Mia BucătaruLa doi metri sub pământ, în locuința improvizată de sub cele două guri de canal care țin loc de ușă și fereastră deopotrivă, diminețile de primăvară sunt altfel – întunecoase și slinoase, îmbâcsite de un miros de aer cald și greu. De-a lungul conductelor de căldură, care fac parte din rețeaua care încălzește cartierul Sculeni din Capitală, și-a făcut culcuș din pături și bulendre Elena, o femeie de peste 60 de ani. Își împarte traiul, dar și patul, cu Iura, un recidivist eliberat recent din închisoare. Nu departe, doarme Feghea – un amic de stradă și pahar.
„Gata, aici e Tașkent. Nu-mi ajunge aer. Simt că mă-năduș”, se agită femeia. Suferă de mai mulți ani de astm bronșic, iar zăpușeala emanată de conducte și lipsa oxigenului îi provoacă crize puternice de tuse. Când dă să se ridice, îl deranjează pe Iura, care, turmentat și el, ține totuși minte că e ziua de 8 martie: „Ленка, с праздником! (din rusă: Lenka, felicitări!)”.
Aici, în spațiul de câțiva metri pătrați, cei trei și-au depozitat mica avere, cine și pe unde a putut. În mare parte, e vorba de haine depozitate în pungi sau aruncate pe unde s-a nimerit. Pe jos – o furculiță cu dinții tociți, câteva pahare de carton, mai multe perechi de mănuși de cauciuc, un stilou, o bucată mare de mușama mototolită și sticle de alcool golite. Pe una dintre cele două conducte sunt etalate mai multe perechi de cizme. Iar suportul de metal, prin care trec țevile, a fost transformat în raft. Pe el, cei trei țin rămășițe de mâncare, șosete murdare și două cutii metalice, în care stau strivite chiștoace și scrum.
În spatele raftului improvizat, în locul îngust cuprins de beznă, sunt amenajate direct pe pământ dormitoarele. Ca să ieși din culcuș, trebuie să te târăști un pic în față, unde tavanul urcă la înălțime unui om. Deasupra gurii de canal spațiu devine un pic mai înalt și larg. Abia aici reușești să-ți îndrepți cum se cuvine spatele. Poți să ieși din adăpostul subteran doar urcând treptele unei scări de metal, prinse de peretele înnegrit de fum.
La suprafață, în preajma gurilor de canal, peisajul e la fel de dezolant. Locul încă mai păstrează urmele unor incendii, care au lăsat intacte doar bucățile unui pat, carcasele metalice a unor scaune, dar și masă de birou acoperită cu o bucată de mușama murdară. De jur împrejur – gunoaie, sticle goale și fecale.
Terenul de câțiva metri pătrați e mărginit într-o parte de o parcare privată, iar în cealaltă parte de o clădire lungă înconjurată de un gard de sârmă. Vizavi, la marginea parcului „La izvor”, se vede o biserică.
E aproape ora 11:00, iar la lăcașul sfânt în curând se va servi masa pentru cei nevoiași. „Vine multă lume și mănâncă acolo, mulți bomji (din rusă: oameni ai străzii), dar și mulți pensionari”. E singura masă caldă la care poate spera și pe care femeia nu vrea s-o rateze. „Mulțumim lui Dumnezeu”, spune Elena în timp ce trage adânc dintr-o țigară. Se apropie de una dintre cele două guri de canal și strigă după cei doi bărbați, care încă dorm duși. Se întoarce și pășește agale către biserică. „Uneori ne hrănește cu terciuri. Alteori poate să ne dea și ouă sau chiar carne. Odată am mâncat și cartofi cu siliotcă (din rusă: scrumbie)”, povestește femeia.
De obicei, zilele Elenei seamănă între ele. „Eii, treci zi și vină noapte”, râde ea. Ca să se spele, aduce apă de la izvorul din apropiere și o coboară jos, cu ajutorul unei sfori. O așează mai apoi lângă țevile calde ca să se încălzească: „Am acolo o căldare, belezna și mă spăl”. Își umple timpul cu nimicuri. Însă, cea mai plăcută activitate este cititul. Îi plac detectivele. „Le cumpăr de la Piața Centrală. Prima dată cumpăr o carte, o citesc, pe urmă duc cartea înapoi și plătesc doar trei lei ca să-mi dea alta. Este acolo la piață un părcușor mic, pe lângă o străduță de lângă clădirea Moldtelecom. Vin acolo oameni și își întind spre vânzare cărțile. În cărți este și politică, și iubire, și tot.”
Și Iura o roagă să citească cu voce tare. O vede mereu cu cartea în mână și ochii ațintiți spre literele mici: „Eu mă concentrez, retrăiesc fiecare moment”.
***
Elena are 62 de ani și a ajuns în canal odată cu pandemia. „Каждый несёт свой крест (din rusă: Fiecare își duce propria cruce)”, își amintește Elena un citat dintr-o carte pe care o citise anterior. „Mai am de trăit două zile cu acei de ieri. Aștept să mă duc”, oftează resemnată.
Povestește că acum un an, revenise în țară din România. Locuise la fiica sa câteva luni și s-a întors pentru a-și pune în ordine actele pentru a se putea muta definitiv în Focșani. Era început de martie și încă foarte frig. Își amintește că a ajuns la Autogara Centrală la miezul nopții. Avea la ea doar două sacoșe și o gentuță mică în care își ținea actele. O supăra și o măsea și ca să se mai încălzească spune că a cumpărat „un cincizeci de grame” de la buticul din gară care funcționa non-stop. „Tremuram ca varga și nici nu-mi amintesc când am adormit. Când m-am trezit, torbele cu haine erau, dar gentuța cu acte ia-o de unde nu-i.” A umblat o vreme buimacă prin centrul Capitalei, după care s-a urcat într-un troleibuz care a adus-o până la stația terminus: „Parcul La Izvor”.
Se făcea din nou seara, iar încă o noapte sub cerul liber ar fi fost mult prea greu de suportat, spune Elena. „Stăteam zgribulită, ca un pui de bogdaproste în stație, la dos. S-a apropiat de mine un băietan. M-a văzut că tremur ca un suslic (din rusă: ca un țurțure) și mi-a zis: Hai cu mine, unde te duc eu e cald și bine. Și m-o adus aici, în borta asta. Da, m-am vârât jos și până dimineață m-am încălzit.”
Când s-a trezit a doua zi dimineața, Elena nu mai știa ce să facă. „Acasă la Tohatin nu aveam la ce să mă întorc. Casa aia stătea să se dărâme. Nu aveam sobă, era mai frig decât aici, în canal. Nu aveam nici lumină, nici apă. Mi-au târâit tot de prin casă, mi-au spart ferestrele și mi-a căzut și podul.” Așa că, și-a zis femeia: „Rămân, până când, aici”.
Nici în canal Elena nu a dus o viață lipsită de peripeții. Timp de un an, de când locuiește în canal, a fost martora a două incendii. „Odată eram doar eu singură jos și dormeam. M-am trezit de la trosnelile lucrurilor ce ardeau. Incendiul a izbucnit sus. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Gura de canalizare era în flăcări. Am ieșit îndată. Nu am pățit nimic”, își amintește Elena. Prima dată a scăpat nevătămată, însă lucrurile pe care le avea sus și patul vechi, pe care mai dormea în nopțile calde, s-au făcut scrum.
Altă dată, focul a izbucnit tot sus, însă repede s-a extins înăuntru. De data asta, împreună cu ea, jos, era și Iura, care dormea dus. A reușit să-l trezească, însă, până au dat să iasă, scara din fier de la intrare s-a înfierbântat atât de tare, încât i-a lăsat arsuri pe mâini. Iura a avut și mai mult de suferit. Până a reușit să iasă afară, focul i-a ars fața, mâinile și picioarele.
Atunci Elena s-a speriat foarte tare: „Credeam că intru în pământ”. Și-a spus că trebuie să plece cât mai curând de acolo, însă nu găsea nici motivație, nici putere și nici curaj. La început, Elena și-a spus în sinea ei că nu va rămâne mult. A reușit să-și restabilească buletinul de identitate și pașaportul biometric. „Mi-a trimis fata bani. La început îmi era rușine să îi spun, pe urmă i-am recunoscut: Iulia, eu trăiesc afară sub cerul liber. A început și fata să plângă, și eu.” Când era gata să se întoarcă la Focșani la fiica sa, spune Elena, Republica Moldova fierbea în agitația provocată de Covid-19.
De la noutățile pe care le afla de la micul radiou, pe care îl mai porneau paznicii parcării private de alături, aflase că granițele erau de câteva zile închise. Nimeni și nimic nu putea nici să intre, nici să iasă. „Îi hana cu mine (din rusă: S-a sfârșit cu mine)”, și-a spus atunci Elena. Tot de la radio a auzit că se afla în grupul de persoane cu risc sporit de îmbolnăvire, unde mai pui că, suferă de mulți ani cu plămânii. „Nu mai vroiam nimic de la viață. Stăteam pasivă. Nu găseam putere să fac ceva și nici nu vroiam. Aveam aceeași stare ca după moartea băiatului meu. Am lăsat mâinile în jos. Nu înțeleg starea asta a mea, dar iaca așa mă simt”. Ba mai mult, recunoaște femeia, anturajul din canal, „lipsit de simțul responsabilității și a grijilor”, a oprit-o aproape definitiv în stradă.
„Nu văd absolut nicio soluție la situația asta. Mă crezi? Idee n-am. Am deam’ 62 de ani, sunt bolnavă și nu pot lucra. Cu virusul ăsta, fiica nu poate să vină la mine. Trebuie să stea în carantină. Are nevoie de câteva mii de euro. De unde banii ăștia? Fratele meu cel mijlociu e stabilit în Franța, are și el nevoile lui. Cel mai mic, a rămas în casa părintească, dar el are o grădiniță de copchii, cinci la număr. Are familia lui, problemele lui. Să mă duc și eu pe capul lor? Primesc pensie, da. Dar îs două copeici în cruce, îmi ajung de mâncare și pentru medicamente. Noroc că îmi mai trimite și Iulia puțin din puținul ei. Aștept și eu într-o zi să spun: La revedere, viață și să mă duc.”
După ce a luat masa la biserică, Elena a început să se simtă din ce în ce mai rău. Tușea adânc, respira greu. Asta nu o împiedica să scotea periodic din buzunar câte o țigară. Fumul cald și toxic îi provoca o tuse și mai puternică, dar asta nu o făcea să înceteze. „Am staj. Fumez de la 20 de ani”, spune Elena.
A căutat, după câteva minute bune, într-o sacoșă neagră pe care o poartă mereu după ea și a scos un telefon mobil. A ezitat, uitându-se la butoanele mici ale aparatului negru, iar într-un final a trecut cu degetele peste tastatura îngustă făcându-l să funcționeze. A dus telefonul la distanța unui braț desfăcut și ochindu-i ecranul a îngânat literele afișate: „Iulia Fiica”.
„Alo, bună ziua mamii! Felicitări cu ziua de 8 martie, multă sănătate ție și lu’ Cristinica și lu’ cuscra să-i transmiți multă sănătate de la mine. Voi cum acolo, toți sănătoși, tot bine? …”
Nu vorbesc prea des, recunoaște Elena. „Nu are ea minute să mă sune. Lucrează, nu are nici timp”, îi găsește scuze fiicei. S-a interesat de reușitele școlare ale nepoatei sale Cristina, despre succesele ginerelui Nelu. Chiar și de sănătatea caprei lor. I-a mulțumit pentru banii trimiși și i-a explicat că a pus suma primită pe card „pentru a se păstra mai bine”.
„Iulia, nu am putut să telefonez că eu mă simt foarte rău acum. Mai nici nu pot vorbi, de atâta nici nu te-am sunat că nu am avut cu ce te bucura. Nici nu știu ce să fac, stau pe pastile, fac vârocică la aptecă. Ei, da’ ce să fac, altă ieșire nu am”, îi răspunde Elena vocii grave care răzbate prin difuzorul telefonului.
Închide grăbit, după ce îi promite fiicei că va suna mai des și că nu va mai dispărea pe mult timp. „Bine, bine mami. Hai, bine, ne mai sunăm. Mulțumesc mult. Da, da, te sun eu. Bun, promit. Hai, multă sănătate.”
După ce a absolvit Colegiu Politehnic din Chișinău, Iulia, fiica Elenei a plecat la studii în România. „I-am spus: Iulia, o diplomă de institut face mult”. Cei cinci ani de studii au speriat-o mult pe fată, își amintește Elena. „Ea s-a dus în România și a învățat la Facultatea construcția și designul hainelor. Acum lucrează în administrație, șădi la computer. Coase haine de elită, într-un singur exemplar, la firme de astea de peste hotare”, povestește mândră Elena.
După absolvire, fiica ei s-a căsătorit în Focșani. Împreună cu soțul ei, și-au construit o casă, au născut un copil. „Nepoțica mea deja e clasa a VI-a. Are balul la învățătură nouă și ceva. Numai la un singur obiect are nota șapte. Îl ridică ea, că e căpoasă ca și mam’sa”, spune Elena.
Din gaura rotundă a canalului se ivește la un moment dat o șapcă neagră cu cozoroc care se împinge insistent în sus. E Iura. Sprijinindu-se de scările de fier bărbatul pășește afară. „E îmbrăcat de sărbătoare”, râde Elena. Poartă o geacă neagră, blugi evazați de culoarea albastră, iar în picioare o pereche de pantofi negri cu botul puțin ascuțit. E aproape ora amiezii, iar Iura „trebuie să-și caute de treabă”, spune femeia. „Strâng de prin oraș fier sau sticle goale și mai fac un ban. Se mai duce el uneori pe la calâmuri, dar e și el bolnav săracul. A stat mult în închisoare, iar acolo îți strici cu totul sănătate.”
– Ленка, тебе легче? (din rusă: Lenka, te simți mai bine?”, întreabă Iura în timp ce o lovește ușor peste umăr.
– De unde легче (din rusă: mai ușor)”, îi răspunde femeia tușind adânc.
– Лучше вызвать скорую помощь (din rusă: Mai bine chemi ambulanța), se aude în urma bărbatului ce pășește încet pe cărarea care duce către lac.
– Offf, offff, nu mai am aer. Dar, dacă sincer, am băut de dimineață un cinzeac și cam mă tem să chem ambulanța. Atunci când omul primește medicamente, băutură nu se poate. Dar iaca, iaca, mă-năduș…
112, ce urgență aveți?
Sfioasă, Elena îmi întinde telefonul și mă roagă într-un final să apelez numărul unic de urgență. „O să se uite altfel la mine dacă ești și tu aici”, îmi spune ea în timp ce încearcă să-și ascundă mâinile cu noroi sub unghiile lungi. „M-aș duce eu și la spital. Să mă băiesc, să trec un curs normal de lecuire. Nu vezi, că-s și răpănoasă și prăpădită. Dar mă tem”, mărturisește femeia.
– 112, ce urgență aveți?
– Bună ziua, am nevoie de o ambulanță pentru o doamnă care are insuficiență respiratorie.
– Cum se numește doamna? O cunoașteți sau sunteți o trecătoare? A interacționat în ultimele zile cu vreo persoană suspectă de Covid? Pe ce adresă vă aflați?
Să chemi ambulanța într-o locuință sub pământ și fără adresă e o provocare. Așa că, am căutat repede prin buzunare un bon de la supermarketul de la colț, din care îi cumpărasem Elenei mai multe produse alimentare și i l-am dictat operatoarei. Convenisem să ne deplasăm în fața magazinului. „În scurt timp ambulanța va fi la fața locului. Vă urez multă sănătate și felicitării cu ziua de 8 martie”, spune operatorul și închide.
Salvarea a venit în decurs de câteva minute. Între timp, Elena a apucat să-și aranjeze basmaua de pe cap și și-a pregătit buletinul de identitate. „Nu, nu, nu, totuși eu la spital nu am să mă duc. Am auzit că la ăștia mai bătrâni le fac câte o injecție acolo și în decurs de câteva ore te scoate cu picioarele înainte. Dacă mi-a pune ceva aici, pe loc, ap’ bine”.
Sunetul strident al sirenelor umplu întreaga stradă. Ambulanța parchează la marginea trotuarului. În clipa următoare, doi lucrători medicali, echipați cu măști și mănuși de protecție, au ieșit în stradă.
„Bună ziua, doamna Elena! Cum vă simțiți?”, a întrebat unul dintre medici. Atent și cu mare grijă, bărbatul a consultat pacienta. Elena a refuzat internarea, iar ca soluție de moment, medicul i-a propus să-i facă o injecție cu dexametazon. „Oricum dumneavoastră trebuie să consultați numaidecât un specialist, trebuie să faceți o radiografie pulmonară…”, explică medicul.
„Se simte deodată că-i om educat și cult. Nu unul de la care ți se vestejesc urechile când îl auzi”, spune Elena despre medicul care își terminase de curând consultația. Injecția și-a făcut, se pare, efectul și i-a readus zâmbetul pe buze. „Amuș mi-a sta mai bine. Îți ia ca cu mâna durerea”, îngână aceasta.
***
Elena s-a născut într-un sat din raionul Călărași, fiind primul copil din cei trei ai familiei de gospodari cu casă în centrul satului. „Mama a terminat institutul din Harikov, Ucraina și lucra ca meteorolog. Apoi s-a mai angajat pe jumătate de normă ca agronom la noi la colhoz. Tata, în schimb, era electrician. Trăiam bine, ca toată lumea din acea perioadă”, își amintește Elena.
După ce a terminat zece clase, Elena a venit la studii la Chișinău. A învățat trei ani la Tehnicumul Tehnologic (în prezent, Colegiu Tehnologic din Chișinău – n.r.), după care a fost repartizată la lucru. „Aveam atunci o mătușă în Chișinău care lucra în miliție și mi-a spus: Lena, tu nu te izghi la lucru în Chișinău, du-te mai bine undeva în raion. Și eu mi-am ales economist la șahta (din rusă: mina) din Cricova. Din prima zi mi-au dat și cămin și m-au pus în rând la apartament.”
Elena crede că atunci a fost singurul moment în viață când a avut într-adevăr noroc. „Primeam pe atunci 105 ruble. Când mă mai întâlneam cu colegele mele și le spuneam salariu ele credeau că mint. Ele în Chișinău primeau câte 60-65 de ruble, din care trebuiau să achite și chiria și întreținerea.”
În mina de la Cricova și-a întâlnit și „mare iubire a vieții”. S-au căsătorit repede, fără mult fast. Elena avea doar 22 de ani. „El nu era nici bețiv, nici curvar. Singura lui problemă că era tare bătăuș. Primeam ușiganie mai că-n fiecare zi.”
Primele flori de la soț le-a primit într-o zi de 8 martie. „Era încă primul an de căsătorie. Fetița avea două luni. Pe 7 martie seara a venit acasă și mi-a ars o mamă de bătaie soră cu moarte. Nu avea nevoie de motive. Era el mai răutăcios la caracter. A doua zi de dimineață s-a sculat și a venit la Chișinău. A cumpărat un buchet mare din lalele roșii, iar pentru fetiță o rochiță de mătase. S-a întors acasă și mi-a întins mie buchetul. Eu i-am spus să-și bage florile într-un loc și să se ducă naibii. Le-am aruncat drept în căldarea de gunoi. Uăi, dobitocule, dap’ așa se felicită femeia! Mai întâi mă bați și pe urmă îmi dai flori? Cui trebuiesc florile astea?”, își amintește Elena.
Asta la enervat și mai mult pe bărbat, care până seara i-a mai aplicat câteva lovituri. „S-a dus pe la nănași, pe la prieteni și rude și s-a jăluit că: Iaca eu îi dau flori femeii, dar ea le aruncă la musorcă (din rusă: la gunoi)”. Elena a suportat bătăile cinci ani, iar într-un final a divorțat. Avea 27 de ani și doi copii mici. Fata de cinci ani și băiatul cu doi ani mai mic.
S-a mutat la Călărași, acolo unde, între timp, statul îi repartizase apartament. „De atunci m-am descurcat cum am putut. Am lucrat și ca contabil, și ca economist, și casieră, și haine am cusut. Am făcut orice ca să-mi pun copii pe picioare. Fostul soț, pe unde mai plătea pensia alimentară, pe unde nu. Nu am fost nici eu cheie de biserică, dar m-am descurcat”, mărturisește femeia.
A încercat, ulterior, să-și refacă viața. „Am mai avut uhajori (din rusă: iubiți), dar nu vroiam să ies din palme și să intru în pumni. Am observat că oricât aș încerca, viață cu ei nu fac. Eu aveam doi copii mici, îmi mai trebuia o gură de hrănit, un trântor la casă?”
Încet, încet, spune Elena, și-a văzut copii mari, făcându-și un rost. Când a terminat băiatul cel mic liceul, a vândut apartamentul de la Călărași și a cumpărat o casă în suburbia Capitalei. Fiica îi plecase deja la studii în România, iar băiatul își găsise de muncă în Chișinău. A cumpărat toate materialele de construcție necesare pentru renovarea noii locuințe, își găsise și ea de lucru în Chișinău. Avea planuri mari, dorea să-și facă un nou început, dar n-a fost să fie. „A fost o cumpănă a vieții. Nu avea nici 20 de ani și a fost zdrobit de o mașină. Mi-a murit băiatul pe loc, tânăr încă, fecior”, își amintește Elena, în timp ce pe obrajii brăzdați de riduri i se preling șiroaie de lacrimi.
Brusc, femeia tresare, își îndreaptă spatele și își șterge cu mâneca fața umezită, dorind parcă dintr-o mișcare să șteargă toate amintirile triste. „Pisinică (pe semne că – n.r. ) omului îi e dat în viață să treacă prin toate. De atunci, nimic nu a mai fost la fel”, oftează Elena.
Pe aceeași cărare pe care plecase cu câteva ore mai devreme, Iura își târâie agale picioarele înapoi spre gura din canal. Duce în mână o sacoșă neagră. Se apropie de Elena, băgă mâna în pachet și scoate o cutie pe care i-o întinde femeii: „Asta e pentru tine”. Elena o trage în dreptul ochilor și bagă capul în ea să vadă ce este înăuntru. Pe fundul cutii zărește mai multe ciocolate, învelite în hârtii multicolore. „Mulțumesc frumos”, spune Elena vădit emoționată. Bărbatul nu zăbovește mult și se îndreaptă spre gura de canal unde îl așteaptă amicul de pahar. Dau peste cap tărie, turnată dintr-un pet de jumătate de litru.
Peste un timp, li se alătură și Elena. De cum o zări apropiindu-se, Iura ridică paharul în sus și îi dedică un toast: „За тебя, и за всех женщин мира. Мы ценим вас (din rusă: Pentru tine și pentru toate femeile din lume. Noi vă apreciem)”. Dedicația îi ridică femeii buna dispoziție. Dintr-o dată uită și de boală, și de medicamentul administrat mai devreme, și de orice alte nevoi. Scoate dintr-o sacoșa o sticlă de spumant rose și continuă cheful până la apusul soarelui.
Foto – Mia Bucătaru
Editare – Olga Ceaglei