Veteranul Faraday

Când s-au văzut prima dată, Nichita avea 1.90 m, 19 ani, cinci mii de lei în buzunar și o dorință nebună de a avea un câine. Faraday avea jumătate de metru, trei luni și un nas de o sută de ori mai puternic decât al omului.

Acum Nichita are 1.93 m, 29 de ani și salariu de polițist de frontieră. Faraday are 65 cm, 10 ani, șapte urmași și același nas, dar care a mirosit cocaină, opium, heroină, hașiș, crack, ecstasy și amfetamine.

LA FINAL DE 2018, anul câinelui după calendarul chinezesc, vă prezentăm povestea lui Faraday – cel mai premiat polițist veteran patruped din Republica Moldova, și a colegului său Nichita – care nici acum nu poate explica de ce l-a ales anume pe el.

.

E sfârșit de noiembrie, ora 11.00. Holul Aeroportului Internațional Chișinău a prins un moment de acalmie între valurile furtunoase declanșate de avioanele care vin sau pleacă. Următoarea aterizare se anunță abia peste o oră, când prin ușa rotativă a Terminalului Sosiri își fac apariția patru labe, fenomen care întoarce privirile oamenilor ajunși prea devreme și care se învârt nerăbdători prin zona de așteptare. Totul exact ca acum câțiva ani.

Stăpânul lor are picioarele scurte și spatele arcuit, ușor lăsat spre coada lungă ținută mai mereu în jos. Își poartă blana scurtă, neagră din mijlocul frunții și până în vârful cozii, maroniu-roșcat pe burtă și labe, cu incursiuni în zona gâtului și omoplaților.

Merge țanțoș, ca la el acasă, direct spre sala de bagaje. Nici nu ajunge bine la mijlocul încăperii că dă nas în nas cu un câine de serviciu. Fără să ezite, hârâie și se urcă deasupra lui.

Nichita, camaradul său cu două picioare, care-l scăpase din ochi pe câteva secunde, se grăbește să-l scoată din încurcătură. Îl apucă de zgardă și-l dă jos de pe „dușmanul” pus la pământ.

„Ce-i acolo? Hai, liniștește-te! V-ați clarificat?”, râde Nichita cu apropo la încăpățânarea lui Faraday de a demonstra și acum, peste ani, că el este stăpânul aeroportului.

Îi flocoșește blana și-i aruncă mingea. Faraday se zbenguie după ea și i-o aduce la picioare. Așteaptă, cu limba scoasă, să i-o arunce din nou, privindu-l țintă cu ochii negri migdalați. Are botul lung și conic, frunte arcuită și urechi ascuțite mereu ciulite.

Nichita vede că nu se potolește și-i comandă să-l aștepte lângă un coș de gunoi, ca nu cumva să observe unde-i ascunde mingea. Când revine și-i face semn să meargă s-o caute, cele patru labe pufoase pășesc sigur pe teracota albă, urcă pe rampa de bagaje și o scoate din ascunzătoare cât ai clipi. „Noroc că rampa nu este pornită, că avea să-și prindă limba scoasă afară și nasul curios”, îl ia în zeflemea Nichita.

După zeci de minute de joacă, Nichita îl prinde pe Faraday în lesă și-l duce spre mașina parcată în preajma aeroportului. Deschide portbagajul, în care stă montată o cușcă specială pentru câine, și-i face semn să urce.

Faraday se apucă cu labele din față și alunecă. Mai încearcă de câteva ori, dar fără succes. Nichita se apleacă și-l aburcă.

Merg acasă.

* * *

În același Aeroport Internațional Chișinău Faraday și-a înscris în palmares prima sa reținere de droguri. Era 2012, anul în care aeroportul înregistra o cifră record de 1.2 milioane de pasageri.

Două genți în aceeași zi. „Prima geantă începuse să o miroase intens cum a ajuns pe lentă. L-am lăsat să o miroase toată până a început să zgârie la un buzunar. Și a doua, numai a ajuns pe lentă și a început să o miroase. Am scos-o și mai departe au lucrat alții. Știu că au găsit ceva, dar nu mi-am notat substanța și cantitatea”, își amintește Nichita.

Spune că pentru el niciodată nu a fost importantă cantitatea depistată de partenerul său patruped, ci doar faptul că găsea substanțe interzise acolo altcineva nu le-ar fi găsit. „Oamenii au învățat cum să amăgească și detectoarele de metale, și scanerele, dar nasul câinelui nu poți să-l amăgești.”

La început le-a fost greu să se obișnuiască cu privirile iscoditoare ale călătorilor. „Am observat încă de pe stradă că oamenilor le este frică de câini. Ei sunt convinși că cei mari sunt agresivi. Dar nu de câini ar trebui să se teamă”, e sigur Nichita.

.

* * *

Nichita și-a dorit dintotdeauna un câine. Atunci când s-a născut, în familie îl aștepta deja un ciobănesc german, a treia cea mai deșteaptă rasă din lume, și, ori de câte ori mama sa nu-și mai vedea capul de treabă, acesta avea rol de bonă – îi permitea să se țină de zgardă și-l plimba prin curtea blocului. Și s-au tot plimbat unul pe altul până Nichita a făcut nouă ani.

Mai târziu îi îndrăgise și pe cei doi ciobănești germani ai unchiului său. Când acesta era prin deplasări, Nichita era cel care-i hrănea și-i scotea la plimbări. Și-atunci și-a promis – când va fi mai mare, va avea și el unul de aceeași rasă.

„Eu chiar iubesc toate animalele, dar câinele a fost mereu pe primul loc pentru mine. Când mergeam în ospeție și era vreun câine, nu-mi erau interesanți oamenii, ci câinele”, zice Nichita.

Atât de tare îi iubea, încât atunci când după moartea câinelui copilăriei în familie a apărut un rottweiler care l-a mușcat și medicii au trebuit să-i coase palma, a spus că el singur e de vină, pentru că l-a lovit. Și-a mințit conștient părinții, doar ca să-i convingă să nu se debaraseze de el. Era sigur că un câine instruit corect nu ar mușca oamenii, iar peste ani avea să demonstreze asta.

.

* * *

Când s-au văzut prima dată, Nichita avea 1.90 m, 19 ani și cinci mii de lei în buzunar. Faraday avea jumătate de metru, trei luni și un nas de o sută de ori mai puternic decât al omului. Atunci Faraday nici nu s-a apropiat de Nichita. Continua să se joace cu ceilalți șapte frați ai săi.

Nichita mai fusese pe la câteva centre de reproducere al câinilor ciobănești germani, dar niciun țânc nu-l cucerise așa cum o făcuse Faraday. Cum anume, nici azi nu poate explica. „Avea ceva diferit, după cum se purta în grupul său de câini, cum se purta cu stăpânii centrului. Părinții mă sfătuiau să găsesc poate ceva mai ieftin, dar eu le ziceam că-l vreau anume pe el.”

L-a influențat și faptul că a putut să-i vadă pe părinții celui care l-a cucerit, o copie a lui Faraday de peste ani, și asta a fost suficient ca să dea toți banii munciți 15 ore pe zi, șapte zile pe săptămână, două luni încontinuu de vară, ca operator la Internet-Cafe.

Așa a ajuns un câine să întoarcă cu fundul în sus viața unui student în primul an la inginerie și transport. Faraday era cel pentru care Nichita se trezea în diminețile a căror ore erau numai bune de somn și ar mai fi putut fi dormite, iar serile renunța la ieșirile prelungite cu prietenii.

„De când cu Faraday, a apărut responsabilitate. Și de eram cu prieteni, rude sau la nuntă, știam că trebuie să vin acasă să ieșim la plimbare și să-i ofer atenție. Exact ca unui copil mic”, râde Nichita.

.

* * *

În paralel cu facultatea, tânărul continua să-și facă bani de buzunar la aceeași Internet-Cafe. Acum deja împreună cu Faraday, care dormea la picioarele lui, se juca cu colegii de muncă și continua să crească printre oameni. „De asta el foarte tare iubește oamenii”, spune Nichita.

Faraday nu se dădea în vânt după mâncarea uscată din magazin, în schimb înfuleca orice din mâna colegului de cameră. Așa că Nichita s-a apucat să-i gătească. La dejun – cașă, carne și atenție. La prânz – carne și atenție. La cină – orez, carne și atenție. Iar înainte de culcare – o felie de pâine albă, deseori unsă cu unt, și mângâieri.

La primele reușite ale lui Faraday – de a-l saluta cu laba, de a-și păstra calmul în timp ce mergea printre oameni gălăgioși, de a se lăsa mângâiat de copiii din parc, de a găsi mingea pitită prin iarbă sau tufari -, Nichita era entuziasmat și mândru. Însă Faraday era doar firesc și le făcea pe toate de dragul jocului cu mingea. Și pentru carne. Și pentru Nichita.

Când Nichita vorbea prea dur sau nu îi oferea suficientă atenție, Faraday obișnuia să se supere. Pleca într-un colț de cameră, se culca și demonstrativ își ignora colegul. Dar Nichita știa cum să-l recucerească. Mângâieri, îmbrățișări și aruncatul mingii.

Mai târziu Nichita avea să afle că până și numele Faraday, dat de proprietarii centrului de unde l-a cumpărat, vorbea despre cât de deosebit era câinele său. Provine de la Michael Faraday, fizician și chimist englez care a descoperit principiul de funcționare al motorului electric cu magneți permanenți. „Poate că nici nu aș fi aflat despre acest fizician, dacă nu-l aveam pe Faraday”, constată Nichita.

.

* * *

Cum tot mai mulți prieteni și cunoscuți au început să remarce și să laude potențialul lui Faraday de a adulmeca și găsi lucruri, Nichita a decis că sosise timpul să-l ducă la școală. Au urmat opt luni de lecții ținute de chinologi din Chișinău, perioadă în care Faraday învăța comenzi de ascultare, gen „Stai jos!”, „Culcat!”, „La mine!”, „Alături”, „La loc!”.

Dar Faraday era încăpățânat. Timp de doi ani de când era cu Nichita, continua să-l domine. Așa că la unul dintre antrenamente Faraday a atacat „un infractor” care intenționa „să-l rănească” pe Nichita. Și-a înfipt bine colții în el și nu-i dădea drumul nici în ruptul capului.

Ca să iasă din încurcătură, Nichita i-a arătat o altă persoană peste care să se năpustească. Faraday și-a relaxat fălcile, și-a privit colegul și a înțeles că acesta a trișat. Drept răspuns Nichita l-a pedepsit, atingându-l cu lesa.

„Nu i-a plăcut. A început să latre la mine agresiv. Și ca el să nu-și mai permită să facă asta, a trebuit să-l supun. Așa puternic cum este, l-am apucat de gât și m-am culcat peste el timp de câteva secunde, ca să-i arăt totuși că el mi se supune mie și că eu nu-i vreau răul. Și iată așa ne urmăreau o grămadă de oameni cum noi ne luptam. Dar nu puteam să admit ca în viitor să mă muște pe mine, pe cineva din rude sau pe vreun străin”, explică Nichita.

Ăsta a fost conflictul care a pus punctul pe „i” în relația lor. De atunci Faraday nu l-a mușcat niciodată pe Nichita, iar Nichita nu l-a forțat și nu l-a lovit niciodată pe Faraday.

„Pot să-l pișc de boalfe, de burtă, să-i dau peste nas, dar câinii niciodată nu trebuie să-i bați. Noi, chinologii, suntem cei care-i învățăm ca, în caz de bătaie, să muște, pentru că un om bun nu-i va lovi niciodată”, zice el.

* * *

Nichita a rămas nemulțumit de faptul că la cursurile de instruire a trebuit să-l oblige pe Faraday să facă inclusiv ceea ce nu-și dorește, dar întâmplarea a făcut ca, la scurt timp, cei doi să participe la o tabără de vară.

La ea avea să cunoască un instructor venit din Ucraina care nu obliga patrupezii să execute comenzi. Nichita nu a stat mult pe gânduri și l-a întrebat dacă poate să învețe de la el. Putea, și încă gratuit, dar cu o condiție: să îngrijească de 11 câini.

Se întâmpla pe când Nichita era în anul doi de studii. Oferta, însă, era prea tentantă. A lăsat facultatea pentru jumate de an și a mers cu Faraday în Kiev.

Dar nu era să fie totul atât de simplu precum și-ar fi dorit. Printre cei 11 câini era și Atilo, un ciobănesc german de 50 kg, fost paznic la un depozit de-al polițiștilor. În timpul Revoluției Portocalii clădirea fusese atacată de câțiva indivizi. Pe unul Atilo îl prinse în colți, dar restul îl prinse pe Atilo în cuțite.

Respectiv, Atilo era agresiv și nu accepta străinii. Era primul câine de care lui Nichita începea să-i fie frică și care mârâia ori de câte ori se intersectau cu privirile. Situația nu i-a scăpat instructorului și, colac peste pupăză, îl anunță că, până nu intră în voliera lui Atilo și iese viu de acolo, nu-l învață nimic.

Timp de vreo două săptămâni Nichita l-a tot pândit pe Atilo, încercând să înțeleagă ce-i place, până când într-o zi și-a pierdut răbdarea și și-a zis: ori intră, ori revine cu Faraday în Moldova și renunță s-o mai facă pe chinologul.

A intrat dis-de-dimineață, înainte de dejun. Atilo era flămând și îl mânca din priviri. „Mă gândeam că amuș-amuș sare pe mine. Se apropiase de mine – îi întind o bucată de carne. Mănâncă el, mănâncă, dar carnea se termină. Hooopa! Ce să fac?! În celălalt buzunar aveam mingi. Îi arunc o minge – zero reacție. Arunc a doua minge – se uită straniu la mine. Văd că și mingile se termină. Așa că iau eu ultima minge și lesa și-i zic: „Hai la plimbare!” Când a auzit că mergem la plimbare, gata, era cel mai fericit”, își amintește Nichita zâmbind.

Reușita l-a făcut pe instructor să-și țină cuvântul. Așa Faraday a început să aibă o mai mare încredere în Nichita, să devină agresiv cu oamenii doar când simte pericol și să muște doar la comandă.

Chinologul ucrainean i-a arătat că Faraday începe să caute anumite lucruri din dorința de joacă și doar pentru a obține mingea. Și, dacă vrea ca acesta să poată depista droguri, trebuie să-i dea să miroase acele droguri, ca el să se obișnuiască cu mirosul lor și să le poată distinge dintre alte mirosuri.

.

* * *

Le-au plăcut ce-au învățat în Kiev, așa că după revenire au decis să meargă pe aceeași cale. Când Faraday avea vârsta de un an și jumătate a susținut cu brio testul unui concurs pentru câini organizat în Chișinău. A demonstrat că execută orice comandă a lui Nichita: merge sau se oprește, sare sau se culcă, merge printre oameni fără lesă și întoarce priviri, lucru pentru care a acumulat cel mai mare punctaj din cei șase câini înscriși la aceeași categorie.

La doi ani Faraday urma să participe la prima sa expoziție de câini, la Tiraspol. S-au pregătit patru luni pentru ea. Între timp Faraday luase o infecție de la o căpușă și complicațiile îl ținuse bolnav o lună. Toți îi convingeau să renunțe la participare și Nichita însuși era pe punctul de a anula totul.

Când îl vedea pe Faraday slăbit nu-i mai păsa că din juriu făcea parte unul dintre cei mai buni chinologi din Marea Britanie, care avea să-i noteze abilitățile camaradului din punct de vedere genetic, după standardele internaționale.

Dar Faraday n-a vrut să renunțe și s-a însănătoșit. Au stat ore bune pe marginea drumului până s-a găsit un șofer de microbuz care să accepte și un câine la bord. Au ajuns primii pe stadionul din Tiraspol, unde juriul a fost cucerit de ținuta și prestația lui Faraday. Respectiv l-au și desemnat cel mai bun câine dintre cei șapte ajunși în finală.

Cei doi erau în culmea fericirii. De mai bine de zece ani, niciun ciobănesc german nu mai câștigase competiția respectivă. Modificarea genetică a rasei a fost pricina.

.

* * *

Când în sfârșit Nichita terminase cei patru ani de facultate și se putea angaja ca inginer mecanic, Faraday îl motivase să se angajeze la Serviciul Grăniceri, actualmente Poliția de Frontieră. Au fost acceptați și arondați la Aeroportul Internațional Chișinău.

Așa Faraday și Nichita au ajuns să caute zilnic droguri dincolo de peretele ce-i despărțea de pasageri, muncă în spatele căreia se ascundeau zeci de teste și sute de zile de antrenamente. În timpul lor Faraday a trebuit să învețe mirosurile de droguri artificiale, singurele probe oferite pentru instruire instituțiilor de poliție din țară.

După un an de muncă la aeroport au fost transferați la departamentul central al Inspectoratului Poliției de Frontieră. Mergeau în diferite puncte de trecere a frontierei doar când erau chemați.

Șase luni mai târziu au revenit în locul unde zilnic zboară prin aer sute de „Bun venit” și „Rămas bun”. Trebuia verificat un avion. Faraday a urcat pentru prima dată la bordul unei aeronave, Nichita – a doua. Nu făcuseră niciodată antrenamente într-un astfel de mijloc de transport, dar s-au descurcat.

Faraday a luat la adulmecat rând după rând. Secretul era să nu miroase haotic, ca să nu-și piardă puterile aiurea. Pe la mijloc de avion și-a oprit nasul într-un scaun și a început să-l zgârie, așa cum obișnuia să facă ori de câte ori nasul îi spunea că a dat de ceva.

Sub scaun era doar urma unui pachet lipit cu bandă adezivă. Dar Faraday s-a ținut bine de urma invizibilă pe care o prinse cu nările, urmă care l-a scos din avion și l-a dus până la un coș de gunoi. În el polițiștii au și găsit pachetul lipsă de sub scaun, iar ulterior și persoana care l-a aruncat, după verificarea înregistrărilor video.

Așa au revenit la aeroport pentru încă doi ani, perioadă în care au găsit ba pastile, ba marijuana. Între timp Faraday a intrat în lumina reflectoarelor. Ba că e câinele vorbitor de la aeroport care le urează copiilor „Paște fericit!”, ba că a câștigat primul loc la un biatlon, ba că are cele mai bune rezultate la competițiile chinologice europene, ba că a câștigat o etapă a Campionatului Mondial al echipelor canine.

.

* * *

În 2013 Faraday a devenit tată pentru prima dată. Eva, o colegă de breaslă, adică tot polițistă de frontieră, i-a născut patru țânci, printre care și Tina, o cățelușă care ulterior a pășit pe urmele părinților.

Un an mai târziu Faraday a cunoscut-o pe Yoca, și ea polițistă. Au mers împreună la expozițiile Campionatului canin mondial din Plovdiv, Bulgaria. Yoca avea un an și participase la juniori, iar Faraday – la seniori, fiecare devenind campion la categoria sa.

Și cum ambii erau aproape de standardul ideal de câine ciobănesc, jurații vedeau în ei cuplul perfect pentru a da naștere unor blănoși de rasă pură. Însă Yoca era prea mică atunci, așa că au mai așteptat un an și, în octombrie 2015, Faraday a devenit tată pentru a doua oară. Nașterea a primit-o chiar Nichita, la departamentul central al Poliției de Frontieră.

Din cei trei căței pe care-i născuse Yoca, doi au fost scoși de la evidența Poliției de Frontieră, după ce au urmat cursurile de instruire și au picat testul final. În schimb al treilea, numit în cinstea lui Atilo din Kiev care îi făcuse zile fripte lui Nichita, a rezistat în domeniu și s-a specializat pe tutun. Lucrează tot sub îndrumarea lui Nichita.

E „cel care mânca și mâncarea celor doi frați ai săi, care era cel mai gras și care ținuse și dietă”, râde acum Nichita.

.

* * *

La șapte ani Faraday continua să uimească jurații prin forță, energie și abilitatea de a lucra în echipă cu Nichita. Era lesne de înțeles de ce la „Săptămâna Europeană”, organizată anual de Uniunea Chinologică a Bulgariei, a câștigat premiile mari ale tuturor celor patru competiții din concurs: abilități de patrulare, urmărirea sau detectarea substanțelor explozive şi a stupefiantelor și un test de disciplină.

În 2016 a mers la un concurs împreună cu Yoca și cu Atilo, care era la prima lui competiție internațională. „Atâtea cupe am adus, că la vamă ne-au întrebat dacă aducem contrabandă”, își amintește Nichita.

În următorul an stomacul lui Faraday a refuzat să digere mâncarea, așa că a trebuit să suporte o intervenție chirurgicală. Acest lucru, însă, nu l-a împiedicat să confirme încă o dată, la Săptămâna Chinologică Europeană din Bulgaria, că rămâne a fi cel mai bun, înțelept și arătos ciobănesc german dintre 100 de câini din șase țări.

Energia și încăpățânarea lui Faraday l-a urcat pe podium și în septembrie 2018, când și-a surclasat cei peste 150 de contracandidați. Competiția s-a desfășurat în Kiev și i-a adus lui Faraday titlul de cel mai arătos câine din Europa la categoria veterani, iar lui Nichita – titlul neoficial de cel mai fericit coleg.

.

* * *

E mijloc de noiembrie, ora 7.00. Faraday și Nichita au ieșit la plimbare în parcul Alunelul, situat vizavi de blocul în care locuiesc.

Câinele aleargă fericit, găsește o bucată de zăpadă înghețată și o aduce la picioarele lui Nichita. Apoi se depărtează, după care revine și iar pleacă în căutarea unei bucăți mai diferite.

„Faaaraaa! Faraa, mergi la plimbare!”, îi strigă Nichita pe ton apăsat, privindu-l cum scormonește cu labele și cu botul pe sub zăpadă, până dă de pământ. Dacă nu-l liniștește va trebui să-l spele de țărnă și-atunci o să întârzie la muncă.

Faraday însă pare prea entuziasmat de gerul de afară, așa că aleargă și rupe cu dinții noi și noi bucăți de zăpadă și i le aduce lui Nichita la picioare. „Nu mai rupe gheață, că și așa nu ai dinți”, îl ia acesta la mișto.

Între timp în parc își face apariția și Atilo, însoțit de sora lui Nichita. De regulă Nichita îi plimbă pe rând, pentru că greu le face față când sunt împreună.

Acum Nichita are 1,93 m, 29 de ani și epoleți de locotenent superior. Faraday are 65 cm, zece ani și epoleți de pensionar. Sunt doi ani de când patrulează zi și noapte doar apartamentul în care stă cu Nichita și Atilo. Dar continuă să facă antrenamente, să participe la competiții și să uimească prin energia pe care o are la bătrânețea sa de zece ani.

Și ori de câte ori la șapte dimineața Nichita vrea să mai doarmă, el și Atilo sunt acolo să-l trezească, pentru că vor de mâncare, vor la plimbare sau vor atenție. Și în astfel de momente Nichita se uită la ei și se întreabă: „Noi, oamenii, de ce avem nevoie de câine? Pentru oameni sau ca să ne păzească de alți oameni?”.

Text – Liliana BOTNARIUC
Foto – Liliana BOTNARIUC și arhiva personală a lui Nichita BALAUR