Polina CupceaLa patru ani și trei luni de la invazia la scară largă a Rusiei asupra Ucrainei, centrul Kyivului nu pare un oraș care încearcă să ascundă războiul. Din contra. Îl expune aproape la fiecare pas. Îl transformă în memorie publică, avertisment și rezistență. Aici, războiul și memoria coexistă cu viața cotidiană într-un mod aproape imposibil de separat.
În fața hotelului „Ukraina”, acolo unde orașul pulsează în continuare de oameni, mașini, cafenele și turiști, scările sunt acoperite de lumânări și sute de stegulețe galben-albastre. Printre ele și fotografiile ucrainenilor morți pe front. Tineri. Foarte tineri. Bărbați și femei care acum îi privesc pe oameni din imagini laminate, așezate chiar în inima capitalei. Alături de ele, litere mari: „I ❤️ Ukraina”.
Unele portrete sunt în uniformă militară. Altele în uniforme de polițiști sau de medici. În unele fotografii apar zâmbind. În altele, țin în brațe câini sau privesc direct spre cameră. Lângă portrete sunt așezate uneori și steagurile brigăzilor din care au făcut parte.
Familiile lor continuă să vină aici să-i viziteze. Aduc flori, aprind lumânări și se opresc în fața fotografiilor ca și cum ar încerca să mai păstreze câteva clipe de apropiere. Tocmai aceste imagini par să lovească cel mai tare: faptul că războiul nu a luat doar militari, ci oameni care până nu demult aveau vieți, profesii, familii și un loc în lumea aceasta.
Lângă fotografii sare o cioară vie. Se mută de pe un portret pe altul, dar rămâne doar într-un singur sector al aleii memoriale, ca și cum și-ar fi ales propriul loc printre morți. Prezența ei pare aproape ireală, asemenea unui simbol tăcut al morții care continuă să planeze asupra Ucrainei.
Mai încolo, în apropierea Mănăstirea Sfântul Mihail, războiul capătă forma unei expoziții în aer liber. Tancuri distruse, mașini blindate, rachete, tractoare și vehicule aduse direct din zonele ocupate sau atacate sunt expuse chiar în centrul orașului. Unele par carbonizate. Altele încă poartă urmele exploziilor.
Printre ele se află și o mașină adusă din Bucha, despre care localnicii spun că toți cei aflați în interior au fost uciși.
Nu este un muzeu clasic. Nu există liniște de galerie și nici distanță emoțională. Este mai degrabă un mod prin care orașul pare să spună: „uitați-vă bine”.
Țevile tancurilor sunt împodobite cu panglici galbene și albe. Iar la marginea acestei expuneri, chiar la picioarele tancurilor și vehiculelor distruse, apar litere uriașe care formează cuvântul „Freedom” – libertate. Turiștii se sprijină de ele și își fac fotografii. În jur, oameni, inclusiv ucraineni, se plimbă tăcuți printre aceste fiare monstruoase, privind aproape neîncrezători mașinăriile construite special pentru a ucide.
Pe Aleea Eroilor, portretele militarilor uciși se întind pe zeci și zeci de metri. Un perete lung de chipuri care pare să nu se mai termine. Când îl privești, respirația aproape că ți se taie.
Acolo, printre sutele de fotografii, apare și chipul lui Igor, militarul despre care am scris anterior în materialul „Vulpea Neagră a războiului din Ucraina”. Într-un oraș plin de morți deveniți simboluri, descoperirea unei fețe cunoscute transformă brusc totul în ceva mult mai personal.
În alte locuri din centru, ferestrele sunt încă protejate cu saci, pentru a reduce efectele exploziilor în cazul unor noi atacuri. Bannere despre armată și război atârnă pe clădiri. În pasajele pietonale se vinde chiar și hârtie igienică imprimată cu chipul lui putin. Un amestec de ironie, furie și oboseală acumulată în anii de război.
Și totuși, în același timp, orașul continuă să trăiască. Oamenii merg la muncă. Beau cafea. Fac cumpărături. Își aduc copiii de la școală. Poate tocmai aici se află cea mai puternică imagine a Kyivului de astăzi: un oraș care nu își permite să uite, dar care nici nu poate înceta să trăiască.
