Polina CupceaCum ți se schimbă viața atunci când șeful te anunță că îți taie 50% din salariu, chiar dacă ai lucrat cu normă întreagă?
Sau când, după o zi de muncă, vii acasă, unde te așteaptă șase guri, și tu pui pe masă 50 de lei sau arăți buzunarul gol?
Sau când ești mamă singură cu doi copii și venitul tău depinde de clienții pe care nu-i mai poți primi la tine în salon?
Sau când toate evenimentele pe care urma să le organizezi au fost anulate și agenda pe 2020 a devenit un obiect inutil?
Sau când ești nevoit să ieși din zona de confort și să faci schimbări pe care niciodată nu le-ai agreat?
Am stat de vorbă cu câțiva moldoveni și i-am întrebat despre cum pandemia de COVID-19 le-a schimbat viața, dar și cum fac față situației.
.
Constantin, 54 de ani, taximetrist, Cimișlia
De când s-a pornit coronavirusul, nu mai îndeplinesc planul zilnic. Înainte dădeam șefului 300 de lei și ce rămânea era al nostru. Ei, hai să zicem vreo 200-300 de lei câștigam pe zi. Însă acum șeful nu ne mai cere acei 300 de lei, dar ne calculează banii la kilometru. Adică, dacă facem 20 de kilometri pe zi, atunci îi înmulțim la 1,80 lei. Restul banilor sunt ai noștri.
Dar, scuză-mă, te rog, cu ce bani mai vin acasă?! Dacă înainte era o normă pe zi de 80-90%, acum dacă ajungem la 30-40%, uneori chiar și 20%. Faceți și singuri un calcul: mașina e a firmei, dar motorina o punem noi, spălatul mașinii – tot noi, hodovaia (șasiul – din rusă) tot e a noastră, parcarea o plătim tot noi. Și medicului mai strecoară-i cinci lei, că ne consultă când ne dă foaia de drum. În fiecare zi.
Acum dacă ajung să fac 50 de kilometri pe sutcă (zi [24 de ore] – din rusă). Sunt zile când vin acasă cu mâna goală. Și [zile] din astea sunt tare multe.
Suntem cinci în familie. Cu noi doi – șapte. Și tu pui pe masă 50 de lei sau arăți buzunarul gol. Vă închipuiți? Slavă, domnului, că avem multe zacrutci (conserve de casă – din rusă) și mâncam din ce am pregătit pe iarnă. Ei, dacă mai am bani, mai cumpăr o bucată de cârnaț, că tare-mi place, dacă nu – mâncăm ce este.
În zilele bune, ieșeam la lucru la șase dimineața și toată ziua eram pe drumuri, până la 11-12 noaptea. Erau oameni și aveai de lucru. Maxim o oră te odihneai, la obed (prânz – din rusă). Amu dacă avem două ore de lucru pe zi. Restul ceasurilor le stăm la gară. Și nu mai ies la șase, că stau degeaba. Vin la 7-8 dimineața, prind vreo doi oameni și atât. Până la obed – nimic.
Mai avem și credit, câteva mii de lei. Am avut o urgență în familie. Nu reușesc să-l plătesc. Luna trecută nu am dat nimic. Cei de la bancă mă sună în fiecare zi și-mi amintesc de credit. Le-am spus să vină și să-mi pună cătușele și la treabă.
Într-o singură zi, de când e pandemie, am îndeplinit planul. Am făcut 300 de lei pentru șef și restul – mie. Asta s-a întâmplat pe 21 aprilie, a treia zi de Paște. Cred ca atunci li s-au terminat proviziile și au ieșit oamenii din case. O să-i vedem deja peste o săptămână, când o să le fie iar a mânca.
.
Eugenia, 33 de ani, psihologă, Chișinău
Când s-a anunțat oficial primul caz de infectare în Moldova, mă gândeam că voi avea foarte multe restanțe la locul de muncă, pentru că nu voi putea lucra în teren. Iar după ce s-a anunțat că școlile se închid pentru aproape două săptămâni, am înțeles că asta va dura mai mult decât mi-am închipuit.
În acea săptămână am trăit două dezamăgiri mari: 1 – că situația asta va dura și nu știe nimeni până când, noi rămânând vulnerabili și fără speranță; și 2 – că nu există un sistem sau o structură în care poți avea încredere în astfel de timpuri. Deci, fiecare am fost puși în situația de a conta doar pe noi înșine.
În zilele acelea, când mergeam cu troleibuzul, mă simțeam că în filmele de la Hollywood: anunțuri audio despre virus și metodele de infecție, oameni cu mască, discuții despre acest subiect, precum și priviri dure la cei care „îndrăzneau” să strănute sau să tușească.
Două zile am mers pe jos până la lucru și înapoi, chiar dacă aveam de făcut kilometri buni.
Apoi mi-am luat concediu pentru o săptămână, dar, ulterior, m-am întors la muncă, lucrând de acasă. Peste o săptămână am fost anunțați că, din motivul acestei crize mondiale, ni se va reduce salariul cu 40-50%, continuând totuși să lucrăm 100% din ore. Sarcinile nu s-au redus și presiunea a devenit mai mare.
În astfel de momente, nu mai ai de ales – lucrezi pentru a-ți putea plăti chiria și pentru a te întreține. E bine că mai aveam niște economii care, cumva, mi-au redus din stresul legat de finanțe și, pe lângă astea, chiar am putut dona niște bani unor persoane care, efectiv, nu aveau ce mânca.
.
Ala, 40 de ani, coafeză, Chișinău
Unica sursă de venit e salonul. Banii pe care-i câștig depind de clienți. Ei sunt sursa mea. Însă de pe 17 martie, când Parlamentul a instituit stare de urgență, stau acasă.
Eu sunt mamă singură și cresc doi copii. Fără alt ajutor material sau vreun venit suplimentar. Și cu un credit în spate. Comunalele… Trebuie să-mi hrănesc copiii. Și nu de trei ori pe zi, ci, de când stau acasă, de mai multe ori. Copiii mai fac și lecții adăugătoare: matematică și engleză. Ambii. De două ori pe săptămână.
Bine că am pus niște bani deoparte pentru zile negre. Acum umblu la acești bani și achit totul. E pandemie sau nu în țară, copiii vor mâncare, iar cursurile trebuiesc achitate.
Recunosc că am mai luat câte o comandă pe ascuns, dar ce să fac? Cum să trăiesc altfel? Rezerva de bani se termină…
Pe 1 iunie trebuia să ne ducem la mare. Am achitat și un avans înainte de tot haosul acesta. Nu știam că o să degenereze lucrurile. Deja nu ne mai ducem. Copiii
s-au întristat foarte tare. Au așteptat un an de zile să vadă marea.
Nu știu ce-o să facem chiar și când se va termina coronavirusul, deoarece clienții o să fie mai economi. Pentru că, la rândul lor, au și ei pierderi în bugete. Asta înseamnă că cei care veneau să se vopsească, de exemplu, o s-o facă acasă, iar la mine vor apela doar pentru tuns.
.
Alexandru, 32 de ani, fermier, Râșcani
Când s-a început pandemia, ne-am gândit că o să avem probleme mari, deoarece coincidea cu începerea sezonului pentru producția noastră: lapte și brânză de capră și iezi. Habar nu aveam cum o să ne realizăm marfa.
Înainte de pandemie, noi realizam marfa prin comercianți. Nu aveam contact direct cu cumpărătorul. Așa că trebuia să împărțim banii cu ei. Iar lor le revenea 20%-50% din preț. Așa că nu am stat mult pe gânduri, mai ales că nu ne știa nimeni, și am creat o pagină pe Facebook. Îmi părea atât de dificil…
Prima livrare a fost o comandă în Chișinău. Am câștigat numai banii de pe drum, fiindcă de la Râșcani și până la Chișinău sunt 170 de kilometri. A doua livrare a fost ceva mai mult. Oamenii s-au îndrăgostit de produsele noastre și au postat recenzii pe Facebook. Și, după încă câteva recenzii, s-a început valul de comenzi.
Acum venim de trei ori la Chișinău pe săptămână. Mă scol la trei dimineața. Pe drum mai livrez în Sângerei, Orhei și la 7:30 sunt în Chișinău. Mă întorc acasă la miezul nopții. Și e tare frumos, chiar dacă dorm doar câteva ore pe noapte.
Anul trecut țineam brânza în depozit. La moment, nu am niciun kilogram depozitat. Se realizează absolut toată marfa.
Da, e un pic mai dificil cu livrarea, că o facem la două zile, dar o să reglăm și asta. O să deschidem câteva buticuri pe Calea Basarabiei [din Chișinău] și, după ce lumea o să facă comanda, produsul îi va fi livrat în jumătate de oră. Rețineri nu o să mai fie, ca acum. O să deschidem și un site, ceea ce e foarte nou pentru mine.
Sper și vreau să devenim un brand. Sincer, nu m-am așteptat ca acest virus mă va scoate din zona mea de confort și să mă bage în altă zonă de confort. Pe de altă parte, părinții mei sunt pensionari și risc foarte mult să-i infectez, pentru că intru în contact cu oamenii în timpul livrărilor.
.
Lilia, 42 de ani, profesoară de germană, Chișinău
Stăm acasă, dar comunalele oricum trebuie să le achităm. Unica sursă de venit în familie sunt eu. Soțul încă nu a primit salariul de la universitate. Mai avem și doi copii, dintre care pe unul îl așteaptă examenele de bacalaureat peste o lună și ceva.
La începutul pandemiei, în primele trei săptămâni nu am avut niciun venit. Eram sceptici și nu credeam că lucrurile o să ia o astfel de turnură și o să lucrăm on-line. Faci lecții de germană cu doritorii – primești salariu, nu faci lecții – nu primești salariu.
În primul rând, s-a micșorat numărul de ore. Dacă înainte de pandemie o întâlnire dura două ore și 15 minute, acum, în regim on-line, durează doar o oră și jumătate. Nu poți lucra mai mult de-atâta. Respectiv, durata cursului se lungește, pentru că noi avem niște standarde de calitate, avem de îndeplinit niște unități didactice.
Așa că, dacă un curs dura șase săptămâni și jumătate, acum s-a întins la trei luni. Adică același salariu îl faci în trei luni, dar nu în șase săptămâni.
Iar cărțile sunt incluse în prețul cursului și tot noi umblăm prin oraș și le împărțim. Sunt cheltuieli adăugătoare pe care nu le-am prevăzut.
Și numărul elevilor s-a micșorat. Adulții sunt mai sceptici și altfel se atârnă față de on-line. Mai ales cei de la 40 de ani în sus. Lor le e mai greu, căci au nevoie să vadă ce e scris în caiet.
Am și suspendat unele contracte, pentru că au fost dintre doritori care au zis că nu doresc să facă on-line. Și-i înțeleg. Dacă este un calculator în familie și mai are copii de școală, o să abandoneze cursul de germană în folosul copilului, ca măcar el să învețe on-line. Așa că le returnăm banii.
În schimb copiii și tinerii sunt mai flexibili. Poate că și școala i-a deprins cu acest regim, de când e carantină. Nu m-am gândit niciodată că o să pot ține lecții on-line eficiente. Eu, care nu am fost niciodată adepta acestei metode și pe care nu am agreat-o.
.
Mirela, 29 de ani, organizatoare de evenimente, Chișinău
Lucrez câteva luni pe an. Nu am o sursă stabilă de venit. În perioada de iarnă se fac contractările și deja vara, nemijlocit, ieșim la muncă. Trebuia de la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii mai să începem munca, dar s-a dat totul peste cap. Agenda pe 2020 a devenit un obiect inutil prin casă. Ori să scrii, ori să nu scrii, niciodată nu mai știi dacă o să se împlinească planurile oamenilor sau nu.
Toți clienții mei aleg să-și amâne evenimentele. Majoritatea fiind nunți, oamenii nu pot să aștepte până pe 15 mai, când Dodon o să spună dacă se permit sau nu evenimentele, cu 50 sau cu 200 de oameni. Așa că unii clienți au amânat evenimentele pentru toamnă, alții – pentru 2021.
Cei care au decis să facă, totuși, la toamnă, o să-și revizuiască formatul în cazul în care vor fi restricții la nivel de capacitate. Noi am discutat acest aspect cu mirii, cu restaurantele. Restaurantele au zis că e logic: dacă în contractul lor scrie 120 de persoane, dar statul nu va permite acest lucru, ei se vor conforma.
Am avut resurse preconizate pentru investiții – costumele dansatorilor, promovări, social media.
Respectiv, din cheltuielile care erau preconizate pentru altceva, acum ne întreținem: ne cumpărăm mâncare și achităm serviciile comunale.
Am strâns curelele cât mai mult posibil. Am doi copii. Eu pentru luna iulie nu mi-am luat evenimente, sub pretextul că august e foarte aglomerat pentru vacanță. Acum normal că vacanță nu o să mai fie. La fel s-au amânat și deplasările. Am avut vreo câteva evenimente peste hotare: Grecia, Spania, România. E problematic pentru mine, din moment ce majoritatea clienților sunt peste hotare. Și dacă la ei situația este mult mai clară, le noi totul încă plutește în aer.
Cât despre angajații pe care-i am, de exemplu dansatorii, aceștia lucrează per proiect. În situația dată, nu mai pot să le furnizez același număr de evenimente, pentru că și la noi s-au amânat multe. Și la ei, ca la toată lumea, toată activitatea e pe hold (în așteptare – din engleză). E tare greu.
.
Valeriu, 48 de ani, chelner, Soroca
Lucrez chelner de 21 de ani. Restaurantul s-a închis de pe 10 martie și acum banii în gospodărie îi aduce numai soția. Ea lucrează la spital. Bine că nu s-a mai infectat și ea, că era să fie vesel.
Banii pe care îi aduce soția ne ajung strict pe mâncare și comunale. La îmbrăcăminte nici nu ne gândim. Cheltuim pe strictul necesar.
Noi nu prea suntem pofticioși, căci soția e la un fel de dietă și avem numai salate prin frigider.
Mai avem și două fete. Cea mai mare e ultimul an la Colegiul Pedagogic. Cea mai mică e clasa a noua. Nu știu ce-o să facem, deoarece ambele vor să meargă mai departe cu studiile. Știți, eu sunt mai panicos. Am noroc de soție, că e mai optimistă.
Eu lucram numai pe comenzi – nunți, cumetrii, botezuri, zile de naștere. O săptămână lucram, una acasă. Acum toate le stau acasă. Făceam vreo patru mii de lei pe lună. La acești bani se adăuga deja și surplusurile și nu ne ieșea rău. Acum nu mai primesc nimic. O singură dată șeful ne-a dat un mic ajutor. Înțelege și el că avem familii.
Când lucrezi în sfera asta, nu mai ai răbdare să scoată odată restricțiile din oraș. Văd că nu le e în plan să deschidă. Sper că o să recuperez, iar restaurantul nostru o să ia comenzile care au fost amânate. Și poate vara vom avea mult de lucru.
Însă, dacă o să fie al doilea val de infecții în noiembrie, așa cum se speculează, nu știu ce-o să facem. O să mă gândesc mai serios la posibilitatea să-mi schimb locul de muncă. Deși eu niciodată nu m-am descurcat cu alt job. Am încercat, dar oricum m-am întors la chelner.
.
Janeta, 46 de ani, menajeră, Chișinău
De pe 11 martie stau acasă. Întreprinderea la care lucrez ne-a trimis în concediu forțat pe 14 zile. Mi-am luat două săptămâni din contul concediului meu, ca să nu ajungă statul în incapacitate de plată. Așa ne-au zis. De-am’, dacă așa e situația asta, intrăm și noi în situație. Când o să am concediu, nu o să mi-l mai iau. Bine că ne-a dat salariul la timp. Dar luna asta nu știu ce-o să primim.
Nu mai fac niciun kalîm (muncă ocazională de scurtă durată – din rusă). Făceam adăugător curat prin birouri. Acum – nima (ioc – din rusă)! Aveam pe zi în jur de patru birouri. Acum am rămas numai cu salariul, care e de râsul găinilor.
Eu merg în criză. Comunalele nu știu cum o să le achit. Rămânem în datorie. De când s-a început criza, am stins și căldura. Însă pe factura de la gaz mi-au venit 100 de cuburi – aproape 700 de lei. Eu nu știu de unde să iau banii aceștia… Mi-am mai luat niște medicamente și gata banii.
Eu nu știu ce-o să fie mâine. Nimeni nu-ți dă nimic. Nici nu mă pot duce să lucrez ceva. Stau acasă și gata. Ca la pușcărie.
S-o terminat și cu bunișorul. Nu mai umblu prin magazine așa des. Mănânc ce am acasă – o grecikă (hrișcă – din rusă), o cașă. Soțul e în Germania, la copii, și sunt singură. Când erau toți acasă, fără carne nu mergea mâncarea, dar acum mi-am făcut o zeamă doar cu tocmagi de casă. Fără carne. Am devenit mult mai econoamă.