Polina CupceaNota autoarei: Când eram mică, am citit în chirilică o carte sovietică pentru copii – „Fetița își caută tatăl” („Девочка ищет отца”). O țin minte și acum. Lena, o fetiță rusoaică, rămasă fără mamă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ascunsă și protejată într-o casă din pădure, apoi pornește, împreună cu un alt copil, într-un drum periculos printr-un teritoriu ocupat de naziști. Își caută tatăl și, în ciuda fricii, a primejdiilor și a războiului din jur, continuă să creadă că, la capătul drumului, îl va găsi viu.
Anul acesta, la Bucea, l-am întâlnit pe Vadim. El tot și-a căutat tatăl, doar că într-un oraș ocupat de armata rusă. L-a căutat aproape doi ani. A mers după urme, a întrebat, a așteptat răspunsuri, s-a agățat de fiecare posibilitate, până când a aflat adevărul: tatăl său fusese ucis, iar trupul îi fusese ars într-un garaj.
Există o cruzime greu de cuprins în această paralelă. Un stat care, timp de generații, le-a citit copiilor povești despre familii destrămate de război, despre tați dispăruți și copii rămași singuri, a trimis astăzi o armată care lasă în urmă aceleași întrebări: Unde este tata? Mai trăiește?
În povestea sovietică, copilul își găsește tatăl.
În povestea din zilele noastre, drumul lui Vadim s-a terminat într-un garaj ars.
Poate că aici se vede una dintre cele mai cumplite ironii ale istoriei: memoria unei suferințe nu îi face automat pe oameni mai buni și nici statele mai drepte. Atunci când memoria este transformată în mit, propagandă și justificare pentru un nou război, victima de ieri poate ajunge să creeze victimele de azi.
Iar copiii continuă să-și caute tații.
***
La 3 martie 2022, Oleksii Evdokimenko a plecat după lemne și nu s-a mai întors. Fiul său, Vadim, a petrecut aproape doi ani încercând să dea un nume rămășițelor îngropate în cimitirul din Bucea sub numărul 320.
Lângă Biserica „Sfântului Andrei” din Bucea, un orășel din suburbia Kievului, Vadim Evdokimenko se oprește în fața memorialului victimelor ocupației ruse. Privește numele așezate unul sub altul și ne arată unul dintre ele: Oleksii Evdokimenko.
„Tata”, spune el.
Oleksii avea 42 de ani când a fost ucis. Numele lui se află acum la vedere, pe placa comemorativă. A durat însă aproape doi ani până când familia a putut pune acest nume și pe mormânt. Până atunci, rămășițele despre care Vadim era convins că îi aparțin tatălui său au fost îngropate în sectorul persoanelor neidentificate. Pe cruce nu scria „Oleksii Evdokimenko”, ci doar 320.
Locul în care ne aflăm poartă în el o parte din istoria celor 33 de zile în care Bucea s-a aflat sub ocupația trupelor ruse. În spatele bisericii a fost săpată una dintre gropile comune ale orașului. Din ea au fost exhumate 116 cadavre. În primăvara acestui an, la patru ani distanță, Poliția Națională a Ucrainei a anunțat că 98,3% dintre persoanele ucise la Bucea fuseseră identificate și predate familiilor pentru înmormântare. Pentru Vadim, drumul până la această statistică a trecut printr-un telefon care apărea și dispărea din rețea, un card bancar topit, o pereche de blugi și o cataramă.
Astăzi, Vadim lucrează frizer într-un salon din Kiev. În februarie 2022, când a început invazia rusă la scară largă, avea 20 de ani și locuia în Bucea cu mama și bunica sa. Despre tatăl său spune că îi era greu să construiască relații de familie, dar îl descrie ca pe un om bun. Când vorbește despre el, emoția îi întrerupe frazele. Ne arată o fotografie cu chipul tatălui și o mângâie.
„Îi ajuta pe toți. Era de încredere.”
Ultimul drum după lemne
Înainte să devină nume pe memorial și număr pe o cruce, Oleksii Evdokimenko a fost montator de cale ferată la uzina „Antonov” din Hostomel. Era originar din regiunea Cernihiv, crescuse într-un internat și mai lucrase, de-a lungul vieții, ca zidar și operator de macara pe șantierele de construcții. Îi plăceau pădurea și pescuitul și era pasionat de motociclete, pe care le repara în timpul liber.
După divorț, s-a mutat într-un garaj pe care îl izolase și îl transformaseră într-un apartament cu o cameră. Era locul în care își ținea sculele, meșterea și își petrecea aproape tot timpul liber.
Când rusia a invadat Ucraina, bărbatul se afla în spitalul din orașul Boiarka, la aproximativ 30 de kilometri de Bucea. Fusese internat cu o formă închisă de tuberculoză. După ce pacienții au fost trimiși acasă, a revenit pe jos acasă.
La 3 martie, orașul era deja ocupat. Lumina, apa, căldura și legăturile telefonice dispăruseră sau funcționau cu întreruperi. Oamenii improvizau sobe, găteau și se încălzeau cu ce găseau. În cursul acelei zile, Oleksii și-a sunat familia pentru ultima dată. Le-a spus că i s-au terminat lemnele și că merge să caute altele.
Nu s-a mai întors.
În aceeași zi de 3 martie, când conexiunea la internet a revenit pentru scurt timp, într-un grup local de Facebook cineva a scris că arde un garaj. Mai târziu, Vadim avea să afle de la oamenii din zonă că, în jurul orei 17:00, vehicule militare rusești au intrat pe teritoriul cooperativei de garaje de pe strada Sklozavodska. Iar un martor ar fi auzit militari ruși vorbind în apropierea garajului care mai apoi a fost cuprins de flăcări: „Astra, aruncă-l în subsol. E al cincilea.”
În acel garaj, care îi aparținea unei femei, canalul auto fusese amenajat ca un mic subsol și în el aveau să fie găsite mai multe rămășițe umane.
Împrejurările exacte ale morții fiecărei victime nu sunt lămurite nici astăzi. Vadim spune că tatăl său a fost împușcat și apoi ars. Precizează, însă, că nu a mai aflat dacă Oleksii mai era în viață, când a început incendiul.
În iunie 2025, Oleksandr Kravcenko, unul dintre anchetatorii crimelor comise de trupele ruse în Bucea, declara că garajul arsese câteva zile și fusese cercetat de trei ori. În interior, au fost găsite gloanțe și tuburi de cartuș. Potrivit concluziei anchetatorilor, oamenii fuseseră uciși în garaj sau în apropierea lui, apoi trupurile fuseseră aduse în interior și incendiate. Două dintre victimele găsite acolo așa și rămâneau neidentificate.
În acele prime zile, Vadim și mama lui nu știau nimic din toate acestea. Știau doar că Oleksii nu răspundea la telefon.
L-au sunat pe 3 martie, apoi pe 4, pe 5, pe 6 și pe 7. Zi după zi, nimeni nu răspundea. Uneori telefonul dispărea complet din rețea, apoi reapărea. La 4 martie, Vadim și mama lui au primit chiar şi o notificare: Oleksii devenise utilizator nou pe Telegram. Bărbatul abia își cumpărase un smartphone, iar Vadim îl ajutase să-l configureze și știa că tatăl lui nu folosea rețelele sociale.
De pe contul mamei, i-a scris: „Bună, ce faci?”
Mesajul a fost citit. Imediat după aceea, contul a fost șters.
„În acel moment, nu credeam că i s-a întâmplat ceva, iar mama a vrut chiar să-l viziteze la garaj.”
Telefonul a mai apărut periodic în rețea. Pentru familie, fiecare nouă conectare prelungea incertitudinea: putea însemna că Oleksii trăia și nu reușea să răspundă sau că telefonul ajunsese în mâinile altcuiva. Potrivit unei relatări a Radio Svoboda din Ucraina, există indicii că militari ruși l-ar fi folosit pentru a suna acasă, în Rusia.
La 8 martie, când situația din oraș devenise insuportabilă, iar blocul în care locuia Vadim fusese lovit, împreună cu mama lui au fugit din Bucea. Bunica a refuzat să plece din oraș și a fost rănită.
Tatăl nu răspundea, dar nici nu exista vreo dovadă oficială că murise.
Recunoscut după cataramă
În ultima săptămână de aprilie, Vadim a aflat că tatăl său figura oficial ca persoană dispărută. Încă nu știa că Oleksii murise. El și mama lui mai sperau că se adăpostise undeva și nu își putea încărca telefonul.
La 1 mai, după retragerea trupelor ruse, Vadim a revenit în Bucea. Orașul purta peste tot urmele crimelor: cadavrele fuseseră ridicate de pe străzi, gropile comune fuseseră deschise pentru exhumări, iar familiile continuau să-și caute apropiații.
Vadim a început să întrebe de prieteni, vecini, polițiști și angajați ai morgilor despre tatăl său. Ceea ce a urmat, el numește propria investigație: a adunat date, a citit mărturii, a urmărit tot ce apărea despre cooperativa de garaje și fiecare urmă lăsată de telefonul tatălui. A încercat, astfel, să reconstruiască ziua în care Oleksii dispăruse.
„La început a fost ancheta mea, apoi ancheta anchetatorilor”, spune el.
Între timp, ancheta oficială era deja în desfășurare. La scurt timp după eliberarea orașului, anchetatorii cercetaseră garajul incendiat și ridicaseră fragmentele de corp care se vedeau din cenușă. Printre ele se afla și un fragment din piciorul stâng, pe care se mai păstrau porțiuni din blugi. În buzunar fusese găsit un portofel cu un card bancar al lui Oleksii, topit de foc, și 200 de grivne. Se mai păstrase și catarama de la curea.
Datorită acestor obiecte, anchetatorii bănuiau că fragmentul de picior îi aparținea lui Oleksii. În cursul lunii mai, l-au contactat pe Vadim și i-au spus că găsiseră rămășițe care ar putea fi ale tatălui său, dar că identitatea nu putea fi confirmată fără o expertiză ADN.
La morgă, Vadim a recunoscut ceea ce focul nu distrusese. Catarama era de la cureaua tatălui. Și blugii erau ai lui. „Era absolut imposibil să-l recunoști. L-am recunoscut numai după curea”, povestește Vadim.
Pentru Vadim, obiectele erau suficiente: știa ce purtase tatăl său, îi cunoștea hainele și lucrurile și a înțeles că murise. Pentru anchetă, însă, catarama, blugii și cardul bancar topit nu puteau înlocui o identificare medico-legală. Focul afectase atât de grav rămășițele, încât obținerea unui profil ADN devenise extrem de dificilă.
Vadim a dat probe pentru comparație și a așteptat. Prima expertiză nu a oferit niciun răspuns. Nici următoarea. „Cazul tatălui meu era dificil, pentru că exista doar un fragment de corp. Era foarte greu să obțină un profil ADN și foarte greu să-l identifice”, explică Vadim.
Fără confirmarea ADN, Oleksii continua să figureze oficial în acte drept persoană dispărută sau posibilă victimă, iar familia nu putea obține certificatul de deces și nu putea să-i pună numele pe crucea de mormânt.
Vadim povestește că, în loc să aștepte acasă, s-a oferit voluntar să ajute la exhumarea, identificarea și reînhumarea oamenilor uciși în timpul ocupației ruse. Examina fotografii pe care unele familii nu aveau puterea să le privească, întreba despre haine, semne particulare și obiecte și încerca să lege cadavrele de nume. Îi ajuta pe alții să-și găsească morții, în timp ce propriul lui tată rămânea neidentificat.
Tânărul își aduce aminte că a reușit să intre în garaj abia în septembrie 2022, când a însoțit acolo o delegație străină. Interiorul era mistuit de foc. În lumina puternică a proiectoarelor, printre straturile de cenușă albă, se vedeau oase care nu fuseseră descoperite la prima cercetare a locului. Spunea că s-a împiedicat de unul dintre ele. Așa au fost găsite și alte rămășițe, la câteva luni după eliberarea orașului.
Înainte ca identitatea lui Oleksii să fie confirmată, rămășițele care îi fuseseră atribuite provizoriu au rămas o vreme la morgă. Apoi au fost îngropate în cimitirul din Bucea, în sectorul persoanelor neidentificate. Pe tăblița prinsă de cruce a fost trecut numărul 320.
Un număr era necesar pentru anchetă, pentru registrul morgii și pentru evidența cimitirului. Pentru Vadim, însă, omul îngropat sub numărul 320 avea deja un nume. Era tata care repara motociclete, mergea la pescuit și lucrase ani la rând pe șantiere și la uzina „Antonov”. Era omul care, la 3 martie, spusese că pleacă după lemne.
Aproape doi ani până la nume
Confirmarea a venit după aproape doi ani. Analiza ADN a stabilit că rămășițele îngropate sub numărul 320 îi aparțineau lui Oleksii Evdokimenko. Familia a putut obține actele, iar pe cruce a putut fi pus numele lui.
Această confirmare nu a răspuns însă la toate întrebările lui Vadim. Ce s-a întâmplat, în ultimele minute de viață, cu fiecare dintre oamenii ai căror rămășițe au fost găsite în acel garaj? Cine a tras? Cine a dat ordinul? Cine a aprins focul? Cine a luat telefonul?
Ancheta privind crimele comise în Bucea continuă. În martie 2026, Poliția Națională a Ucrainei anunța că a identificat peste 2.500 de militari ruși care s-au aflat în oraș în timpul ocupației. 97 dintre ei, inclusiv 10 comandanți, fuseseră declarați oficial suspecți, iar dosarele în privința a 46 dintre ei ajunseseră în instanță.
La memorialul de lângă Biserica „Sfântului Andrei”, dosarele poliției se rezumă la un șir de nume inscripționate unul sub altul. Stând în fața lui, Vadim nu ne arată o probă dintr-o anchetă și nici un număr de inventar. Ne arată placa cu numele tatălui său.
Oleksii Evdokimenko.
Într-o singură zi, rușii l-au făcut să dispară.
Fiului său i-au trebuit aproape doi ani ca să-i redea numele.