! Mașina la noi era nouă, dar șoferul nu putea conduce și a boțit-o chiar în prima zi. Pentru că, indiferent dacă poți sau nu, de sus a venit: „S-a decis, tu ești șofer”. Cât de dezorganizat a fost… Prostia ne omora pe toți.
Pe timpul nopții evident că s-a tras asupra noastră. Dar cine împușca și de unde – nu înțelegeam. Dimineața doar am numărat cadavrele. Patru. Acum, când a trecut deja atâta timp, mă gândesc că poate ei intenționat au vrut ca noi să vedem asta, să ne insufle frică și să ne întărâte împotriva „duhurilor”.
Să împuști în oameni la fel ca tine nu este deloc ușor. Nouă ne-au arătat cadavrele celor patru – fiecare soldat trebuia să-și ia rămas bun de la camarazii uciși – și ne avertizau: „Dacă n-o să vă apărați, ei vor face la fel și cu voi”. Cineva avea putere să privească trupurile, cineva nu putea și-l apuca voma.
Brigada a fost dislocată în Pol-e Khomri. Acolo nu era nimic. Pustiu. Batalionul nostru a fost ridicat în munți. Avea misiunea să acopere câmpia. La început, când eram în munți, nu am avut corturi. Și-am mai tras și foame. Ce, nu aveau de unde să ne dea rații!?
Ne-am săpat noi acolo niște bordeie și trăiam în ele. Aici din nou s-a remarcat prostia ofițerilor. Localnicii au încercat să ne avertizeze: „Nu trebuie să vă faceți tabără acolo, pentru că atunci când plouă sus, în munți, au loc inundații”. „Ei, ce înțeleg brutele astea?!”, au reacționat ai noștri și au făcut cum au crezut de cuviință. Cuiburi pentru aruncătoarele de mine, cuiburi pentru mașini…
Și într-o seară, în timp ce stăteam de gardă, câte două persoane, și vorbeam de una, de alta, am auzit un zgomot surd. Nici tu împușcături, nici tu fum, doar zgomot. Nu înțelegeam nimic. Și când ne uităm în spatele nostru… Din deal venea un val de vreo 10 metri. Abia am reușit să fugim și să le strigăm celor din bordeie să iasă.
După ce valul a trecut, totul era de noroi. Și tunurile. Și mașinile. Ziua a plouat în munți, iar seara a ajuns și la noi. Prostie.
În munți am stat până s-a desprimăvărat, după care ne-am întors în Pol-e Khomri. Ne-am alăturat brigăzii și am luat-o pe [șoseaua] Sālang. Am ajuns în Kabul, și de acolo spre Ghazni – asta e deja nu departe de granița cu Pakistan. Ne-am întins tabăra la vreo 12 kilometri de oraș. Iar în pustiu. Până ne-au adus corturile, am dormit în mașini. Iar corturile le-am primit abia în iunie. De spălat nu ne prea spălam. De alimentat ne alimentam foarte prost.
Afganistan era împărțit pe regiuni și în fiecare regiune era câte o brigadă care avea misiunile sale. De exemplu, dacă cercetașii descopereau o bandă, noi ne adunăm și, în funcție de bandă, luăm cu noi tehnica și armamentul necesar.
Aruncătorul nostru de mine împușca după traiectorie. Noi nu-i vedem rezultatul imediat. Cercetașii mergeau înainte cu câțiva kilometri și ne transmiteau distanța și locația țintei. Da, noi înțelegeam că, apăsând trăgaciul, mina își va lua zborul, va ajunge la țintă și va omorî pe cineva, dar dacă ai primit ordin, ce să faci?! E o situație foarte grea.
După cercetași venea infanteria, iar noi în urma ei. Mergem și ne uităm ce și cum. Cel mai grav e că mina nu alege: copii, femei – mai în vârstă sau mai tinere, bărbați – mai bătrâni sau în floarea vârstei, păsări sau animale, omoară totul. Asta e foarte strașnic.
Am avut noi o dată un caz. Mergem în coloană, liniște de jur-împrejur. Băieții au urcat pe blindate și stăteau „ca niște eroi”. Regula era ca întotdeauna să stai ascuns după blindaj, dar ei, nu, au ieșit, „eroii”. Și, iată! Drept în frunte. Toți încep să strige: „L-au omorât pe Ivan! L-au omorât pe Ivan!”. De unde s-a împușcat?! De undeva. Clar nu era.
Și nu departe de coloana noastră era un sat. Ce treabă avea satul?! Au luat și au întors toată tehnica – tancuri, tunuri – în direcția lui. Au distrus totul. Vinovați sau nu…
Apoi am fost transferat în orchestra militară. De acest lucru se face vinovat un acordeon. Un băiat l-a găsit într-o casă, în timpul unei operațiuni, și l-a luat. Nimeni nu putea cânta la el, dar eu puteam. L-am reparat – noi nu aveam nici cărți, nici radio, nimic, noi doar eram primii în Afganistan – și cântam: pentru moldoveni – cântece moldovenești, pentru ruși – rusești, pentru ucraineni – ucrainene, iar cecenilor le cântam lezghinka (dans popular răspândit la mai multe popoare din Caucaz – n.r.).
Într-o zi ne-am întors dintr-o luptă, mai exact dintr-o operațiune. Care se spală, care se bărbierește, care își spală uniforma… Era vară, cald. Mi-am terminat treburile, m-am așezat în fața cortului, am luat acordeonul și am început să cânt. Toți s-au strâns în jurul meu. Într-o parte stătea dirijorul orchestrei militare. M-a privit fără să spună nimic. După, s-a dus direct la ștab. Apoi am primit ordin de sus – sunt transferat în orchestră.
În fiecare dimineață orchestra cânta marșuri, așa e în fiecare unitate militară. Ce altceva mai făcea orchestra în Afganistan? Mergeam prin sate și făceam propagandă. Noi aveam un maior-propagandist și-i făceam pe localnici octombrei, pioneri, comsomoliști, comuniști. Iată cu ce se ocupa orchestra!
Când organizam concerte noi mergeam așa: două TAB-uri de însoțire, iar noi, muzicanții, civilizat – cu autobuzul. Și eram foarte bine primiți, pentru că oamenii își doreau să trăiască în pace. Eu țin minte cum ei strigau: „Ziua Victoriei!”. Pe mine și acum mă furnică de emoție. Ei strigau aceste cuvinte și așteptau – când, în mama-măsii, se va termina totul?! Ironic, dar la mine așa e ieșit – la început eu împușcam în ei, iar pe urmă eu comunicam cu ei.
Eu mă rog la Dumnezeu să nu fie război. Oamenii care nu au fost la război nici nu-și pot închipui ce înseamnă asta. E groaznic! În primul rând suferă oameni nevinovați. Cei care au în mână o armă știu cum să se apere, cum să se ascundă și cum să împuște. Civilii, însă, nu pot asta face. Ei sunt simple victime.
Faptul că acum unii ne consideră eroi… Noi doar executam ordine. Doar le executam, iar faptul că din cauza noastră au suferit oameni nevinovați e totuși o mare nedreptate. Mie personal războiul nu mi-a dat nimic bun. Doar rău. Ce aș fi putut eu să iau de acolo ca un exemplu pentru viața de după? Ceea ce am făcut acolo – nimeni nu avea nevoie de asta. Războiul îmi vine și acum în vise. Și eu îl blestem.
Medalii nu port. Evident că le primesc regulat, ca și ceilalți, dar nu am cu ce mă mândri. La început încă mi-am mai permis să spun: „Eu am fost în Afganistan”, dar asta până am avut o situație. Eu toată viața am lucrat în comerț și iată că, odată, la mine la depozit a venit un neamț din Germania să se aprovizioneze cu materie primă. Acesta avea traducător un băiat din Afganistan.
Când mi-a spus de asta, i-am zis că și „eu am fost în Afganistan”, la care el m-a întrebat în calitate de ce am fost acolo. I-am spus că „de soldat”. După asta s-a închis în sine și n-a mai vrut să vorbească cu mine.