Polina CupceaÎn acte, Elenovca este un sat din comuna Tîrnova, raionul Dondușeni. Pe teren, cu greu poți să-l numești sat.
La ieșirea din Tîrnova, niciun indicator nu arată drumul spre localitate. Localnicii ne îndrumă către un stâlp de electricitate doborât la pământ. Pe lângă el se ițește sfios un drum de pământ, bătătorit printre câmpuri.
Drumul înaintează printre lanuri de porumb și livezi, urcă și coboară printre dealuri și, după câțiva kilometri, ajunge la o mică fermă cu vaci. Mai sus, pe deal, se află casa în care locuiesc Tatiana și soțul ei. Este unica familie rămasă în acest cătun pierdut printre dealuri.
Tatiana este originară din Tîrnova și spune că s-a mutat aici cu aproximativ 20 de ani în urmă, după ce s-a căsătorit. Soțul ei este din Elenovca.
Se întrețin din laptele pe care îl vând la un punct de colectare satul vecin, Briceva. „Încă nu am ieșit la pensie”, oftează femeia, care a refuzat să-i facem fotografii.
Tatiana pune bidoanele într-un cărucior și pornește pe jos. Drumul de câmp are câțiva kilometri. Nu există transport care să ajungă până la gospodăria lor. Și e tare anevoios, mărturisește femeia.
— Când plouă, nu mă duc nicăieri. Cum să mergi prin noroi? Încerc să am totul în rezervă, spune ea.
Iarna, situația nu se schimbă. Tot pe jos, pe un drum pe care Tatiana îl numește simplu „rău”. Dacă are nevoie de cumpărături sau trebuie să ajungă mai departe, merge mai întâi până în satul vecin. „Uneori mă mai duc la oraș și cumpăr pentru o perioadă mai îndelungată”.
Uneori îi este frică, mai ales noaptea. Nu știe dacă zgomotele din jur vin de la un om sau de la vreun animal simțit de câini. Odată, cineva a încercat să le fure vaca. Animalul avea un corn mai scurt, iar lanțul cu care era tras a alunecat. Vaca s-a smuls și a fugit.
Din poveștile tatălui ei, Tatiana știe că în anii ’60–’70, sus, pe deal, exista o școală. Spune că satul avea și oficiu poștal, și bibliotecă. Ea nu a prins acea perioadă: a copilărit la Ocnița, împreună cu bunica sa.
Astăzi, una dintre ultimele case din apropiere nu mai este locuită. A rămas doar a lor. Oamenii mai vin și pleacă, își lucrează grădinile, apoi se întorc în alte sate. Tatiana spune că ar prefera să locuiască în altă parte, dar soțul ei nu vrea să plece. „Probabil s-a obișnuit”, spune ea.
Elenovca era deja unul dintre cele mai mici sate ale țării în 2004, când aici fuseseră înregistrați opt locuitori. La recensământul din 2024, satul avea cinci persoane cu reședință obișnuită: doi bărbați și trei femei. Tatiana și soțul ei formau singura familie din sat. Ceilalți trei locuitori munceau la ferma de vaci.
Nu este un caz izolat. Potrivit Biroului Național de Statistică, în 2024, 176 de sate din Republica Moldova aveau mai puțin de 100 de locuitori. Dintre ele, 29 aveau sub zece locuitori, iar în nouă sate nu fusese înregistrată nicio persoană cu reședință obișnuită.
Pentru Tatiana, toate aceste cifre înseamnă un drum făcut pe jos, prin noroi sau frig, cu bidoanele de lapte într-un cărucior.
— Sigur că aici este greu. Aici nu trăiești, ci supraviețuiești.
Foto – Polina Cupcea