„Cicatricile sunt doar o parte din prețul libertății”

La volanul unui Opel break second-hand, o mașină spațioasă, cumpărată cu gândul la viitoarea familie, Iurii se îndreaptă spre o vulcanizare din Troieshchyna, un district din nordul Kievului.

Lucrează taximetrist și, într-una din nopți, pe când revenea în Kiev pe un drum presărat cu gropi, a avariat dintr-o dată trei roți. Iar pentru el, un fost mecanic care a dedicat zece ani din viață reparării camioanelor, să-și vadă propria mașină stricată e practic ca o durere fizică.

„Trebuie să-i facem o mică reparație și va merge mai departe”, remarcă el.

De câteva zile, la Kiev plouă fără încetare – cer plumburiu, frig și umezeală. Nic nu-ți vine să crezi că în calendar este începutul lunii iunie.

Iurii trăiește în Hostomel, orășel din suburbia Kievului pentru aeroportul căruia s-a dat „prima mare bătălie din Războiul ruso-ucrainean”. El se învecinează cu Bucea și Irpin – orașe devenite simboluri ale celor mai grave atrocități comise de trupele ruse.

Să învețe să conducă după amputarea piciorului drept nu i-a fost greu, povestește el. Mai degrabă îl obosește să șofeze mult timp cu proteza. Mașină are cutia de viteze automată, de aceea, în călătoriile lungi, Iurii adesea își scoate proteza și manevrează accelerația și frâna cu piciorul stâng.

Purtarea protezei toată ziua îl obosește și acasă procedează adesea la fel – o scoate și se transferă într-un scaun cu rotile. Îi este mai comod și mai ușor așa.

Totuși viața lui de zi cu zi nu diferă aproape deloc de cea de dinainte, ne asigură el. Nu și-a amenajat apartamentul în mod special și nu are „reguli stricte de supraviețuire” — de exemplu, nu folosește exclusiv rafturile de jos ale frigiderului pentru a putea ajunge produsele din scaunul cu rotile. Dacă trebuie să ia ceva de pe-un raft de mai sus, pur și simplu se ridică pe piciorul sănătos sau îmbracă repede proteza.

Povestea lui Iurii reprezintă povestea unei întregi generații. De la începutul invaziei ruse, numărul ucrainenilor care au suferit amputații a atins proporții catastrofale – între 100 și 140 de mii de persoane, conform estimărilor organizațiilor de profil. Pentru comparație, e o cifră care depășește populația mun. Bălți.

Iar programul de stat de protezare funcționează la capacitate maximă — prin el au trecut deja peste 44 de mii de persoane. Una dintre ele este Iurii Kozurak.

În Hostomel, alerta aeriană este parte din viața cotidiană. Dronele „Shahed” zboară regulat deasupra pinilor și a lacului din preajmă, când armată rusă atacă Kievul. Dar Iurii aproape că nu reacționează la huruitul dronelor și la sirene. Pentru un om care a trecut prin iadul liniei frontului, aceste sunete nu mai par înspăimântătoare.

Iurii are 32 de ani și este originar din satul Clișcăuți, regiunea Cernăuți. Tatăl său a dispărut fără urmă în munți pe când el avea doar nouă ani. De atunci, a devenit principalul sprijin pentru mama și cele două surori mai mici. A lucrat la o spălătorie auto, apoi la un service auto. Provenind dintr-o familie profund religioasă, Iurii a decis să devină preot și a mers la un institut teologic din Bucea.

Invazia rusă l-a prins în Cernăuți. Un an mai târziu, a fost oprit pe stradă și i s-a înmânat ordinul de chemare. Iurii nu s-a eschivat și nu a încercat să fugă peste hotare. „Sunt pe pământul meu. De ce să mă ascund de ei?” explică el simplu alegerea sa.

A fost repartizat în infanterie. Mai întâi au fost pădurile din regiunea Harkov, apoi dislocări nesfârșite prin regiunile Sumî, Donețk și Zaporijjea.

Unii nu rezistau psihologic sub amenințarea constantă a dronelor și a atacurilor cu gaze. 13 bărbați din unitatea sa au dezertat, povestește Iurii. Dar nu-i judecă. Pentru sine, el decisese să rămână alături de camarazi până la capăt.

Fatidică a fost ziua de 1 august 2024. Se aflau în regiunea satului Mali Șcerbakî, la 70 km sud de orașul Zaporijjea, practic pe linia frontului. Iurii s-a oferit voluntar să meargă pe poziții, pentru a-i acoperi pe geniști. Alături de el era Nicolai, un tânăr recrut.

„Era foarte îngrijorat. Acasă îl aștepta soția și fiul încă mic. M-a întrebat: «Băieți, voi n-o să mă abandonați pe poziție, nu?» I-am răspuns: «Colea, fii liniștit, ne ținem împreună și te voi scoate de acolo orice nu s-ar întâmpla»”, își amintește Iurii.

Când din cer au început să cadă grenade, una a nimerit în interiorul adăpostului. Nicolai a murit pe loc. Iurii a reușit doar să întoarcă capul, ceea ce i-a salvat fața. Cuprins de adrenalină, și-a aplicat singur două turnichete – pe brațul și pe piciorul zdrobit – și a sărit 500 de metri până la punctul de evacuare.

A urmat un an de saloane de spital, comă artificială și 11 operații. Când bontul de amputație s-a vindecat suficient, Iurii a ajuns la Centrul de protezare „Без обмежень” (Fără limite – din ucraineană – n.r. ) din Kiev.

Pe dinafară, centrul este o clădire obișnuită, dar spațiile de la parter nu seamănă deloc cu un spital rece tradițional.

„Lucrăm exclusiv în cadrul programului de stat [de protezare]. Avem nouă centre în toată Ucraina și, în fiecare an, pe aici trec aproximativ o mie de pacienți. Marea majoritate sunt, bineînțeles, militari”, explică Cristina Viatko, adjuncta centrului.

Statul ucrainean acoperă integral cheltuielile: proteza se acordă pe trei ani, după care este schimbată gratuit. Militarilor li se cuvin nu doar proteze pentru uz zilnic, ci și proteze pentru baie, precum și proteze sportive speciale. În cazul amputațiilor înalte, luptătorii pot primi chiar și proteze bionice, care transformă impulsurile electrice musculare în mișcări naturale. Dar principalul nu este doar „fierul” de calitate, ci și atitudinea.

„Am creat un Spațiu al Veteranilor – este inițiativa noastră proprie”, recunoaște adjuncta centrului. „Vrem ca omul să nu vină, pur și simplu, să stea pe un scăunel și să plece, ci să se simtă confortabil. Băieții pot petrece aici toată ziua: să joace «Mafia», să socializeze, să citească cărți. Invităm psihologi, facem yoga, am copt pizza împreună și am decorat ouă de Paște. Încercăm să-i implicăm în viața socială, să simtă că rămân parte a societății, că nu sunt lăsați în voia sorții.”

Tocmai într-o astfel de atmosferă, Iurii se ocupă de ajustarea piciorului său artificial. Cu timpul, bontul se micșorează, iar specialistul protezist trebuia să reducă diametrul interior al manșonului.

Imediat după vizita la clinică, Iurii să întâlnește în Bucea cu sora sa Alina, în vârstă de 29 de ani. Când Iurii fusese rănit, comandantul a sunat-o special pe ea, dar nu pe mamă, pentru a proteja inima bătrânei. Alina a anunțat-o despre asta mai târziu, după ce a obținut confirmarea că Iurii a supraviețuit primelor operații.

Tot atunci Alina a mers mai întâi în Zaporijjea, unde a reușit să-și vadă fratele doar pentru o clipă – cât targa cu Iurii inconștient trecuse pe lângă ea -, apoi în Vinița. Și-a luat concediu, a închiriat o cameră și, timp de două luni, a trăit literalmente în spital, alături de Iurii.

Își amintește cu groază cel mai înfiorător moment: din cauza analgezicelor puternice, Iurii a început să aibă halucinații. Într-un delir complet, convins că s-a vindecat miraculos, a încercat să se ridice pe piciorul amputat și, sângerând, s-a îndreptat spre fereastră.

„Mergea și nu înțelegea deloc ce face. Știam că nu îmi va face niciun rău, dar se mutila singur! Pentru mine acesta a fost cel mai greu moment psihologic din tot ce am trăit. Chiar și să aud prima dată la telefon despre rănirea lui nu a fost la fel de înfiorător, cum a fost să văd cu ochii mei că el își face rău, iar tu încerci să îl oprești,” își amintește Alina.

Ajutată de câțiva interni, a trebuit să-l țină cu forța în pat. Însă Alina nu consideră că grija pe care i-a purtat-o fratelui a fost ceva eroic. „Nu am făcut nimic special, este pur și simplu omenesc. Principalul este că el este cu adevărat în viață.”

Să supraviețuiască în acele zile sumbre l-au ajutat și prietenii. A 31-a aniversare — exact la o lună după rănire — Iurii a petrecut-o în scaunul cu rotile, cu piciorul bandajat, în curtea spitalului, înconjurat de vreo douăzeci de băieți și fete care au venit la el cu chitară și tort. Au mai adus cu ei și un steag ucrainean, acoperit în întregime cu urări calde. Acest steag Iurii îl păstrează și astăzi cu grijă în camera lui.

Pentru familia lui Iurii, rănirea a reprezentat un răspuns paradoxal, dar deplin, la îndelungatele rugăciuni. Prin convingerile lor religioase sunt pacifiști, iar gândul că Iurii va trebui să ia vieți omenești îi speria nu mai puțin decât războiul însuși.

„Am încercat să găsim o cale de a evita mobilizarea,” mărturisește Alina. „Înțelegeam ce drum este acesta, mai ales pentru un om credincios, de aceea ne-am rugat ca Dumnezeu să-l scoată de acolo în felul în care va considera El potrivit.”

În înțelegerea lor, să-ți pierzi un picior e un rău mai mic decât să-ți încarci sufletul cu păcatul uciderii. Însuși Iurii recunoaște că, în toată perioada petrecută pe linia frontului, nu a ajuns să tragă direct în ruși – această muncă era preluată de alți camarazi, iar el se ocupa de acoperire, observare și comunicații.

Acum Iurii se bazează doar pe sine. A avut noroc cu birocrația: rănirea sa a fost clar documentată, ceea ce i-a adus o pensie militară bună și o plată unică de peste un milion de grivne (circa 470 de mii de lei, la cursul de azi – n.r.). Din acești bani, a scăpat de datorii, a închiriat apartamentul din Hostomel și a cumpărat Opel-ul.

„Bunicul meu a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și s-a întors cu piciorul. Eu am avut mai puțin noroc,” zâmbește el. „Dar nu-i nimic. Se poate trăi mai departe.”

Deși plănuiește să lucreze în continuare taximetrist, totuși sufletul îi caută un alt sens. Recent a mers în regiunea Donbas, împreună cu niște capelani. Acolo, într-un spital de campanie din zona frontului, a spălat podelele, a pregătit sandwich-uri pentru militarii internați și le-a ascultat durerile.

Se gândește să mai meargă în astfel de vizite, în rol de capelаn informal. Nu ca să țină predici soldaților, ci pur și simplu să se așeze lângă ei, iar ei să i se deschidă. Pentru că un om cu un picior de fier le înțelege durerea mai bine decât orice psiholog.