Polina CupceaLa volanul unui Citroën micuț și roșu, cu plăcuța de înmatriculare personalizată „EVREI”, din care piesa techno „We Never Return” inundă împrejurimile, obișnuiește deseori să străbată străzile Odesei cu viteza unei rachete. Îl cheamă Denis Cernenko și e unul dintre cei mai populari veterani ai războiului ruso-ucrainean din orașul de pe litoralul Mării Negre.
A fost trimis pe un câmp din regiunea Zaporijjea să apere o poziție pe care militarii au botezat-o New York. Trebuia să o mențină patru zile. A stat acolo 11. 11 zile care l-au costat ambele picioare, dar și o mică înaintare a liniei frontului, în favoarea Ucrainei.
Au urmat luni de spital, zeci de operații și drumuri de la un medic la altul. Dar, undeva între câmpul acela deschis și ultimul salon de spital, Denis și-a făcut un jurământ. Un jurământ care avea să-i schimbe nu doar zilele rămase, ci și pe cele ale altor veterani.
***
În Fontanka, un sat aflat la mai puțin de 20 de kilometri de centrul Odesei, țărmul se înalță deasupra mării într-un promontoriu scund și lutos, cu creștetul tăiat drept. Pe platoul acesta, între cerul azuriu și apa turcoaz, sunt împrăștiate zeci de containere metalice. Unele urmează să fie transformate în căsuțe, altele sunt deja locuibile. Amplasarea lor trasează hotarele viitorului Centru de reabilitare „Consecințele războiului”, un loc de refugiu pentru militarii întorși de pe front și familiile lor.
În mijlocul terenului se află nucleul viitorului complex – mai multe containere unite între ele și transformate în dormitoare. Între ele, un living spațios, cu podea din PAL, care se prelungește într-o bucătărie mică și într-o sală de sport improvizată, unde bicicletele și aparatele de antrenament stau printre mese, scaune pliante și lucruri aduse parcă în grabă.
Pereții din plăci de lemn, care lasă la vedere caracterul încă provizoriu al locului, sunt decorați cu drapele ucrainene și însemne ale diferitor brigăzi: sub coarnele negre ale unui cap de taur vopsit în roșu, numărul 46 și deviza „Mereu primii”; alături, un cap de lup încadrat de trident și un steag ucrainean acoperit de semnături.
La intrarea în complex, un câine alb cu pete portocalii pe burtă doarme leneș și nici nu ridică capul când pe lângă el trece un bărbat de vreo 45 de ani cu trup de atlet, dar sprijinit în cârje, vorbind zgomotos la telefon:
— Roman, uite, noi cumpărăm toate aceste echipamente pentru Federația Evenimentelor Maritime din Ucraina, iar eu sunt Denis Evreul, căpitanul subdiviziunii din Odesa. La noi sunt exclusiv băieți care au suferit răni grave, dar vâslim atât de bine, încât suntem deja campioni ai Ucrainei și campioni europeni, purtând echipamentul vostru. Noi vrem ca, măcar de data aceasta, să ne faceți un preț angro, pentru că deja este a treia oară când cumpărăm de la voi echipament.
— Este pentru organizația obștească „Ucraina suntem noi”, da?
— Da. Și, în al doilea rând, aș vrea să înțelegeți ce onoare ar fi pentru compania Under Armour să devină sponsorul nostru. Dacă încep să vă explic cine sunt, o să spuneți: „Da, v-am văzut. Vă știu!”.
— Cel mai probabil, da.
— Pentru noi este foarte comod să vâslim în echipamentul vostru și aveți produse de calitate foarte bună.
— Vreți să vă oferim produsele acestea ca sponsorizare sau le cumpărați?
— Noi, de fapt, vrem să deveniți sponsorii noștri, nu doar cu îmbrăcăminte. Noi suntem cei mai răsunători din Ucraina. Mai tari decât noi nu sunt. Într-o singură barcă, atunci când vâslim, avem șapte veterani cărora le lipsesc nouă membre. Și luăm aur, purtând Under Armour. Înțelegeți? Vă promovăm, de fapt!
— Da. O să transmit toate acestea conducerii și apoi revin cu un răspuns. Până atunci, aștept de la dumneavoastră mărimile.
Bărbatul închide apelul zâmbind. Îl cheamă Denis Cernenko, dar în Odesa e cunoscut ca Denis Evrei, adică Evreul. Porecla s-a născut pe front, dintr-o glumă de cazarmă. După un antrenament dificil, camarazii stăteau tolăniți, iar Denis, al cărui umor ascuțit dezamorsează adesea atmosfera plictisitoare, l-a întrebat pe un băiat cu pielea smeadă dacă nu cumva e „țigan”. Ca să nu rămână dator, acesta i-a replicat: „Evreule”. După ce criteriu, nici Denis nu știe. Dar în război, o poreclă se ține minte mai ușor decât un nume, explică el.
Își bagă telefonul în buzunar și se salută cu câțiva dintre bărbații adunați în living. Unul dintre ei, Serghei, cu obrazul umflat și tăiat, e venit de o zi la centru. A ieșit de curând din spital, încă ia medicamente și privește în jur cu neliniște. Nu știe prea bine unde a ajuns și ce urmează să facă cu viața sa. Denis îi strânge mâna cu putere, îl cercetează o clipă și îi spune că trebuie să meargă la doctor, că îl va ajuta cu ce are nevoie și că poate să rămână la centru până își revine.
Artiom, un alt veteran, urmărește scena dintr-un scaun rulant. Picioarele îi sunt umflate cât niște poloboace și acoperite de cruste. Cu toate acestea, Denis spune că Artiom găsește în fiecare zi câte ceva de făcut: mai vopsește o bucată de perete, mai repară ceva, mai mută un lucru.
Gherman, un bărbat costeliv și cu ochelari pe nas, venise din Harkiv cu câinele său în urmă cu aproape două luni. Era speriat și epuizat. „Acum, se plimbă prin centru zâmbind, face transmisiuni pe TikTok și se trezește să vadă răsăriturile deasupra mării, care sunt demențiale”, povestește Denis.
Centrul de pe malul Mării Negre nu este deschis oficial. Și totuși veteranii au început deja să apară. Polițiști, militari, foști camarazi sau medici îl sună pe Denis când au pe cineva care nu se descurcă singur și întreabă dacă îl pot trimite aici. Alții află singuri despre existența centrului și îi scriu direct. „Nu trebuie niciun psiholog. Ne uităm la mare și ne ajută”, argumentează Denis.
Locul crește odată cu oamenii care vin. Veteranii construiesc căsuțe și verande, repară, vopsesc, tund iarba. Dar nu sunt singuri, povestește Denis. În weekend vin și constructori civili care, în loc să-și petreacă cele două zile libere acasă, lucrează voluntar la centru.
„Nu trebuie să fie construit numai cu mâinile veteranilor”, consideră Denis. „Important este să fie condus de o inimă de veteran. Nimeni nu ne înțelege așa cum ne înțelegem noi între noi. Uneori, nici cei apropiați nu pot.”
În mintea lui, centrul este ca și terminat. Îl vede mare, modern și plin de oameni: cu căsuțe în care veteranii să poată veni cu familiile, cu săli de recuperare și de sport, cu antrenamente pe mare, cu terase și grătare, cu muzică, cu bar și cu un hub de afaceri conduse chiar de veterani.
„Cine vrea doar să stea câteva zile și să respire aerul mării, să poată veni și să facă asta. Cine vrea să facă sport, să găsească aici sport. Cine încearcă să-și construiască o afacere, să primească ajutor să o pornească”, îl descrie Denis. În planurile lui, centrul ar urma să poată găzdui, într-o zi, până la 240 de persoane.
Dar, înainte de toate acestea, Denis își dorește un loc în care oamenii întorși din război să nu rămână singuri. Un loc în care niciunul dintre ei să nu se mai simtă uitat sau abandonat, ci înconjurat, mai întâi de toate, de prietenie și dragoste. „Ăsta este scopul întregii mele vieți. Proiectul vieții mele. Pentru că, știți, nimeni nu ne înțelege, așa cum ne înțelegem noi între noi”, repetă el oftând.
„Proiectul vieții” lui Denis Evreul stă, deocamdată, pe un teren cu statut juridic fragil. În acea zonă de pe malul Mării Negre, cunoscută pentru plajele sale și pentru noile complexe rezidențiale și de agrement, veteranii au acte și o adresă oficială doar pentru o construcție minusculă – de 1 pe 1,5 metri. Restul complexului se întinde pe un teren pe care Denis îl numește „al nimănui” și pe care încearcă să-l obțină legal.
„Au venit aici și cu poliția. Credeau că, cine este mai puternic, pune mâna pe teren. Dar, când au înțeles că noi luptăm pentru el, s-au oprit. Ca să ne scoată de aici, trebuie să ne omoare. Nu glumesc. În Ucraina, legile nu funcționează întotdeauna și trebuie să găsești tot felul de portițe. Noi avem o adresă pentru construcția asta, ne facem drum până la ea și, de aici, ne ducem lupta mai departe. Dacă ai grijă de un teren care nu aparține nimănui și poți demonstra asta, există o cale să-l obții. Pe calea asta mergem și noi”, își explică Denis strategia, stând la terasă și privind marea și orizontul care pare să se scalde în ea.
Pe terasă, pentru câteva clipe, totul pare așezat la locul lui. Soarele își sfărâmă lumina în mii de cioburi pe oglinda apei, dinspre plajă urcă larma copiilor călare pe inorogi gonflabili, Serghei și Artiom prind în cuie o perdea pe post de ușă la unul dintre containere, iar Denis privește cu fața împăcată spre orizontul lăptos.
Brusc, deasupra capetelor se aude un bâzâit strident, ca al unui roi de viespi turbate. Pentru o secundă, nimeni nu mișcă. Din încremenirea lividă, îi smulge vocea tăioasă a lui Denis:
— Dronă! Ascundeți-vă!
***
Drona aruncă o grenadă cu gaz într-un adăpost de pe un câmp din regiunea Zaporijjea. Ochii celor cinci militari din interior încep să curgă, tusea aproape că le scuipă plămânii, iar aerul se zbate să-și găsească drumul spre piept. Au o zi de când au ocupat poziția, cu misiunea să se înfigă în ea și să nu o cedeze.
N-ar ieși din adăpost, cât timp știu că dronele rușilor roiesc deasupra, dar corpurile hotărăsc înaintea minții – preferă să riște moartea afară, decât să se sufoce înăuntru.
Cei cinci năvălesc în șanțul îngust din fața adăpostului, când o altă dronă lasă să cadă o încărcătură explozivă între ei. Pentru câteva secunde, New York-ul nu mai este decât explozie, fum și pământ ridicat în aer.
New York nu este, în această situație, orașul american cu clădiri care zgârâie norii. Este o gaură săpată în câmp, la aproximativ patru sute de metri de pozițiile rusești, cu pereții și podeaua sprijinite în traverse umede și cu o perdea zdrențuită atârnată la intrare. În jur nu este niciun copac, niciun tufiș. Doar câmpul întors pe dos de proiectilele de artilerie și o singură cărare îngustă care leagă New York-ul de poziția vecină, numită Roma.
Denis nu aude și nu vede nimic. Nici nu mai înțelege unde se află și dacă este viu. Doar își aude tusea, care îi sfâșie gâtlejul.
Când fumul s-a subțiat nițel, încearcă să-și caute camarazii. Dă să se târască, dar își vede piciorul drept. Gamba, răsucită în direcția greșită, cu bocancul încă prins de ea, se ține de restul corpului numai într-o fâșie de piele.
Totul se petrece atât de repede, încât durerea întârzie. Aude iarăși bâzâit deasupra și se rostogolește instinctiv după colțul adăpostului, înainte ca drona să arunce o nouă încărcătură.
Explozii, urlete, haos, sânge, horcăieli.
În nebunia aceasta, Denis întinde mâna după garouri. Pune unul. Sângele continuă să curgă. Îl strânge pe al doilea, mai sus. Apoi ia țeava de rezervă a unei mitraliere și își leagă de ea piciorul sfârtecat, ca de o atelă.
Îl strigă pe Pașa, unul dintre camarazi. Nimic.
Încearcă să se ridice, dar corpul îl trântește la loc. Explozia i-a sfârtecat și laba piciorului stâng.
Îl mai strigă o dată pe Pașa.
După un timp, din perdeaua de fum răzbate un geamăt. Denis expiră adânc. Înseamnă că trăiește.
În preajma lui, Donbas și Alabai, alți doi camarazi, nu mai mișcă, iar bâzâitul…
***
Bâzâitul se îndepărtează încet peste mare.
Denis își coboară privirea spre proteză și răsuflă liniștit. „[Drona] E de recunoaștere”, constată el. „Am scăpat.”
În fața lui, copiii se joacă mai departe pe inorogii gonflabili, iar soarele continuă să spargă lumina deasupra apei.
Când a început invazia rusă în Ucraina, cu patru ani și jumătate în urmă, Denis nu a ezitat nicio clipă în dorința sa de a se înrola. Ba dimpotrivă. S-a dus la comisariatul militar, s-a prezentat: Denis Cernenko, vrea să lupte.
„Eram romantic. Și întotdeauna am avut o slăbiciune pentru oamenii în uniformă. Îmi par cei mai puternici și de neînvins.”
L-au ascultat și l-au trimis acasă. Nu făcuse armata și nu avea pregătire militară. Îl vor chema ei, când va fi nevoie, i-au spus atunci.
Răspunsul l-a lăsat aproape perplex. Denis era într-o formă fizică excelentă, făcuse box ani întregi, fusese campion în Odesa și își supunea corpul unor antrenamente care pentru alții ar fi fost imposibile: ore de alergare prin arșiță, tras de fiare, box până la epuizare. Nu înțelegea de ce o armată aflată în război nu avea nevoie de el.
S-a întors acasă, numai că acasă nu mai avea stare. Din când în când, revenea la comisariatul militar și întreba:
— Și eu când?
— O să te anunțăm, îi răspundea aceeași voce.
A răbdat așa aproape un an. Apoi s-a dus direct la poarta Gărzii Naționale. Băiatul care l-a întâmpinat i-a spus tăios că nu pleacă de acolo până nu vorbește cu șeful lor.
L-au acceptat și au început să-l pregătească pentru mai multe specializări. A făcut pregătire de desant, apoi recunoaștere. Denis insistă că sunt două lucruri cu totul diferite, fiecare cu alte tactici, alte reflexe și alt mod de a supraviețui.
Acolo a cunoscut băieți de care își amintește și acum râzând. Odată, unul dintre ei tocmai ieșise dintr-un iaz, după un antrenament în care au trebuit să treacă prin apă cărând tot echipamentul.
„Ca să înțelegi”, explică Denis, „echipamentul cântărea cam cât tine. Dacă aveai 70 de kilograme, mai cărai încă vreo 70 [de kilograme] după tine. Dacă picai pe spate, gata, rămâneai acolo și dădeai din mâini și din picioare ca un cărăbuș răsturnat cu burta în sus.
Băiatul ieșise leoarcă. Ceilalți îl așteptau și îl întrebau, râzând:
— Ei, cum e? Bine?
— Da, o nimica toată. Doar chiloții mi-s uzi.”
În cazarmă, viața se simțea altfel. Era război, dar încă exista loc pentru râs, pentru prostii, pentru prietenii care se legau repede și pentru senzația că nimic nu-i poate atinge, că sunt invincibili, atâta vreme cât rămân uniți și au grijă unul de altul.
După luni bune de antrenamente, în toamna lui 2023, Denis a ajuns în regiunea Zaporijjea. La început, primea misiuni care nu păreau să-l împingă în fiecare zi în brațele morții. Conducea camionul și era mereu pe drum: căra de la o poziție la alta tot ce trebuia dus: produse, echipamente, răniți, morți; participa la evacuări. În jurul lor se trăgea, explodau proiectilele de artilerie, gemeau răniții și tăceau morții, dar războiul propriu-zis încă nu ajungea direct peste el.
„Și tare îmi plăcea. Eu și conduceam, iar mie îmi place să conduc. Nici nu era atât de riscant. Am crezut că așa o să fie tot războiul.”
Când a venit iarna, unitatea lui a rămas fără suficienți militari care să mențină pozițiile. Iar într-un asemenea moment, nu te mai întreabă nimeni dacă vrei, dacă știi, dacă ai fost pregătit pentru o anumită misiune sau dacă asta este specializarea ta. Când nu mai sunt oameni, toate aceste diferențe devin un lux.
Așa a ajuns Denis să primească o misiune pe care până atunci nu o făcuse. De facto, pentru prima dată, urma să apere o poziție chiar pe linia zero, acolo unde, la nici câteva sute de metri în față, se aflau militarii ruși.
Comandantul, spune el, voia cu orice preț să împingă linia frontului mai departe pe hartă. Denis, Pașa, Alabai, Donbas și încă un militar trebuiau să intre într-o poziție numită New York, să se înfigă acolo și să o apere patru zile. Într-a cincea, urmau să vină alții să-i schimbe.
Denis știa ce însemna New York-ul – un câmp deschis, fără nimic care să-i ascundă, cu drone care roiau permanent deasupra lui și un adăpost micuț, cât o vizuină de viezure. Știa și ce șanse aveau să iasă nevătămați de acolo.
„Una la un milion.”
Dar nu a pus la îndoială ordinul, chiar dacă nu era de acord să fie trimiși pe post de carne de tun. Și-au strâns catrafusele și, în puterea nopții, cei cinci militari s-au strecurat spre New York.
***
Denis stă în living de vorbă cu băieții adunați în jurul lui. Telefonul iarăși sună. Spune că poate primi și câte o sută de apeluri pe zi și că la toate răspunde. Privește ecranul, iar chipul i se descrețește: e Vitalii Holodok, președintele „Ucraina suntem noi”, ONG a cărei cofondator este și Denis și prin intermediul căreia au pus bazele Centrului de reabilitare „Consecințele războiului”. În același timp, Holodok este și președintele filialei din Odesa a Federației Evenimentelor Maritime din Ucraina.
— Vitalii, aproape că i-am convins pe cei cu echipamentul. Numai că le-am promis că vom câștiga campionatul de la Kiev, așa că n-avem încotro. Trebuie să avem o prestație bună, să nu apară acolo vreo surpriză.
— Mergem cu o echipă puternică. O să avem o prestație bună.
— Combustibil avem deja.
— Combustibil este. Asta avem.
— Și am nevoie, în format PDF, de devizul pentru cele 120 de mii [de grivne], ca să-l trimit la Kiev. Acuși mă apuc să-i iau cu asalt.
Denis face aproape contabilicește ceea ce, de fapt, îi ocupă o bună parte din noua viață: pune cap la cap oameni, bani și drumuri. În două săptămâni, împreună cu echipa de veterani din Odesa, urmează să participe la Campionatul Ucrainei de vâslit în bărci, la care sunt programate și întreceri pe echipe pentru veteranii de război din Odesa, Kiev și Dnipro. Și le mai trebuie să găsească 120 de mii de grivne ca să acopere deplasarea.
La un moment dat, la poarta centrului staționează o mașină. Au venit după Artiom, tânărul în scaun cu rotile cu picioarele umflate și acoperite de cruste. Trebuie să se întoarcă la Mykolaiv, ca să-și perfecteze niște acte. Nostalgia i se citește deja în ochi și, cu vocea gâtuită de emoție, îi strânge mâna lui Denis.
— Eu am să mă întorc. Îți mulțumesc pentru tot.
— Da, sigur, frățioare. Tu doar ești de-al nostru, îl asigură Denis.
În timp ce Artiom este ajutat să se așeze în automobil, Denis deschide portiera mașinii sale: un Citroën roșu, micuț, cu plăcuța personalizată „EVREI” și adaptată ca să poată conduce doar cu mâinile.
După ce și-a pierdut ambele picioare, unul dintre lucrurile cu care nu s-a putut împăca a fost gândul că n-ar mai putea conduce. „Trei mașini am cumpărat într-un an, până am găsit-o pe aceasta”, explică Denis, în timp ce își scoate proteza și o așază pe brațe.
Pentru Citroën, a cumpărat de pe internet un mecanism de adaptare foarte simplu: un levier montat lângă volan care preia și accelerația, și frâna. Denis îl trage, ca să accelereze, și îl împinge, ca să frâneze. Pedalele au rămas la locul lor, astfel încât mașina poate fi condusă și în regim obișnuit.
Telefonul sună din nou. Denis se uită la ecran și zâmbește viclean. „O, acuș obținem o nouă finanțare. «Da, alo! Uite, hai să-ți spun cine sunt eu – Denis Evreul. Ai auzit de mine? Știi ce facem noi? Scrie pe internet – Denis Evreul».”
Apoi pornește. Trebuie să ajungă la sala de sport.
Conduce nebunește. Îi place viteza și nu face un secret din asta. Spune că a făcut inclusiv un curs de conducere defensivă și, cu toate că felul în care zboară pe drum nu întotdeauna inspiră liniște pasagerilor, se laudă că, în toată viața lui de șofer, n-a atins nicio altă mașină. „Nicio zgârietură”, accentuează el plin de sine.
Sala de sport la care ajunge se află în incinta Universității Naționale din Odesa „I. I. Mechnikov”. Sportul făcuse parte din viața lui cu mult înainte de război, iar acum are nevoie de el poate mai mult ca oricând. Numai că, la această sală, mai există ceva pentru care vine cu aceeași plăcere: aproape toți sunt ca el.
Când îl vede pe Evhen Kaus, Denis efectiv se luminează la față. Jenia, cum îl numesc colegii, e veteran și antrenor certificat de vâslit în bărci. Are ochi albaștri, barbă deasă și ambele picioare amputate mai sus de genunchi. Originar din Herson, e stabilit acum cu familia în Odesa și face parte din echipa de vâslit adaptiv a regiunii.
„Ăsta-i sufletul meu”, parcă lasă Denis să-i scape. Nici nu mai are răbdare să parcheze cum trebuie. Își grăbește protezele spre copacul sub care Jenia s-a ascuns de soare.
— Frățioare! Ce faci?
— Aștept să ne antrenăm.
Se cuprind, se bat pe umeri și încep imediat să pună la cale antrenamentul de seară. O „persoană importantă” urmează să vină cu ei pe mare și totul trebuie să meargă ca la carte. Dacă reușesc să-l convingă că echipa lor merită sprijin, poate vor obține măcar o parte dintre lucrurile de care au nevoie pentru campionatul de la Kiev.
Din ușa sălii apare un tânăr fără o mână. Denis, foarte serios, povestește că și-a pierdut-o după ce a căutat miere într-un cuib de albine ascuns într-o scorbură.
Pentru o clipă, povestea pare suficient de absurdă, încât să fie adevărată, și chiar apuci să te întrebi cât de netot trebuie să fii ca să-ți bagi mâna în gura albinelor. Apoi Denis izbucnește într-un râs isteric. „Ce-mi place să vă văd mutrele, când credeți povestea asta!”
Pe tânăr îl cheamă Nicolae și este unul dintre antrenorii sălii. Lucrează și cu veteranii, și cu copiii cu dizabilități.
Alături de el apare Dima, un bărbat cu aerul unui terrier gata să sară la tine. Când a ieșit din închisoare, Denis a fost unul dintre oamenii care l-au ajutat să-și găsească un loc printre ceilalți. De atunci, Dima îi este unul dintre cei mai apropiați și mai fideli prieteni.
„M-a ajutat și e mereu gata pentru ai lui. Adică pentru noi. Pentru asta, îl apreciem”, explică Dima. Fără să-l fi auzit, Jenia spune aproape același lucru despre Denis. Între ei, însă, recunoștința nu-i scutește de glume. Ceilalți îl înțeapă că Dima nici n-a apucat să vadă bine războiul, dacă a stat atâta vreme „la răcoare”.
Dima râde și nu pare să se supere. Când vine vremea să-l ducă pe Jenia înăuntru, îl apucă de subțiori și îl ridică pe scări. Fără picioare, corpul lui Jenia atârnă în brațele lui ca un manechin de la piață.
Rampă de acces nu există. Sunt doar două bare de metal culcate pe treptele abrupte, o improvizație pe care Denis o numește o umilință. Dar n-au încotro. Urmează să dea mâna cu niște americani și poate reușesc să-i convingă să le doneze bani ca să construiască una adevărată.
Sala destul de mică este înțesată cu aparate de antrenament și oameni. Băieți tineri și bărbați în floarea vârstei. Fiecare dintre ei a pierdut ceva în război: un braț, un picior, ambele picioare, uneori ambele brațe. Un veteran în cârje salută aproape fără cuvinte, se așază lângă un aparat și începe să tragă de fiare. Dima se mișcă printre ei și le dă indicații.
Locul este, în același timp, sală de antrenament și un mic muzeu al lucrurilor pe care oamenii de aici au reușit să le facă după ce s-au întors din război. Pe lângă drapele, însemne militare și sigla FORTIS – numele proiectului internațional sub care sunt reunite o parte dintre activitățile lor de recuperare prin sport și participarea la competiții internaționale, pereți sunt înțesați cu fotografii de la întrecerile la care au participat, diplome, cupe și zeci de medalii.
Denis se simte ca peștele în apă. Oprește lângă o blondă cu corp de zeiță. „Eh, Olecika, ce cumătră frumoasă am eu!”, exclamă el și precizează rapid: „E soția lui Vitalii [Holodok]”.
Olga e obișnuită cu complimentele lui Denis. Lucrează în sală de câțiva ani și îl ține minte de când l-a văzut prima dată intrând pe ușă: în cârje, cu protezele abia puse.
„Nu s-a plâns, nu s-a văicărit, cum fac mulți”, povestește ea. „A aruncat protezele cât colo și s-a apucat de tras la fiare.” Își amintește și că a donat bani pentru ca sala să mai poată cumpăra anumite echipamente.
Jenia, care nu mai are picioare, explică Olga, are nevoie de un dispozitiv care să-i fixeze corpul aproape ca într-un corset, astfel încât să-și poată antrena musculatura spatelui și a brațelor. Alt veteran are nevoie de un alt punct de sprijin. Cineva poate lucra doar cu brațele, altcineva – doar cu picioarele. Fiecare corp cere o altă soluție.
Denis se apucă de bara de tracțiuni și se ridică aproape ca un gimnast olimpic. Apoi schimbă aparatul și continuă. Spre ultimele repetări, scrâșnește din dinți.
Gâfâie.
Se șterge repede și se îndreaptă spre camera alăturată, o anexă unde funcționează administrația și contabilitatea. Au ajuns americanii. Se salută, își strâng mâinile, schimbă câteva vorbe. La scurt timp, musafirii cer să facă o fotografie în comun.
„Nu”, răspunde Denis răspicat. „La urmă.”
Urăște, spune el, momentul în care toată lumea vrea fotografii cu veteranii. Ei au nevoie de întreținerea sălii, de rampă, de aparate, de bani pentru competiții, dar lumea vrea fotografii. „Vor poze? Să ajute, mai întâi, și pe urmă facem poze.”
Le povestește oaspeților despre asociație, despre campionatele la care participă, despre veteranii care se antrenează în sală și despre tot ce ar mai trebui de cumpărat. Denis vorbește cu aceeași înverșunare cu care, cu o oră înainte, încerca să convingă pe altcineva la telefon să le asigure echipamentul sportiv.
La un moment dat, unul dintre băieți se întoarce spre Jenia, veteranul cu picioarele amputate mai sus de genunchi. „Hai, scoală-te și fă-i loc doamnei să se așeze”, îl îndeamnă el și arată cu capul spre una dintre femeile care stăteau în picioare.
Toți izbucnesc în râs.
Jenia râde cel mai tare.
Discuția cu oaspeții americani nu pare să-l fi mulțumit pe Denis. Întâlnirea se încheie fără vreo promisiune concretă și asta îl face să scrâșnească din dinți.
După plecarea lor, antrenamentele par să ia o pauză. Puhoiul de veterani se revarsă din clădire și se adună la umbra unui copac din fața sălii. Unii se așază pe o bancă improvizată din paleți, alții rămân în cărucioare sau în picioare.
Denis este, inevitabil, punctul în jurul căruia se mișcă toți. Vorbește cu unul, îl strigă pe altul, răspunde la telefon, face o glumă, dă o indicație, întreabă de echipament, apoi revine fără efort la conversația începută cu câteva minute înainte.
După minute bune de râs zgomotos, calcule și discuții aprinse, își strâng mâinile și se înțeleg să se revadă la 16:00, pe malul mării, acolo unde echipa se antrenează cu barca atât pentru competiții, cât și ca parte a procesului lor de recuperare.
În 2024, la prima lor participare la un campionat de vâslit în bărci desfășurat în Grecia, veteranii din Odesa au câștigat argintul. Denis își amintește cum, înainte de cursă, ceilalți concurenți îi filmau când își scoteau protezele, nevenindu-le parcă să creadă că urmau să concureze, în aceeași categorie, cu sportivi fără dizabilități.
La început erau priviți mai degrabă cu milă, decât ca niște adversari, constată acum Denis. Un an mai târziu, echipa a revenit la competiția din Grecia și a câștigat toate cursele și medalia de aur. Îi devansase atât de mult pe cei în fața cărora pierduseră cu un an înainte, încât „puteam să ne oprim să prindem pește și să-i așteptăm”, povestește el râzând.
***
Urcă în Citroën. Înainte să închidă portiera, își scoate proteza și o așază la locul ei – pe brațe. Până la antrenamentul cu barca pe mare, vrea să treacă pe acasă, să se schimbe și să se aducă puțin în ordine.
Nu apucă să pornească și sună telefonul. De data aceasta, la celălalt capăt al firului este cineva care ar putea să le dea vopsea pentru centru. Denis începe să negocieze. Nu cere câțiva litri. Au pereți întregi de acoperit, dormitoare de terminat și bani puțini. Împinge discuția înainte, se tocmește până la sânge, povestește cine sunt, ce construiesc, pentru cine construiesc și, inevitabil, ajunge la argumentul pe care îl scoate din mânecă de fiecare dată când simte că interlocutorul încă nu este pe deplin convins.
„Ai auzit de Denis Evreul? Nu? Caută-mă pe internet. Acum polonezii au făcut un film despre mine. Într-o singură zi a strâns două sute de mii de vizualizări. O să ajungă și la Cannes.”
Când încheie apelul, centrul are asigurat câțiva zeci de litri de vopsea în plus.
Râde mulțumit. A învățat să transforme notorietatea într-o unealtă și nu se sinchisește s-o folosească. Spune că, de când veteranii au început să se adune și să acționeze împreună, lucrurile pe care înainte le-ar fi considerat imposibile au devenit negociabile: o ușă se deschide, un funcționar răspunde, o instituție ascultă.
Povestește despre procese, despre intervenții în cazurile în care veteranii au considerat că cineva a fost nedreptățit și despre un conflict cu reprezentanții Centrului Teritorial de Recrutare, instituție cunoscută după abrevierea TȚK, devenită ținta mai multor scandaluri din cauza modului de desfășurare a mobilizării.
„Pur și simplu l-am scos din instanță pe un veteran pe care voiau să-l trimită din nou pe front”, spune el, cu siguranța omului care a învățat că, în fața sistemului, uneori nu este suficient să ai dreptate: contează și cine vorbește pentru tine și câtă greutate are numele lui.
Dar puterea aceasta, insistă Denis, nu este doar a lui. „Asta deja înseamnă organizație. Când ești singur, ești unul. Când suntem împreună și totul este pe bune, atunci deja ai putere.”
Demarează.
Citroënul țâșnește pe străzile Odesei cu aceeași grabă cu care Denis își trăiește aproape fiecare oră. Nu s-a schimbat nimic: conduce nebunește, telefonul rămâne aproape, iar din boxe izbucnește din nou „We Never Return”. Vioara grea se amestecă peste ritmul electronic, iar Denis începe să îngâne melodia care „îmi dă adrenalină și mă readuce pe front”.
Pentru câteva clipe, cele două vieți ale lui par să meargă paralel prin aceeași mașină: cea de acum, în care aleargă după vopsea, bani, bărci, aparate și competiții, și cealaltă, pe care n-o poate lăsa nicăieri în urmă. „Cum să uit vreodată războiul? Picioarele mele o să-mi amintească mereu că am fost acolo. Fără să le privesc, războiul e în ele.”
Înghite în sec, iar vocea i se frânge într-un suspin, într-un tremur mic pe care, pentru câteva clipe, nu-l mai poate acoperi nici cu glume, nici cu muzică, nici cu viteza.
Înainte de a fi rănit, Denis revenise acasă pentru două săptămâni de concediu. Boxase 11 ani și continua să se antreneze chiar și atunci. Își amintește ultima ședință de box: la 11:00 era încă la antrenament, iar la 15:00 urma să ia microbuzul spre Zaporijjea.
În timp ce ieșea de la antrenament, i-a trecut prin cap un gând absurd: dacă războiul ar lua ceva din el, ce ar prefera să piardă: o mână sau un picior? S-a uitat la brațe. Puternice, lucrate în ani de box. Apoi la picioare, mai subțiri. Și s-a gândit că, dacă ar fi să aleagă, mai bine un picior. Peste aproximativ două luni, războiul avea să facă alegerea lui.
Înainte de toate acestea, Denis spune că fusese alt om. Mai sigur pe el, mai obraznic poate, mereu gata să demonstreze ceva. Boxul îl făcuse să creadă că se poate apăra singur de aproape orice. Spune că putea doborî un om dintr-o singură lovitură și că certitudinea aceasta îi dădea o siguranță pe care astăzi o privește de la distanță. Și asta încă îl doare. Nu mai boxează și știe că, fără picioare, nu se mai poate întoarce în ring, așa cum o făcea înainte.
„Acum sunt mult mai modest”, spune Denis.
Numai că paradoxul vieții lui începe tocmai aici: acum, când are mai puțin din corpul pe care se baza odinioară, reușește să facă lucruri pe care înainte nici nu și le-ar fi imaginat. Spune despre sine că era egoist înainte de război. „Extrem de egoist”, accentuează el. Acum, pentru băieții lui, pare capabil să obțină aproape orice. „Pentru mine n-aș fi fost în stare să găsesc milioane, să cumpăr mașini, să construiesc aproape fără bani. Pentru băieți, pot.”
***
Denis nu a dus lipsă de energie sau inițiativă nici în viața de dinainte. Crescuse într-o familie cu patru copii, fără tată, în care sărăcia nu fusese o noțiune abstractă, ci o prezență zilnică. Ani la rând o simțise ca pe o umilință.
După ce a absolvit specialitatea de marinar, a plecat pe mare și a navigat câțiva ani. La început îi plăcea. Era o lume pe care o dorise, cu porturi, drumuri lungi și bani. Numai că, la un moment dat, a început să observe că fiul lui creștea în timp ce el era mereu undeva în larg. Pleca pentru luni întregi și, când se întorcea, copilul era deja puțin altul.
A renunțat la mare.
Pe uscat, însă, Denis nu era făcut să stea cu mâinile în sân. „Făceam contrabandă cu moldovenii”, râde el satisfăcut, în timp ce face slalom printre mașini. „Aduceam de la Palanca fructe bune, zemoase, și le vindeam în piață, la Odesa.” Își amintește cu o plăcere aproape adolescentină felul în care reușeau să treacă marfa pe sub nasul vameșilor, fără ca aceștia să bănuiască ceva.
Apoi au venit și alte afaceri. Făcea suficienți bani ca să-și întrețină familia și, mai important pentru el, să-i dea senzația că lucrurile încep să crească. Chiar înainte de război, „puteam să intru în orice restaurant și să-mi comand cea mai scumpă mâncare”. Sărăcia care îl urmărise atâția ani nu-i mai dicta viața.
Și avea planuri. Multe planuri.
Voia să vadă lumea.
Voia să-și crească fiul.
Voia să pună casa în ordine.
Și mai voia o vie. O vie frumoasă, care să crească în jurul casei, exact așa cum și-o imaginase ani la rând.
Apoi a venit 24 februarie 2022. Apoi poziția New York de pe câmpiile din Zaporijjea. Apoi lunile de spital și de recuperare. Și, la capătul lor, două proteze.
În cele 11 zile în care a zăcut sfârtecat în adăpost, printre morți, frig, sete și așteptarea unei evacuări care nu mai venea, Denis nu s-a gândit doar la picioarele lui.
S-a gândit și la lucrurile pe care le lăsase nefăcute: la fiul pe care nu apucase să-l crească așa cum voia; la casă; la via pe care așa și nu o plantase. „Când zăceam acolo, desfigurat, cel mai tare regretam că nu reușisem toate lucrurile astea. Regretam că le-am lăsat pentru mai târziu.”
Spune că atunci a înțeles ceva ce acum repetă aproape ca pe o regulă. „Vrei ceva și știi că trebuie să faci acel lucru? Fă-l! Fă-l și gata! Vrei să călătorești? Du-te! Eu acum încerc să călătoresc cât pot.”
Accelerează.
Citroënul înaintează prin Odesa.
„We Never Return” continuă să urle din boxe.
***
Oprește în fața unui bloc. Un câine cât un vițel, care, nu se știe prin ce nedreptate a naturii, seamănă leit cu Dima, antrenorul de la sală și prietenul fidel al lui Denis, vine spre el. Denis îl mângâie în treacăt și intră în casă.
În mijlocul dormitorului stă un scaun rulant. Se lasă în el și, pentru prima dată de dimineață, pare că se oprește cu adevărat din vâltoarea vieții de veteran popular.
Îi plac negocierile. Îi place să forțeze uși, să convingă oameni, să simtă cum o problemă care părea fără ieșire începe să cedeze. Îi place și autoritatea pe care a căpătat-o. Dar corpul ține o socoteală separată de toate acestea.
Își scoate proteza. Îi provoacă deseori mâncărimi în regiunea bontului, mai ales când afară e cald. Proteza cântărește vreo șapte kilograme, iar carbonul și straturile de material care îi învelesc piciorul păstrează căldura ca într-o carcasă. Când se schimbă vremea, situația devine și mai rea. Îi apar dureri, uneori atât de puternice, încât mai că se cațără pe pereți. De asta se întoarce acasă pe la mijlocul zilei și își dă jos protezele. Mai face un duș rece, stă puțin și apoi pleacă iar pe drumuri. „Trebuie să le scot, ca să mai am putere după aceea.”
Pe o masă din dormitor stă rezemat un tablou uriaș cu doi îngeri cu aripi negre care țin de umeri un soldat și îl conduc peste un câmp deschis, ciuruit de gropi, din care se ridică fuioare subțiri de fum. Denis se uită la el și înghite în sec. E o scenă dintr-un vis pe care l-a avut pe când era pe front.
Noaptea, când nu poate dormi sau când se trezește brusc, își face o cafea și așteaptă răsăritul în cărucior, privind când la tablou, când pe fereastră. Sunt nopți în care corpu-i continuă să respecte programul de pe front. Se trezește la anumite ore pentru că, spune el, la aceleași ore primeau misiuni, iar multe dintre ele trebuiau îndeplinite în puterea nopții.
O zi întreagă petrecută acasă este aproape imposibilă, povestește Denis. Ca să se întâmple, ar trebui să-și închidă telefonul. Numai că acum face exact contrariul – răspunde tuturor. „Și dacă e un sponsor?”
Dar „n-am fost întotdeauna așa”, recunoaște el. După ce a fost rănit, telefonul îl înnebunea la propriu. Suna întruna, iar oameni care nu știau ce altceva să-i spună repetau aceleași două cuvinte: „Ține-te! Ține-te!”
„La naiba, frate, ce tot îmi spui să mă țin? De ce să mă țin?” Pentru omul care boxase ani întregi și se obișnuise să se bazeze pe forța lui, confruntarea cu propriul corp, rămas fără ambele picioare, și viața nouă pe care trebuia să învețe s-o accepte, nu-i surâdea deloc.
Pe atunci își permitea să închidă telefonul și să dispară pentru câteva zile. Acum, însă, spune că încearcă să fie permanent disponibil. Poate tocmai pentru că știe cum arată cealaltă parte a apelului. Și mai știe că războiul nu se termină atunci când ieși de pe poziție.
Cele mai grele momente, spune Denis, nu sunt întotdeauna cele trăite sub gloanțe, drone sau focuri de artilerie. Acolo există frică, dar există și adrenalină, corpul lucrează, mintea are o sarcină. Greul adevărat vine după.
„Să-ți vezi camarazii morți…”, spune Denis, coborându-și ochii umezi.
Sau să sune telefonul: „A murit cutare”.
Peste câteva zile: „A murit și celălalt”.
Și el nu se rezolvă nici cu un apel, nici cu o proteză, nici cu un duș rece, nici cu timpul petrecut în sală. Cu morții nu te împaci la comandă, remarcă Denis, stând în scaunul rulant, cu protezele lângă el și cu cei doi îngeri negri privind din tabloul de pe masă.
Telefonul sună din nou. Prietenii îl grăbesc. „Persoana importantă” a ajuns deja la mare. Denis își fixează din nou protezele și își pune pe cap o șapcă despre care spune, foarte mândru, că există doar în cinci exemplare. Una este a lui, iar celelalte patru, susține el, au ajuns la Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei; Valerii Zalujnîi, fost comandant-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei și actual ambasador al Ucrainei în Regatul Unit; Kirilo Budanov, fost șef al serviciului de informații militare ucrainene, în prezent șef al Oficiului Președintelui; și Donald Trump, președintele SUA.
„Cine s-ar fi gândit”, aruncă el parcă însuși uimit de locul în care a ajuns.
Cu mult înainte de toate astea fusese un puști sărac dintr-un cartier al Odesei, fără bani și fără relații, care învățase să boxeze nu doar pentru că îi plăcea, ci și pentru că, în Odesa anilor ’90, trebuia să știi să te aperi singur. Acum, notorietatea lui se vede în oamenii care îi răspund la telefon, în ușile care i se deschid și în șepcile pe care, spune el râzând, le poartă doar câțiva oameni din țară.
Iese din casă în cârje. Telefonul iar sună.
— Denis, hai mai repede!
— Vin, vin!
Până la Citroën sunt doar câțiva metri, dar Denis îi parcurge aproape alergând, în felul acela imposibil al lui, cu cârjele aruncate înainte și protezele grăbite după ele. Se aruncă în mașină. Peste câteva clipe, mașina zboară din nou prin Odesa, pe ritmurile piesei „We Never Return”.
***
Oprește Citroënul lângă câteva ambarcațiuni trase pe uscat. Dincolo de ele se deschide locul în care se antrenează echipa: un fel de bazin portuar, apărat de larg printr-un dig masiv de piatră, în care apa Mării Negre pare domesticită. Înăuntru sunt ancorate bărci cu pânze, iahturi și ambarcațiuni mici, legate una lângă alta. Dincolo de dig începe marea adevărată, însă, din cauza războiului, nu pot ieși în larg.
Sub coca unei bărci scoase pe uscat și ridicată la vreo doi metri de pământ, veteranii îl așteaptă deja, îmbrăcați în tricourile albastre ale echipei. Stau pe scaune, vorbesc și râd. În fața lor, un grup de bărbați îmbrăcați în negru, masivi cât niște dulapuri, fac cerc în jurul lui Serhii Lysak, șeful Administrației Militare a orașului Odesa.
Alături de ei se află și Roman Terentiev, șeful interimar al structurii municipale responsabile de cultura fizică și sport. E un bărbat aproape la fel de masiv și a căror bunici de pe mamă sunt din satul Căplani, raionul Ștefan Vodă.
Denis îi măsoară din mers. Pentru el, Lysak nu este doar musafirul important al zilei. Este omul care ar putea deschide una dintre ușile la care Denis bate de luni întregi: bani pentru deplasări, echipament și competiții.
Dacă reușesc să-l convingă să urce în barcă, să simtă cu propriile brațe ce înseamnă să vâslești și poate chiar să meargă cu ei la campionatul din Kiev, jumătate din viitoarele discursuri pe care Denis ar urma să le țină prin nu știu ce birouri ar deveni inutile.
Veteranii se ridică. Barca este dusă pe apă. Cei care nu pot urca singuri, sunt luați pe sus. Unul de sub brațe, altul de mijloc. Protezele rămân pe mal. Denis și le scoate și el. Este luat pe sus și pus în barcă chiar lângă Lysak.
Antrenorul Nicolae se apleacă peste ei și începe să explice ce au de făcut. Lysak îl ascultă. Pe uscat poate să fie general, fost angajat în serviciile secrete sau șef de administrație militară. În barcă, toate acestea nu contează. Aici, dacă tragi prost, barca trage prost. Dacă pierzi ritmul, îi încurci pe restul.
Barca se desprinde încet de mal. La început înaintează cu grijă printre iahturi și bărcile cu pânze, croindu-și loc prin culoarele înguste de apă. Vâslele se scufundă în apă și ies încet, aproape cuminți. Apoi spațiul se deschide și Dima le dă ritmul. Vâslele plescăie și întreaga barca parcă tresare. După câteva minute, respirațiile devin grele. Broboanele de sudoare apar pe frunți și coboară pe tâmple. Tricourile albastre se lipesc de spinări.
Pe plaja aflată la numai câțiva metri, oamenii se bronzează. Totul arată atât de firesc, încât pentru câteva clipe pare că războiul s-a retras undeva foarte departe. Însă cerul bubuie brusc. Detunăturile vin dinspre mare, din depărtare, apoi parcă de peste tot. E răsunetul dronelor lovite de apărarea ucraineană.
Pe plajă, oamenii își continuă băile de soare.
În barcă, nimeni nu lasă vâsla. Apa sare în stropi de sub lopeți, în timp ce bubuiturile care nu mai contenesc se rostogolesc peste mare.
***
Dintr-odată, o explozie lovește atât de aproape, încât traversele adăpostului New York tresar. Praful cade peste Denis, peste Pașa, peste cadavrele lui Donbas și Alabai. Al cincilea militar din echipa lor a scăpat nevătămat, dar i-a părăsit, luând cu el cele două stații radio, acumulatoarele de rezervă, dispozitivul de vedere termică și o parte din apă.
Pașa e și el rănit. Denis are ambele picioare sfârtecate, pierde sânge și febra i se ridică, dar încă se poate mișca. Îl trage pe Pașa mai bine înăuntru, îi pansează rănile, îi dă să bea apă și îl ajută să-și facă nevoile.
Mâncare mai au, dar apă le-a rămas doar o singură sticlă. Durerea, spune Denis, poate fi împinsă într-un colț al minții. Setea – nu. Deshidratarea i s-a părut mai cumplită decât durerea piciorului sfârtecat. La un moment dat, nu mai vrei salvare, familie sau victorie. Vrei numai să bei.
Zilele și nopțile încep să se amestece. Adorm sau își pierd cunoștința și nu mai știu unde se termină una și începe cealaltă. Cadavrele lui Donbas și Alabai încep să se descompună, iar șobolanii mișună. Odată, Denis deschide ochii și vede că este ora cinci, dar nu poate înțelege dacă e dimineață sau seară.
— Cred că am murit, îi zice lui Pașa printre buzele crăpate.
— Și eu cred, îi răspunde acesta abia șoptit.
Ca să nu-și piardă mințile, vorbesc când mai adună puteri. Pașa îi povestește despre gospodăria lui din regiunea Herson și îi promite lui Denis o bucată de pământ, unde va putea cultiva ce vrea după război.
Piciorul drept al lui Denis se înnegrește, iar laba stângă se umflă. Pașa, aproape nemișcat, cere mitraliera, deși nu mai poate lupta. Dacă vin rușii, trebuie să tragă.
Și rușii încearcă să se apropie.
Denis nu-i vede. Îi aude la vreo treizeci de metri. Aruncă grenade fără să vadă ținta și trage spre voci. Respinge singur mai multe încercări de apropiere, culcat între cei doi morți.
În ziua în care ar fi trebuit să fie schimbați, aud tehnica ucraineană apropiindu-se de poziția vecină Roma. Aud răniții evacuați și o grupă nouă intrând acolo.
La New York nu vine nimeni. Atunci înțeleg: pentru brigadă, ei sunt deja morți, iar poziția este considerată pierdută. Explicația o vor afla ulterior – militarul din echipa lor care a scăpat nevătămat și i-a părăsit nu a raportat că Denis și Pașa au rămas răniți, dar în viață.
După alte câteva zile de febră și delir, Denis începe să vorbească cu Alabai și Donbas. Știe că sunt morți, doar trupurile lor sunt lângă el, și totuși le aude vocile.
Într-o noapte visează că stă din nou pe ambele picioare și doi războinici arși, îmbrăcați în armură și cu aripi, se îndreaptă spre el: „Ce, frate? Am venit după tine.” Unul îl ia în brațe, îi acoperă ochii și îl ridică deasupra câmpului. Denis îi cere să-și ia mâna. Printre fuioare de fum, vede sub el pământul sfârtecat, tehnica arsă și New York-ul.
Setea îi înnebunește, iar așteptarea devine mai greu de suportat decât durerea. Să nu știi dacă mai vine cineva. Dacă mai ai o zi sau o oră. „Asta e mai rău decât să te tortureze”.
Cam în a zecea zi, lui Denis îi vine o idee: să se sinucidă. Dar nu din disperare. Vrea să facă din propria moarte un ultim semn pentru cei vii. Planul e să se târască inițial afară, într-un loc vizibil. Poate o dronă ucraineană îi va observa trupul sau uniforma și așa îl vor găsi pe Pașa.
În a 11-a zi, adoarme înainte să-și pună planul în aplicare.
Pașa îl împunge.
— Evreule. Aud voci după perdea.
Foșnet. Pași. Vocile se apropie.
— Bulangiilor! Predați-vă!
Denis răspunde aproape din reflex:
— Voi sunteți bulangii! Noi nu ne predăm!
Le-au luat câteva secunde cât o veșnicie ca să înțelegea că cei de afară sunt de fapt militari ucraineni, veniți să recucerească New York-ul, convinși că poziția căzuse în mâinile rușilor.
Din buncăr se aude o voce stoarsă de puteri:
— Slavă Ucrainei!
Perdeaua este dată la o parte și lumina intră în New York.
Denis începe să plângă.
***
Trebuia să stea cel mult cinci zile să apere New York-ul. A stat 11 și a ieșit purtat pe brațe de camarazii care, veniți cu gândul să recucerească poziția, au găsit în ea în doi morți care refuzaseră să moară.
Cele 11 zile l-au costat ambele picioare, dar au însemnat și o mică înaintare a liniei frontului în favoarea Ucrainei. Dar despre asta va afla mai târziu. În față avea luni de spital, drumuri de la un medic la altul și zeci de operații. Și, undeva între câmpul acela deschis și ultimul salon de spital, Denis și-a făcut un jurământ.
A jurat că va trăi!
„Eu doar l-am rugat pe Dumnezeu să mă salveze. Și-atunci ce rost mai avea să-L rog, dacă după asta voiam să-mi pun capăt zilelor?”
Fraza aceasta a rămas cu el și, în timp, a devenit unul dintre mesajele pe care îl transmite militarilor întorși de pe front, atunci când aceștia nu mai văd niciun motiv pentru care să continue să trăiască.
Într-o zi, l-a sunat soția unui bărbat care nu mai avea nici mâini, nici picioare, și căruia moartea i se părea singura ieșire. Femeia auzise de Denis de la alți veterani: că supraviețuise 11 zile cu picioarele zdrobite; că, după amputări, nu doar că își continuase viața, ci se apucase din nou de sport și participa la competiții; că ajută alți veterani și ridică împreună cu ei un centru de reabilitare; și, poate cel mai important pentru femeia care nu mai știa cui să-i ceară ajutor, că reușise să-i convingă pe unii aflați în situații similare să se îndepărteze de marginea prăpastiei.
„El mi-a spus atunci: «Eu nici măcar la fund nu mă pot șterge singur. O cană cu apă nu pot bea, fără să cer ajutor. Pentru ce să mai trăiesc?»,” povestește Denis.
Nu-și mai amintește cuvânt cu cuvânt ce i-a răspuns, dar ține minte că s-a inspirat din jurământul pe care și-l făcuse sieși: dacă omul a ajuns viu până pe patul de spital, însemna că, atunci când fusese rănit și moartea era lângă el, își dorise cu disperare să trăiască.
„Și i-am zis: «Dacă ai vrut să trăiești, atunci fii bun și trăiește. De vreme ce ai ajuns până la spital, înseamnă că ai vrut să trăiești. Altfel te omorai până aici… Sens există. Chiar și fără mâini, chiar și fără picioare, numai că îl construiești singur, cum ți-l dorești».”
Își ridică bărbia și arată spre un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu proteze la toate cele patru membre, care umblă cu treburi pe teritoriul centrului de veterani de pe litoral. „Îl vezi? Ăsta e. Cu el am vorbit la telefon. Acum e șef de șantier la centru”.
Denis îl privește cu o mândrie pe care nici nu încearcă s-o ascundă. Omul care atunci nu vedea niciun motiv să mai rămână în viață, are acum oameni în subordine, ia decizii, muncește. Și trăiește.
Dintre toate lucrurile cu care Denis se laudă cu poftă – campionate, oameni importanți care îi răspund la telefon, uși pe care reușește să le deschidă – acesta pare să fie unul dintre puținele în fața cărora vocea i se schimbă: nu vrea doar să se spună că Denis Evreul a fost cineva, ci că, trecând prin viețile altora, a lăsat în ele ceva bun.
Cu numai o zi înainte, îl sunase un chirurg din Odesa. Avea în spital un militar care, la fel, nu mai voia să trăiască. L-a salvat și pe acela. Un alt om, o altă rană, dar aceeași margine de prăpastie spre care Denis însuși se târâse cândva în New York și de la care, acum, încearcă să-i îndepărteze pe alții.
Războiul i-a luat picioarele, dar i-a mutat parcă centrul vieții în afara lui. Iar jurământul făcut undeva între New York și ultimul salon de spital încă funcționează.
***
Bubuiturile nu se mai aud. Cu fața scăldată în sudoare, Denis vâslește alături de Serhii Lysak. Soarele le cade pe fețele încordate, apa se deschide ritmic sub lopeți, iar Denis pare, pentru câteva clipe, pur și simplu fericit.
Fericit de mare, de oamenii din jur, de trupul pe care a învățat să-l folosească din nou, de viața aceasta care nu mai seamănă cu cea pe care și-o imaginase cândva, dar pe care a învățat s-o așeze după noile ei margini.
Două săptămâni mai târziu, și Serhii Lysak, șeful Administrației Militare din Odesa, și Roman Terentiev, șeful interimar al structurii municipale responsabile de cultura fizică și sport, i-au însoțit pe veterani la campionatul desfășurat în Kiev.
Echipa din Odesa, cu Denis în frunte, a câștigat aurul.
Și au purtat echipament Under Armour.
Foto – Polina Cupcea
Mulțumiri speciale Tetianei Bodnar, pentru ajutorul acordat în elaborarea acestui material.